Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Despre rugăciune, la vremuri grele – COSTION NICOLESCU: „Dumnezeu așteaptă să-I cerem”

Procesiune de Bobotează pe Calea Victoriei, în perioada interbelică

– Rugăciunile colective sunt încastrate în datina ortodoxiei. O tra­diție a satului românesc. Toate marile evenimente, laice sau creștine, erau în­­soțite de rugăciuni: Boboteaza, Rusaliile, dar și molimele, inun­dațiile sau seceta. Când natura se răzvrătea, țăranul știa că trebuie să iasă cu mic cu mare în drum, să strângă satul într-o rugăciune comună, care să ajungă, prin putere sporită, la Dumnezeu. Stihia care ne bântuie astăzi e pandemia. Ne rugăm, fiecare în parte, să-i facem față, dar oare vechile datini, ale mai multor glasuri înălțate spre Dum­nezeu, n-ar fi ele mai degrabă auzite în cer? Despre tradiția ortodoxă a rugă­ciunilor colective și folosul lor actual l-am rugat să vorbească pe COSTION NICOLESCU, etnolog, teolog, colaborator prețuit al re­vistei „Formula AS” –

„Când satul era o țară”

– Domnule Costion, țăranii români credeau nesmintit că marile nenorociri abătute asupra lumii sunt pricinuite de păcate, iar înlăturarea lor se obține doar prin rugăciuni rostite în comun. Unde-s mulți puterea crește, chiar și în îndu­ple­carea lui Dumnezeu.

Foto: Mediafax

– Pentru omul vechi, mai mult decât pentru noi, lumea era un spaţiu al lui Dumnezeu. Lumea era ea însăși o „biserică”. Omul vechi percepea o sacra­li­tate ȋn natură, pentru el creaţia era lucrul lui Dum­nezeu, era ceva bine făcut şi, dacă era bine făcut, trebuia respectat și ȋngrijit. Și mai era creația un „ceva” care purta o taină nesfârşită, o taină pe care ȋncerci să o desluşeşti, dar fără să ajungi niciodată la capătul cunoaşterii ei. Pentru omul vechi, în centrul acestei lumi tainice se afla satul, iar în satul vechi, biserica era centrul vital, spiritual, ȋn sensul cel mai larg. Pentru ei, biserica era ca inima pentru trup. Așa cum inima trimite sângele oxigenat, bun pentru via­ță, până ȋn ultima părticică din corp, iar pe urmă ȋl aduce ȋnapoi, aşa trebuia şi bi­serica să trimită ȋnvăţătura şi modul ei de trăire, până la ultimul om sau ultimul colţ al satului, iar apoi să adune ȋn spaţiul ei liturgic pe toți cei care ȋi aparţin. Biserica nu e ȋnchisă ȋntre zidurile ei şi nu așteap­tă să vină credincioșii la ea, ci este mereu ȋn lucrare, şi înăuntrul, și în afara zidu­rilor ei. Așa a fost din primele ei clipe, de la apostoli, care nu au fost aleși de Iisus să cheme lumea la ei, ci să meargă şi să propovăduiască evanghelia şi să convin­gă oamenii prin felul lor de a predica şi de a fi. Asta ar fi menirea bisericii, de aceea, când ieşea biserica în sat și în mijlocul naturii, ieșea ȋn toată plinătatea ei: preotul cu toți credincioşii. Ieşea ȋn spaţiul din jurul satului, până la hotar, cum se spunea ȋnainte. Pe atunci, fiecare sat avea hotarul lui, de acolo se ȋnvecina cu alt sat. Pe atunci, în spirit biblic, un sat era o ţară. De aceea, noi, orășenii, până astăzi spunem: mergem „la ţară”, adică în satul natal.

Iisus iubește comunicarea

– Când anume trebuie să iasă satul, în frunte cu preoții, până la hotarele lui?

Costion Nicolescu

– Sunt multe astfel de momente – unele legate de marile sărbători, altele prilejuite de evenimente neobișnuite, iar altele de anticipare, ȋn sensul unei solicitări din partea lui Dumnezeu, a unei ocrotiri, a unei bune ȋntocmiri a lucrurilor care depind de El. De aceea, ne rugăm, de pildă, pentru ploaie şi suntem ȋncredinţaţi că făcând aceste rugăciuni, se petrece ceva în natură; se mişcă, pentru că Hristos iubeşte comunicarea, iubeşte să I se ceară, iubeşte să I te adresezi cu iubire, cu ȋncredere, cu nădejdea ca lucrurile să se îndrepte. Și ele se îndreaptă după voinţa lui Dumnezeu, dar, ȋn bună măsură, şi după faptele noastre, după felul în care facem binele.

Rugăciuni pentru apă și pământ

– Care sunt cele mai mari procesiuni legate de sărbători?

Boboteaza în Vinerea, jud. Hunedoara

– Cele mai im­portante sunt de Bo­botează și de Ru­salii, iar dintre ele, cred că cea mai im­pre­sionantă este ie­șirea pentru sfin­țirea apelor la Bo­bo­tează, după Litur­ghia care se face ȋn biserică. La sat, sfinţirea apei se fă­cea odinioară, și se mai face și acum, ie­șind cu toată su­fla­rea, cu alai și cân­tări, având în frunte prapuri și cru­ce, la o apă – un râu, un lac, un izvor, pentru că acesta este sensul sărbătorii de Bobotează, sfinţirea apelor ȋntr-un chip universal. La oraș noi nu avem cum să facem aceas­tă ieșire, şi facem sfințirea apei doar ȋn vasele din curtea bisericii. Dar în orto­doxie există această credință – că aceas­tă slujbă sfințește toate apele. Cineva ȋmi spunea că puterea preotului e atât de mare încât, dacă el vrea, sfinţeşte toată marea și oceanele, ȋn momentul binecu­vântării. Nimic nu restrânge puterea rugă­ciunii la un vas, la un râu sau la un lac. Poţi, ȋn chip mistic, să faci slujba Aghiasmei Mari şi să sfinţeşti toată marea! De aceea, toată suflarea satului iese din biserică şi, oricât de frig ar fi, sparge gheaţa şi sfinţește apele. Tot satul se strânge la această slujbă, pentru că ea este o comunicare ȋntre sat, ca așezare a lui Dumnezeu, şi natură, lu­mea lui Dumnezeu, ȋn care omul a fost aşezat. Încă de la Facere, omul a fost aşezat ȋntr-o grădină, nu ȋntr-un pustiu. După această sfințire urmează o altă ieșire – preotul trece pe la fiecare casă din sat „cu Boboteaza”, cum se spune, pentru a sfinți casa și ograda. Am fost și eu odată cu preotul cu Boboteaza ȋn Munţii Apuseni. E ceva incredibil cum aşteaptă oamenii să te duci să le sfin­ţeşti casa, cu pâine și sare! Dacă nu le venea preotul sau trimisul preotului, că acesta nu răzbeşte ȋn toate cătunele, se simțeau tare necăjiţi şi credeau că anul acela nu o să le meargă prea bine. Și lucrul ăsta priveşte nu numai omul: sa­rea pe care o sfinţeşte preotul când intră într-o casă e şi sarea vitelor, care au nevoie de ea, apoi, el nu binecuvântează doar casa, ci şi acare­turile, totul.

Pelerinaj de Rusalii în zona Hârlău

După Bobotează, a doua ieșire a satului pentru sfințirea naturii se face la Rusalii. Satul pleacă după liturghie, cu alai, cântări, prapuri și icoane. Întot­deauna aceste ieşiri sunt cu alai, au un aer ȋmpără­tesc – cu alai mergea doar ȋmpăratul – pentru că Cel pe care îl însoțești este, de fapt, Dumnezeu Însuși, El merge cu tine. Dacă la Bobotează se sfințeau toate apele, acum se sfinţesc holdele, pentru că suntem spre iunie, când lucrurile sunt pornite bine spre recolta care urmează să fie adunată. Stropirea țarinilor e făcută având conştiinţa că asta e o bine­cuvântare şi o invocare a bună­voin­ţei lui Dum­nezeu, cu făgăduinţa unui comportament pe măsură din partea satului. Nu vorbesc doar de un compor­tament moral, ci de unul existenţial, adică mult mai complet decât o morală, care îți spune să nu furi, să nu omori. Aici e vorba de mult mai mult, de o iubire exprimată, atât intim, cât şi exterior. De Rusalii, alaiul mergea, de obicei, pe hotarul satului, tot drumul e străjuit de troiţe, așe­zate din loc ȋn loc. Ele sunt așezate pe anumite ogoare, unde proprie­tarii se adunau şi se făcea un popas pentru rugă­ciuni. În zona Devei, troițele acestea se numesc „rugi”. E atât de frumos, că ei nu spuneau la ieșirea de la Rusalii – „Ne oprim la cruce”, ci spuneau „Ne oprim la rugă”, la locul în care ne rugăm. E o le­gă­tură mi­nunată făcută de țăranul român, pentru că o cruce ȋnseamnă, de fapt, o rugăciune, rugă­ciune fără cruce nu există. Prin limbaj este exprimată această conştiinţă profund teologică a legăturii ȋntre cruce şi rugăciunea puternică, acea rugăciune care are impact, rugăciunea cu forţă de răspuns, făcută co­munitar.

În afara acestor două mari ieșiri, legate de Bo­botează și Rusalii, mai sunt ieșiri care nu se fac în toate regiunile țării. De pildă, foarte răspândită astăzi este ieşirea preotului cu icoana, înainte de Crăciun, o ieșire care vesteşte naşterea lui Hristos, am putea spune de sorginte apostolică. Apoi, sunt foarte răspândite ieşirile de Sântămărie, pe care le numim pelerinaje. Am participat odată la un astfel de pelerinaj, la Moisei, trimis de Horia Bernea, să facem o cercetare de teren, și am fost impresionat că pelerinajul este făcut de toată comunitatea satului. Se pregătesc tot postul Sfintei Mării, copiii ȋnvaţă cântece, procesiunea porneşte cu fete ȋmbrăcate ȋn alb, fete de doar 13-14 ani, fete curate, care merg cu cântări. Alaiul pornește cu copiii aceştia și cu prapurii ȋn frunte, ȋn spate credincioşii, iar preo­tul ȋn mijloc. E plecarea ȋntregii biserici a satului, cu cei care sunt valizi şi care au putere, spre un centru mai puternic, care este, ȋn principiu, o mânăstire.

„Așa a dat Dumnezeu!”

– În tradiția satului românesc există și procesiuni prilejuite de împrejurări de excepție, inundații, secetă ori, ca în timpul acesta, al nostru, molime.

Cruci de popas

– Acestea sunt ieşirile de nevoie, de urgenţă, ca să spun aşa, cu care ȋntot­deauna s-a confruntat lumea. Noi cre­dem astăzi că ele sunt strict actuale, spunem că s-a dereglat clima din pricina ȋncălzirii globale. Dar dacă citim ȋn istorie, vedem că au fost de multe ori astfel de momente, momente de foamete din cauză de secetă sau din pricina inundațiilor. Natura are capriciile ei, iar ȋn lumea veche, totul era văzut ȋn chip spiritual. Nimeni nu credea „că aşa s-a nimerit”, nu, ei credeau că Dumnezeu „dădea” să fie într-un fel sau altul. Iar dacă aveau de înfruntat o molimă sau o secetă prelungită sau ploi prea abun­dente, însemna că ceva se dereglase mai întâi ȋn sat, ȋntre oameni. Odată apărute, ele se răsfrângeau și asupra naturii, care răspundea prin pedepse, cu vicisi­tu­dinile ei. De aceea, o ieșire la vreme de restriște e o lucrare la care trebuie să vină toată lumea, adică să iasă tot satul, nu doar preotul cu doi cântăreţi. Trebuia ca toată comunitatea să fie adunată, ȋnchegată, la unison în rugăciune. Să-i dea, în felul acesta, putere și să fie auzită și ascultată de Dumnezeu. Oamenii știau că o rugăciune, cu cât e mai colectivă, cu atât e mai puternică. O cerere din toată inima, o cerere care nu e măruntă, ci e o cerere care necesită o intervenţie divină, de care depinde viaţa întregului sat. Biserica era chemată să trimită forţa ei vindecătoare, tămăduitoare, ȋn toată comu­nitatea, cu aceste slujbe de sfinţire. Şi fântânile şi crucile trebuiau sfinţite, binecuvântate şi curăţate prin astfel de procesiuni, pentru că problema răului nu era pentru țăran o ȋntâmplare. Răul apărea ȋn lipsa unei lucrări bune. Când oamenii păcătuiesc, vin duhurile rele care lucrează ȋn fel şi chip, atacă satul și lumea toată. Și dacă răul vine de la noi, de la comunitate, atunci, credea țăranul român, tot noi, prin arma pe care o avem, prin biserică și rugăciuni, ieşim la atac şi vindecăm locul, vindecăm omul și toată natura. Astăzi ne-am îndepărtat mult de felul acesta de a vedea lucrurile, unii pot să ȋl conteste, din diverse motive. E cert că suntem altfel educaţi, avem alte lucruri ȋn cap, suntem despiritualizați, individualiști. La sat, trăiai în comuniune cu toți – mai de voie, mai de nevoie, dar de obicei de voie, pentru că aveai credinţa necesară.

– Recent, primarul Sucevei declara în presă că a strâns mărturii despre vindecările săvârșite în pandemie, la trecerea prin oraș, în procesiune, cu moaștele Sfântului Ioan cel Nou. Ar trebui, oare, să ne în­toarcem mai des la rugăciunile colec­tive, în restriștea aceasta pe care o trăim?

Procesiune pentru ploaie la Suceava

– Da, sunt foarte multe mărturii ȋn sensul acesta, sunt oameni care au văzut aceste lucrări minunate ȋn veacul trecut, la fel ca și azi. Aceasta este condiţia relaţiei noastre cu Dumnezeu – ca noi să ne ȋncredem ȋn El, iar El să ne ajute. Și ne ajută! La vremuri grele speranţa tre­buie să fie maximă, iar speranţa aceasta vine numai din credinţă. Domnul este cel care are puterea deplină şi care nu te lasă niciodată. Dacă nu ţi se rezolvă problema cum ai crezut tu, atunci sunt nişte raţiuni pe care tu nu le pătrunzi, raţiuni divine. La ţăran nu exista ceva care să nu aibă o cauză, iar cauza, ȋn cazurile acestea despre care vorbim noi, era spirituală, adică ţinea de căderea din spiritualitate, dintr-o slăbire a legăturii cu Dumnezeu. Astăzi, știinţific ni se spune asta: avem probleme cu ȋncălzirea globală, cu poluarea, adică avem o responsabilitate civică, dar descărcată de spiritualitate, molima nu este o pedeapsă pentru felul greșit în care trăim. Nouă, modernilor, lucrurile ne par că se petrec, aşa, la ȋntâmplare. Asta ar trebui, poate, să ȋnvăţăm de la cei vechi: să avem o conştiinţă a faptului că prin răul care ni se întâmplă, plătim păcate. Ar trebui să ne străduim să mai ȋnde­părtăm duhurile astea rele. Să ne împreunăm rugăciunile pentru îmbunarea lui Dumne­zeu.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian