Bobocea

Primele zile de vacanță pe care urma să mi-o petrec la bunici s-au suprapus cu perioada în care mama-gâscă aștepta ieșirea din ouă a puilor ei. Într-o dimineață, bunica m-a trezit mai devreme ca de obicei, spunându-mi că este o problemă cu unul dintre pui, care încă nu reușise să iasă din ou. Mama lui se ocupa acum de frățiorii săi mai mici și nu mai avea timp și pentru el. Bunica mi-a spus să pun oul sub per­nă, la căldură, și să am grijă de el. Chiar dacă în alte dimineți dormeam la ora aceea, în acea dimineață nu am mai putut dormi, având în vedere misiunea pe care o aveam de îndeplinit.

Cred că nu trecea mai mult de un minut și eu ridi­cam perna să văd ce se întâmplă cu oul. Îl luam în­ce­tișor în mână, îl puneam la ureche și ascultam cum fă­râma de viață dinăuntru încearcă să gă­seas­că o fereas­tră spre noua lui viață. La un moment dat, o bu­că­țică din coaja oului s-a crăpat și a căzut. Încurajat de acest lucru, m-am hotărât să dau și eu o mână de ajutor la demolarea vechii case din care, peste câteva clipe, a ie­șit un boboc galben de gâscă. De pri­sos să spun cât era de frumos! Dar nici nu a ieșit bine din ou și a în­ceput să plângă după mama lui, care însă era deja plecată cu cei­lalți pui. Așa că l-am luat în pal­me și am început să vorbesc cu el. Bunica mi-a spus că va trebui să am eu grijă de el câteva zile, până îi va ajun­ge din urmă pe frații lui, iar apoi o să-l dăm ma­mei-gâscă.

M-am bucurat când am aflat că îl mai pu­team ține un timp cu mine, mai ales că în­cepuse să-mi fie drag. I-am pus numele Bobo­cea și din acea di­mi­neață am început să fim pri­eteni. La început, când era mai mic, îl puneam în buzunar când mer­geam undeva sau când o aju­tam pe bunica. Când îl lăsam singur, în­ce­pea să plângă și doar la auzul glasului meu se liniștea. A tre­buit să-l învăț să mănânce și să bea apă singur, lucru care nu a fost prea ușor nici pentru mine, nici pentru el. Când mă certa bunica și eu eram supărat, el era singurul care mă înțelegea și îmi asculta oful.

Într-o zi, bunica mi-a spus că este destul de mare ca să se descurce singur și că va trebui să-l ducem la mama și la frații săi. Dar Bobo­cea se obișnuise atât de mult cu mine, încât nu a fost chip să-l lăsăm cu cele­lalte gâște, astfel încât, spre bucuria mea, tot eu urma să-i țin loc de mamă și de frați. La început, oamenii mă priveau mirați când mă vedeau mergând pe uliță cu gâsca după mine sau când Bobocea urca trep­tele în ur­ma mea, atunci când eu intram în prăvălie să cum­păr ceva. Dar curând s-au obiș­nuit cu gândul că, acolo unde sunt eu, prin preajmă se află și prie­tenul meu nedes­păr­țit.

Zilele treceau repede și va­canța era pe sfârșite. Îmi era prea greu să îmi imaginez clipa despărțirii de Bo­bo­cea, așa că încercam să nu mă gândesc la acea zi, dar ea se apropia cu pași iuți. Într-o zi, ne-a vizitat un­chiul meu și, în timp ce el dis­cuta cu bunicii în casă, Bobo­cea s-a adăpostit de căldura mare din acea după-amia­ză sub mașina cu care el ve­nise de la oraș. La plecare, unchiul nu l-a văzut și a dat peste el. Nu mi-am imagi­nat că despăr­țirea va fi așa de bruscă și de tragică, în același timp, și că nu voi mai avea ocazia să-mi iau ră­mas bun de la el. Și astăzi caut în fiecare bo­boc de gâs­că pe care îl văd ceva care să-mi amin­tească de vechiul și bunul meu prieten, Bobocea.

FLORIN A.