ALEXANDRA VELNICIUC: „Zmeul meu zboară sus, lângă soare”

Viața, cu obloanele trase

– Să începem interviul cu o veste bună: pan­demia de Covid dă semne că vrea să ne pără­sească și multe țări au renunțat deja la restricții. Cum te pregătești să întâmpini elibe­ra­rea?

– O voi sărbători prin muncă! (râ­de) Nu că până acum nu aș fi mun­cit, chiar în condițiile restric­tive cu care ne-am confruntat! De exemplu, la Tea­trul Ion Crean­gă, și în perioada stării de ur­gență noi am continuat să ne an­tre­năm vocal și corporal, de la dis­tan­ță: pe „Zoom”, dacă-ți vine să crezi. Dar antrenamentele astea au dat roade, fiindcă ulterior Teatrul Ion Crean­gă a putut să dea rapid mai mul­te premiere foarte frumoase și care se bucură de succes enorm. De exemplu, s-a ieșit cu „O mie și una de nopți – Lam­pa lui Ala­din”, un spectacol splen­did, care se joacă la Teatrul Național de Ope­retă. Alt succes a fost cu „Fata babei și fata moșului”, un spectacol încân­tător și foarte so­licitant pentru noi, actorii. Să știi, teatrul de copii este un gen foarte greu de jucat: chiar și cel mai mic derapaj este taxat nemilos, întrucât copiii, toc­mai prin inocența și onestitatea lor, sunt ne­iertători. În plus, am organizat tot felul de ateliere de creație, pe care le-am filmat și le-am dat online, pe site-ul teatrului. Tot felul de evenimente micuțe, dar care ne-au adus bucurii mari.

– Alexandra, cum e să fii actor, dar să nu ai public? Au existat și perioade în care nu ați jucat deloc…

– E cumplit! În primul rând, psiho­logic. Eu am trecut printr-o perioadă în care simțeam că nu mai era nevoie de mine, că nu mai aveam parcă ni­ciun rost. Viața mea avea obloanele trase. Cum­plit! Și nici să trădez n-am vrut, să operez o schimbare radicală, să mă „reinventez” (un termen care s-a folosit în perioada asta până la suprasaturare). Aș fi putut să fac multe lucruri tan­gen­țiale meseriei mele de ac­tor, să mă ocup, de exemplu, de tot felul de cursuri pentru cor­poratiști, cursuri de re­laxa­re, de îmbogățire a uni­versului interior etc. Dar eu, una, am refuzat. Am preferat să aștept…

– Cum așa?

– Da. Ăsta a fost răspunsul meu individual. Oricum, in­trasem într-un vortex din care nu știam să mă mai extrag. Ajunsesem, nu doar să joc foar­­te mult, ci să fac foarte, foarte multe alte lu­cruri conexe, într-o singură zi: filmări, înregis­trări, pus voci, repetiții, spectacole… Nu m-am plâns niciodată că muncesc prea mult, dar nu mai știam să mă bucur de ceea ce făceam, nu-mi mai înțelegeam ros­tul, dis­păruseră o parte din bucurie, din emo­ție… Așa că aceas­tă pauză impusă de pan­demie, mie mi-a prins foarte bine: m-a făcut să-mi fie din nou dor de meseria mea.

– Zâmbetul tău confirmă că ceea ce spui este adevărat. Cum de zâmbești așa de frumos, Alexandra? Deții o rețetă secretă a bucu­riei?

„Fă-te soră cu o floare!”

– Ce frumoasă între­bare!… Se­cretul este că eu nu am nevoie de lucruri ex­terioare ca să zâmbesc. Zâmbesc pentru că așa simt, iar ceea ce simt încerc să scot în afara mea. Poate că e un dar de la Dum­nezeu! Sigur, bucu­ria se poate și face, ea există în fiecare lucru din jurul tău, totul e să vrei și să știi să o vezi. Îți dau un exemplu: ui­te, până în pan­demie, eu am trăit cu un dor ciu­dat, dar profund: să văd lumina casei în care trăiesc… Să-ți explic: Șerban (n. red. regizorul Șer­ban Puiu, parte­nerul de viață al Alexandrei) și cu mine ne-am mutat în urmă cu vreo cinci ani într-o casă nouă, o casă în­conjurată de soare, o casă în care, din clipa în care am in­trat am tânjit (chiar ăsta este cuvân­tul!) să văd în ce fel pătrunde lu­mina înăuntru. Cum animă casa, cum o în­flo­rește, de unde curge ea așa de învolburat. Dar, pentru că ple­cam la trea­bă dimineața și mă mai întorceam abia seara, târziu, niciodată nu apu­cam să văd… „minunea”. Ei, în pan­demie am reușit: am putut să urmă­resc întreaga progresie a soarelui prin casa mea, cum curge prin ea, cum mă ia și pe mine ca un vârtej. Apoi m-am mai încărcat și din faptul că am văzut cum mi-au îmbobocit și mi-au înflorit florile în ferestre. Cine avea timp înainte să urmărească acest mi­racol delicat al naturii?! Să vezi cum seamănă viața unei flori cu viața ta, cum visează și ea la mai mult și mai bine. Fă-te soră cu o floare și ești un om fericit! Vezi, Ines, lucrurile as­tea chiar mă îmbogățesc sufletește, zmeul meu zboară sus, lângă soare. Și a mai fost ceva, tot esențial: mi s-a recon­firmat, pentru a mia oară, cât de im­portant este să ai alături de tine un om pe care să-l respecți și să-l iubești cu adevărat, cu care să rezonezi real­mente, cu care să poți vorbi despre orice și oricând, cu care să nu te plictisești nicio­dată. Așadar, întorcându-mă la întrebarea ta, îți mărturisesc că Șerban face parte și el din rețeta bucuriei mele: sufletul lui frumos, mintea lui sclipitoare, înțelegerea lui… Uite-așa, în doi, în lumina minunată a casei noastre, ne-am creat o oază de bine și am zâmbit.

– Constat că imaginația joacă un rol im­portant în viața ta…

– Da! E un exercițiu care de-acum mi-a de­venit o a doua natură. Sufletul are nevoie mereu de povești. Iar o poveste poate să plece doar de la un gest, de la o privire, de la un singur cuvânt. După aceea, imaginația o pornește în zbor și nici măcar cerul nu poate s-o oprească! Plus că jocul ăsta de-a poveștile te ajută să te cunoști mai bine: văzând cât de departe poți să mergi cu închi­puirea, îți sondezi propriile limite sau frici sau bucurii sau pasiuni… Să creezi po­vești e o pro­vocare, e foarte intere­sant și cu-ade­vărat de folos.

„Dumnezeu e pe verticală”

– E prima dată când cineva vorbește cu atât „drag” despre izolarea din pandemie, atât de optimist. În general, crezi că oamenii au învățat ceva din ea?

– Așa și-așa. Adică am văzut eu însămi oa­meni din anturajul meu care au trecut cu foarte ma­re greutate prin boala ge­ne­rată de acest virus și ca­re, în urma aces­tei expe­rien­țe, s-au schimbat e­norm. Și s-au schimbat în bine! Au văzut moartea cu ochii și s-au repozi­ționat față de viață, față de lume și față de ei înșiși. Au înțeles ce e cu-adevă­rat valoros în existen­ța lor. Sincer, uitându-mă la ei acum, nu-mi vine să cred că sunt aceiași oa­meni pe care-i știam îna­inte de pandemie! Într-un fel, nici nu mai sunt! Îna­inte trăiau poate superfi­cial, sau doar într-o grabă fără sfârșit, aveau lumea la picioare și-și permiteau orice. Acum, după ce au avut acest cutremur în exis­ten­ța lor,    s-au schim­bat la 180 de grade. Din pă­cate, lecția asta, a ceea ce e cu-adevărat esen­țial în viață, nu a fost învățată de toți (nu spun că ea poate fi învățată doar prin boală sau alte neno­rociri, dar trebuie învățată). Și, din acest motiv, multe dintre problemele de fond au rămas. De exemplu, mulți oameni încă aleargă după bunuri materiale, dincolo de necesitățile unui trai de­cent. E normal să ai o casă confortabilă, e normal să ai de mâncare, astfel încât să nu suferi de foa­me, e normal să ai un telefon performant, să ai o mașină fiabilă, să poți să-ți faci un concediu în condiții civilizate, dar sunt mulți oameni care fac toa­te lucrurile astea în exces, devin sclavii lor. Nu poți trăi doar ca să consumi. Devii un robot! Ți se schematizează viața, fuge viul din ea. Bucu­ria, zâmbetul despre care m-ai întrebat. Esența vieții este alta, iar mulți oameni n-au cău­tat-o ni­ciodată sau au uitat-o, și nici în pandemie n-au re­găsit-o. Mi se pare că noi, ca socie­tate, în ge­ne­ral, am uitat să ne uităm pe verticală, să ridi­căm ochii spre cer, spre Dumnezeu, spre stele, aco­lo unde începe libertatea adevărată, pri­vim doar la nive­lul ochilor, orizontal, dreapta-stân­ga. Pentru vise e nevoie să privești cât mai sus.

„La «Teatrul Elisabeta», jucăm fiecare spectacol cu casa închisă”

– Să revenim la visele… pământene. Tu joci la două instituții de stat, Teatrul „Ion Creangă” și Teatrul „Stela Popescu”, dar și la „Teatrul Elisabeta”, un proiect privat, care, în mod surprinzător, are o uria­șă priză la public. Totuși, în România, tea­trele private sunt încă privite cu suspiciune, fiind adesea considerate inferioare Națio­na­­lului. De ce?

– Cred că suspiciunea asta vine dintr-o ne-înțelegere a situației. Un teatru privat se finanțează exclusiv prin forțe proprii. Ca să poți face bani din teatru, trebuie să fii „teatru de public”, iar ca să fii „teatru de public” înseamnă să ai în repertoriu, în principal, co­medii. Teatrele de stat, așa cum e de pildă Naționalul, își primesc banii exclusiv din bugetul de stat, astfel că ele își permit să fie „teatre de repertoriu”, adică, pe lângă comedii, să aibă în repertoriu și piese, să zic așa, „elitiste” sau pentru cunoscători. Or, realist vorbind, nu întotdeauna aceste piese reușesc să adune atâția „specialiști” în sală. Ceea ce, pentru un teatru de stat, nu e o nenorocire. În schimb, pentru un teatru privat, o sală care nu e pli­nă e o catastrofă. Dar asta nu înseamnă că tea­trele private, montând comedii, fac rabat de la ca­­li­tate și de la pro­fesio­na­lism. În niciun caz! „Tea­trul de pu­blic” nu este infe­rior „teatrului de re­pertoriu”!

– Se mai spune și că teatrele pri­vate în­seamnă „ze­ce scaune-ntr-o gar­sonieră”…

– Există și așa ceva: este vorba des­pre „teatrul de buzunar”, care are 40-50 de locuri și unde se face teatru mai mult experi­men­tal. Există și „tea­trul underground”, de subsol… Mă rog, sunt mai mul­te categorii, discuția e mai lungă. Însă „Tea­trul Elisabeta”, la care joc eu, este singurul teatru din România care-și merită titlul de „teatru pri­vat” (în sensul original al acestei formule), pen­tru că are o sală mare (avem cea mai mare sa­lă de teatru privat din România: 380 de locuri!), astfel că suntem singurii care concurăm în mod direct cu teatrele de stat, avem o scenă adevărată, cor­tină, fotolii elegante… De altfel, clădirea teatrului în sine e o bijuterie: este un monument istoric, un palat interbelic de patri­moniu, în stil eclectic, care a fost conceput de arhitectul Rudolf Quich și în care a funcționat, o vreme, inclusiv „Micul Parlament” al României. Asta înseamnă că prin sălile acestui palat au pășit multe dintre per­so­nalitățile politice și culturale ale țării, în frunte cu regele Carol, a cărui vizită a fost consemnată oficial în analele clădirii. Iar restaurarea palatului a fost făcută ținându-se cont de arhitectura ori­ginală, respec­tân­du-se toate detaliile de decor, astfel încât Sala Oglinzilor ori Sala Coloanelor să-și păstreze grandoarea și rafinamentul. Clădirea aceasta are o încărcătură specială, aparte, o ener­gie deosebită, pe care spec­tatorii noștri o simt și o apre­ciază. Însă, din­colo de estetică, ma­rea perfor­man­ță a Teatrului Elisa­beta este că, făcând teatru de foarte bună calitate, a reușit, în șapte ani de existență, să țină piept bugetului de stat, având un rulaj anual imens de spec­tatori și jucând, fiecare spec­tacol, cu casa închisă.

– Cum sunt spectatorii, după anii de pandemie?

– Încă de când ni s-a dat voie să re­luăm spectacolele, chiar cu un pro­cent de doar 30% din spectatori în sală, i-am simțit pe oameni (de la cei mici, care alcătuiesc publicul Tea­tru­lui „Ion Creangă”, și până la adulți) foarte, foarte dornici să revină la teatru, foarte dornici să se relaxeze. Încetul cu încetul, am vă­zut temerile bolii disipându-se din ce în ce mai mult: oamenii și-au recăpătat încre­de­rea! În plus, au fost și foarte disciplinați: când am spus că trebuie să se vină cu o oră înainte, ca să putem să-i ve­rifi­căm, să le luăm tempera­tura și să-i dezin­fec­tăm, nimeni nu s-a plâns, toată lu­mea a așteptat cu răbdare… N-a existat niciun in­cident! Or, asta, pentru noi, a fost o mare mân­gâiere: am înțeles că oamenii vor la teatru și că oamenii au nevoie de noi!

– Trăgând o linie la tot ce am discutat până acum, cum te simți în prag de primăvară, Ale­xandra?

– Mă simt puternică. Simt că am forța in­terioară să mut munții din loc. Nici de motivație nu duc lipsă! Iar în ceea ce privește planul de atac, sunt cu pixul pe foaie! (râde)

Foto: MARIUS BĂRĂGAN, TEATRUL ELISABETA, NELA TIBERIU