O dimineață cu… IOANA BUGARIN: „Fac parte dintre cei norocoși care, în ciuda pandemiei, au avut de muncă”

– Superbă, misterioasă, reținută în declarații și atât de talentată, încât regizorii sunt mereu cu ochii pe ea. La începutul acestui an, „Miracol”, filmul lui Bogdan George Apetri, a adus-o din nou pe marile ecrane –

– Bună dimineața, Ioana! Unde ești?

–Bună dimineața, Dia. Sunt la birou, cu o cafea în față, adică exact în locul care delimitează spațiul meu de disciplină din apartament. Aici citesc sce­nariile, aici lucrez pe texte, aici răspund la mailuri.

– Au trecut niște ani și o pandemie de la ultima noastră întâlnire. Ești bine?

– Mi-ar fi rușine să mă plâng. Fac parte dintre cei norocoși care, în ciuda pandemiei, au avut de mun­că. Am făcut trei spectacole de teatru la Ode­on, unde sunt angajată, unul în independent, am filmat un serial și un scurt-metraj, am înregistrat un spectacol radiofonic. M-am plimbat cu pro­mo­varea filmelor prin festivaluri internaționale. Și nu am făcut covid! Nici nu știu cum am scăpat, fără să mă îmbolnăvesc, la cât de mult am călătorit.

– N-ai simțit deloc pandemia?

– Ba da, am simțit și frica de moarte, și sen­zația de incertitudine, m-a neliniștit gândul la ce o să se întâmple cu noi, am trăit frustrarea că lu­mea nu crede în vaccin, că lumea nu respectă mă­surile. Și am obosit teribil ca, la fiecare întâlnire cu prietenii, să întreb: „Dar tu ce ai făcut zilele trecute? Nu vrei să facem un test înainte?” M-a ajutat însă munca. Când nu mai puteam, mă plim­bam, ascultam muzică, făceam băi lungi sau mă scufundam în citit.

– Ce carte ai lângă noptieră în dimineața asta, Ioana?

– Am „Confesiunile unei dependente de artă”, de Peggy Guggenheim, care e savuroasă. Și toc­mai am terminat „Fizica tristeții”, de Geor­gi Gospodinov, care mi-a lăsat o impresie pu­ternică.

– Te hrănește cititul?

– Enorm. Pentru mine, nu e doar deco­nec­tare, ci și sursă de inspirație. Cărțile îmi hrănesc ima­ginația. Recunosc că mă preocupă și sti­listic, mă interesează tipurile de scriitură, ritmul frazei…

– Pare că te tentează să scrii și tu…

-– N-aș îndrăzni să spun asta. Dau atât de mult din mine în ceea ce joc, încât nu simt că aș mai avea de unde să găsesc resurse să și scriu. Dar m-a obsedat multă vreme ideea de memorie, în­maga­zinarea aproape obsesivă de senzații și amin­tiri, pe care am experimentat-o și eu și pe care am regăsit-o la personajul lui Gospodinov. Mă preocupă felul în care amintirile ne influențează, ne scriu destinul. Cred că propriile amintiri sunt o formă de a în­țe­lege mai bine lumea din jurul nostru și de a ne în­țelege pe noi. Dacă poți s-o faci scriind, cu atât mai bine.

– Care e cea mai veche amintire pe care o păstrezi?

– Îmi amintesc duminicile în care mergeam cu părinții la teatrul de păpuși. Nu puteam să pronunț cuvântul teatru, spuneam: „vreau să mergem la piatru”. Era acolo, la „piatru”, o senzație minunată de apartenență, era foarte multă joacă, era un spațiu liber, în care râdeam și trăiam împreună.

– Ai regăsit starea asta când ai ajuns la fa­cul­tate?

– Mai târziu, s-au adăugat tot felul de straturi mai profunde despre ce înseamnă teatrul pentru mine. Dar, una peste alta, actoria e o meserie în care, deși lucrezi cu emoții puternice, cu lucruri mari și grave, nu trebuie să te iei neapărat în se­rios. Ești cu un grup de adulți cu care, exact ca în copilărie, încerci să te joci de-a ceva.

– Cu efemeritatea teatrului cum te împaci? Teatrul nu rămâne, emoția de pe scenă trece.

– Nu m-a speriat niciodată asta. Am luat-o drept un dat. Senzația de acolo, de pe scenă, e atât de in­tensă! E o concentrare absolut fabuloasă și știi că există doar o șansă unică să creezi emoția aia, să te simți pentru câteva clipe ancorat în prezent, co­nectat la lumea ficțională.

– Au artiștii mai mare nevoie de clipele astea de viață pură?

– Cred că suntem niște privilegiați. Actoria te for­țează să rămâi ancorat în prezent, să trăiești cu in­tensitate. Uneori, e foarte ușor să fim prinși în ca­pul nostru. Sigur că nu-ți iese mereu starea de pre­zență. Și eu sunt uneori copleșită de altele și merg înainte din inerție.

– Intensitatea asta te-a atras spre teatru?

–    Intensitatea, da, dar și speranța că, prin puterea poveștilor pe care le spunem, avem șansa să facem lumea un pic mai bună. Încrederea că, după un spec­tacol, măcar unul sau doi oameni își vor pune niște întrebări și asta va schimba ceva, cât de puțin.

– Ioana, ce vezi în jurul tău? Ia-ne și pe noi la tine acasă!

– Acum văd un tablou pictat de o prietenă, pe ca­re am reușit să-l răstorn, fiindcă era așezat destul de șubred. Am multe cărți stivuite, niște flori uscate, o boxă de muzică, dar și niște fotografii polaroid cu prietenele mele.

– Ți-au rămas prietenii aproape, în toată aceas­tă pandemie?

– Au mai dispărut unii, au venit alții noi. Dar am avut totuși mereu o țesătură de oameni în jur care m-a făcut să mă simt foarte în siguranță și foarte iubită.

– Dar cu izolarea impusă, cu momentele de singurătate, cum te-ai împăcat?

– La început mi-a fost frică de ele. Apoi mi-am dat seama că sunt un prilej bun să mă cunosc mai bine. Am avut timp să investesc în niște hobbyuri pe care nici nu credeam că le mai am, cum e să pic­tez, să fac puzzle-uri, să meditez, să fac sport, să citesc Proust. A fost un timp doar pentru mine, dar nu lipsit de spaimă și nesiguranță.

– Publicul te poate vedea primăvara asta în „Mi­racol”, filmul lui Bogdan George Apetri. Tu crezi în miracole, Ioana? Ai avut parte de vreu­nul?

– Aș zice despre mine că sunt mai degrabă o persoană carteziană, agnostică. Am crescut într-o familie creștin ortodoxă practicantă, și tipul ăsta de gândire magică mi-e familiar. Nu știu să definesc miracolele, cred că am avut noroc. Cred că am avut întâlniri mișto. E important să fii la momentul potrivit la locul potrivit.

– Ce rol faci în filmul ăsta?

– Joc o călugăriță. Cristina e o persoană foarte conținută, care mai degrabă observă lu­mea, decât intervine în ea. Nu vorbește aproa­pe deloc, dar transmite mult. De altfel, gluma recurentă de la filmări era: „Hei, Ioana, ți-ai învățat textul?” Întâlnirea cu personajul ăsta a fost o provocare. Cum să dau expresivitate și nuanțe unui personaj care nu vorbește aproape deloc, cum să fac un personaj blând și con­ținut, nu pasiv, ci curios și expresiv?

– Și cum ai pregătit rolul?

– Am mers o săptămână la Mănăstirea Vă­ratic, unde am participat la toate liturghiile și m-am rugat, am încercat să intru în spațiul personajului, să-l înțeleg nu doar mental, ci și senzorial. M-a ajutat și faptul că la un moment dat, în viața mea, am fost foarte religioasă.

– E greu să joci fără cuvinte?

– În general, în viață, suntem des caracterizați prin ce facem sau spunem. Or, aici, avem pe cineva care face puțin și vorbește și mai puțin. Dacă am reușit sau nu să dau viață personajului ăsta, o să spună cei care vor merge la cinema.

– Ce face, Ioana, dimineață, când nu o vede nimeni?

– Pune muzică tare și dansează până la epuizare. Sau povestește la telefon cu prietenele.

– Ești matinală?

– Nu chiar. Și după ce am fost în New York, un­de am dus filmul „Miracol” la festivalul „Making Waves”, lucrurile s-au înrăutățit. Mi-a plăcut așa de mult, că am rămas pe fusul ăla.

– Dacă te-ai fi trezit dimineață în New York, ce-ai fi făcut?

– Aș fi mâncat un bagel cu omletă și aș fi alergat să ajung la un muzeu, într-un cartier sau la o galerie. Cât am stat acolo, am mers câte 20 de km pe zi. Îmi place la nebunie să călătoresc.

Foto: Sabina Costinel (3), Alex Gâlmeanu