Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Maica Nectaria, stareța Mănăstirii Băița, jud. Hunedoara: „Dumnezeu te lasă să te zbați, dacă vede că asta-ți dorești”

Mireasa din Chișcădaga

Mânăstirea dintr-un rai

Ca să ajungi în Rai, trebuie să treci înainte prin iad, se spune. Sau printr-un fel de moarte, ca să poți trăi Învierea. În zona Munților Metaliferi, la jumă­tatea distanței dintre Deva și Brad, se-ntinde, pe partea dreaptă a șoselei, un ținut cu multe raiuri mai mici. Până la ele, drumul trece, însă, prin poarta fabricii de ciment de la Chișcădaga, cea care, de aproape 50 de ani, și-a lăsat amprentă grea, de cenușă, pe case și pe trupurile oamenilor. Doar pe suflete nu s-a putut așeza, căci oamenii aceștia faini, neam de moți învățați să rabde, au știut întotdeauna să se scuture de relele lumii, plecându-și genunchii pe lespezile bisericilor din zonă. Corăbii zvelte, cu turlele înălțate pe vânt, stăpânesc priveliștea ireal de frumoasă care începe dincolo de cenușăria din Chișcădaga. Un ochi de cer, mărginit de munți tă­iați în formă de piramide stră­vechi și de dealuri învelite în păduri. Băi vechi, de aur, așe­zate sub baia de lumină a văz­duhului. Iar la un cot de drum, ca pe o potecă de intrare în rai, Mânăstirea Băița. Albă și cu­minte, pare o mireasă rătăcită la margine de pădure, aștep­tând să fie dusă înapoi, la mi­rele ei.

Poienița Maicii Domnului

Obștea Mânăstirii Băița

În poienița de la marginea satului, câțiva copii aleargă des­­culți, după o minge din câr­pe. Fete și băieți laolaltă, toc­mai ce-au coborât cu vitele de pe dealuri, de la pășune, și, până nu se-ntunecă de tot, fură câteva minute de joacă. Fac asta zile și seri la rând, cât îi vara de lungă, când nu trebuie să-și ajute părinții la munci. Dar într-o zi, jocul le-a fost stricat. O fetiță cu ochii negri ca murele a ieșit din poiana cea verde și a luat-o, pe cără­ruie, spre sat. Zadarnic au che­mat-o înapoi, dusă-a fost! Și nici că s-a mai întors vreodată! Dar mai târziu, s-a răs­pândit în sat o poveste legată de-un vis. Fetiței i se arătase în somn Maica Dom­nului, care i-a spus pe-un ton dojenitor, că poenița aceea, locul lor de joacă, e casa Ei, și c-ar fi bine ca    pruncii să bată mingea prin alte părți. Ș-apoi, într-o zi, cineva și-a amintit povestea copilei și le-a spus-o maicilor de la schitul din Chișcădaga. Și ele au crezut și au hotărât ca hramul mâ­năstirii să fie Acoperământul Maicii Domnului. Un nume pre­des­tinat.

Întâi rugăciunea, apoi grijile

Mânăstirea Băița, vara

E încă tânără mânăstirea Băița, abia anul viitor împlinește 20 de ani de când a fost construită. Ctitorie a unui om de afaceri din Deva, mănăstirea a fost ridicată în doar patru luni. Ani la rând, aici s-au nevoit o mână de măicuțe și de preoți slujitori, unii venind, alții plecând, după cum le va fi fost rostul. Mânăs­tirea aștepta vremuri și obște mai așezate.

Acum, lumina încă rece a sfârșitului de Fe­bruarie învăluie locul, iar tăpșanul din spatele bise­ricii e deja plin de gliciorei, floricelele acelea mici și galbene, ce-mpânzesc dealurile în fiecare primă­vară. Vor fi fiind rugăciunile maicilor ce licăresc, și ele, asemeni unor lumini. „Rugăciunea neîntreruptă face să se simtă că s-a schimbat ceva aici. Ziceau Sfinții Părinți că trebuie să lași grijile deoparte, trebuie să-ți rostești rugăciunea întâi, apoi să-ți faci timp pentru celelalte. Căci tu, ca monah, să-ți faci partea ta de slujbe, de ceasuri, de canon, că de toate celelalte are grijă Dumnezeu. Altfel, Dumnezeu te lasă să te zbați, dacă asta vede că-ți dorești. Și asta e valabil și în viața oricărui credincios. Prima rân­duială a vieții e rugăciunea. Odată spusă, celelalte lucruri se împlinesc de la sine. Dacă noi facem cele ale sufletului, se ocupă Dumnezeu de cele ale tru­pului. Credeți ce spun. Am văzut aceasta, prin chiar viața mea. Deși pro­­blemele administra­tive ale mânăstirii sunt grele, nu mi-am făcut griji cu ele, pentru că, așa cum am spus mai înainte, a făcut Dumne­zeu în locul meu ceea ce trebuia făcut”, spune Maica Nectaria, stareța Mânăstirii Băița.

Înăuntrul bisericii, până-n vârful turlei, stă o schelă uriașă, din stâlpi de lemn roșiatic. Deo­camdată o urcă și o coboară zugravii, până când ceata sfinților va veni să se-așeze în icoane, dând viață zidurilor acum golașe ale mânăstirii. O sin­gură icoană e încastrată pe unul dintre pereți, icoana Bunei Vestiri. Privind-o, nu-i greu să-ți imaginezi cum va arăta interiorul bisericii atunci când întrea­ga pictură va fi gata.

Bunica și părintele Arsenie

Icoana din paraclisul de iarnă

La Mânăstirea Băița vin și revin mereu oameni din Deva, din Brad, Timișoara, Hațeg, Sibiu, aproa­pe din tot Ardealul. „Oamenii spun că simt aici o    pace bună, tihnită. Vedeți, ce caută omul în ziua de azi? Pacea, liniștea sufletească, și vin de la sute de kilometri. Cred că acesta e unul din rostul pe care îl au mânăstirile în ziua de azi: să-i împlinească pe oamenii din lume, să-i odihnească și să-i ajute să-și liniștească sufletul”, spune Maica Nectaria. E o mână de om, un copil, aproape, ascuns îndărătul hainelor negre ale călugăriei.

Crescută până în clasa a șasea la Jina, în Măr­ginimea Sibiului, de bunica din partea mamei, Mai­ca Nectaria a fost obișnuită de mică cu rugăciunile și cu postul. „Bunica era o femeie foarte credin­cioa­să, ținea cu sfințenie toate posturile, chiar dacă era o femeie tare firavă. Postul era lege, nu exista să nu vrem să-l ținem, dacă ea așa ne spunea că e bine. Dânsa l-a cunoscut pe părintele Arsenie și-mi povestea cum s-a dus odată la Drăgănescu, era slăbită, epuizată, ținuse post negru. Nu știu cum s-a întâmplat, de-a călcat-o părintele Arse­nie pe picior și-a stat așa câteva minute bune. Nu știa ce să facă: să-și tragă piciorul nu îndrăznea să-l lase, o cam durea. Abia când a plecat de la Dră­gănescu, bunica și-a dat seama că era sănă­toasă, că slăbiciunea îi dispăruse de tot. Atin­gerea fusese mântuitoare. Părintele Arsenie o mai și dojenea pe bunica, pentru că ținea post prea aspru. Și spunea: «Măi, postul acesta nu e pentru tine, ci pentru ăștia mai tineri!», și arăta cu mâna peste cei din curtea bisericii. Și tot ce i-a spus părintele Arsenie c-o să pătimească, așa s-a-ntâmplat. Și-a pătimit, săraca, și cu copiii, și cu bunicul. Dar s-a rugat și a răbdat o viață-ntreagă”.

În anul 2019, împreună cu alte unsprezece mo­na­hii, Dum­­nezeu i-a rânduit Maicii Nectaria să se așeze aici, la Băița, după ce primii ani ai călugăriei îi petre­cuseră în Banat, la Mănăstirea Morisena. „E altă liniște aici. În Banat, e cam amestecătură de oa­meni, de nații, nici la sat lumea nu este prea apro­piată de bi­serică. În Timi­șoara și-n Arad, ni s-a întâmplat să stri­ge oamenii după noi pe stra­dă, când ne vedeau în straie că­lugărești, ceea ce la Iași, sau la Deva, nu ni s-a întâmplat nicio­dată. Când a fost să plecăm, o variantă a fost o mănăs­tire din județul Sălaj. Pri­mul gând mi-a fost: «Doam­ne, dar e prea de­par­te de părintele Arse­nie!». Nu m-am gândit că e departe de pă­rinții mei de la Jina, ci de părin­tele Arsenie. Și uite cum a făcut lucrarea părintele, de-am ajuns aici, la doar o arun­cătură de băț de Prislop”, spune Maica Nec­ta­ria.

„Majoritatea patimilor ies la iveală în post”

– Maică stareță, spuneți că dumneavoastră ați fost învățată să țineți post încă din anii copi­lăriei. Astăzi, tot mai mulți oa­meni se plâng de asprimea pos­tului ortodox. De ce?

Maica Nectaria

– Pentru că nu sunt obișnuiți. Au ieșit din tra­diția familială a postului. Mulți tineri nu mai au de la cine să învețe. Ca să pos­tești, trebuie să ai un model, voin­ță și un duhovnic care să te sus­țină, să-ți dea niște limite, să te conducă prin post. Nu poți să ții de la-nce­put posturile cele mari, de 40 de zile, dacă tu n-ai ținut niciodată post, mă­car miercurea și vinerea. Ș-apoi, e mai ușor să spui „Nu pot!”, decât să în­cerci. La Dumnezeu nu există „Nu pot!”. Dumne­zeu te ajută, doar da­că vede că și tu vrei. Totul e să încerci. În­cepând cu exercițiul de voin­ță, cu abține­rea de la mâncare, e mult mai ușor să te lepezi, apoi, de toate cele­lalte. De-aia ne-au dat Sfinții Părinți pos­tul, pentru a ne curăți de patimi, care se dau pe față mai mult în post; atunci trebuie să te lupți cu ele, să învingi, pentru că ți se descoperă pa­timi pe care nici nu știai că le ai. Și Iisus a postit 40 de zile. Ca să ne arate cum putem învinge vrăjmașul: prin post și ru­gă­ciune. Căci, categoric, fără rugăciune n-ai cum să reziști. Cum spune Scriptura? „Nu numai cu car­ne va trăi omul, ci și cu cuvântul lui Dumne­zeu”. Cea mai impor­tan­tă parte a postului e tocmai apropierea de Dum­ne­zeu. O simți cu toată făptura. Un zbor sufletesc. O înălțare.

Din Sfântul Munte, la Mânăstirea Băița

Buna Vestire, singura icoană pictată din interior

Duhovnicul și preotul mânăstirii Băița e părin­tele Teodor Hotea, hunedorean din Valea Jiului. Abia în liceu a descoperit calea bisericii, dar de atunci înainte, ăsta a fost singurul lui gând: să ajungă preot. Orfan de tată de la 11 ani, a trebuit să asculte, însă, dorința mamei, de a urma o facultate tehnică, mai aproape de casă, în Petroșani. Dar chemarea dintâi a fost mai puternică și în cele din urmă a mers la Teologie, la Arad. Era deja în ultimul an de studii, când un prieten, care terminase deja facultatea și se retrăsese la o mânăstire, i-a spus: „Ți-am pregătit un loc la noi în chilie!”. „A fost ca un foc care m-a cuprins, o chemare a lui Dumnezeu de care nu-mi dădusem seama până atunci. Când i-am zis că vreau să plec la mănăstire, mama a zis că-s nebun”. După ju­mătate de an, a fost călugărit și a primit și preoția. Câțiva ani părintele Teodor și-a căutat locul în mânăstiri din Banat și în Mun­tele Athos. „A fost fru­mos, a fost și greu, dar am învățat ce în­seam­nă cu adevărat călu­găria. În Sfântul Munte, am văzut ce în­seam­nă viața monahală, am vă­zut o naturalețe, o simplitate și o frumusețe a viețuirii monahale, pe care, în țară, nu mi-a fost dat să le văd, pentru că puterea mo­nahismului a slăbit, din păcate, mai ales la cei tineri. Mi-aș fi dorit foarte mult să rămân, pen­tru totdeauna, acolo”. 

Dar destinul a vrut altfel, Prea Sfințitul Gurie, vrednicul și foar­te regretatul episcop al Devei și Hu­ne­doarei, plecat la Domnul anul trecut, l-a trimis aici, la Mâ­năstirea Băița, unde era, pe atunci, o sin­gură viețuitoare, Maica Sem­fora. La scurt timp, au venit și maicile de la Morisena. „E liniște aici și e bine. Nu-i flux foarte mare de oameni, care să ne tulbure liniștea rugăciunii, deși suntem chiar la drumul prin­cipal. Vin oamenii să se și spo­vedească la noi, iar asta e partea bună, că pot să aleagă altceva decât au în parohia de unde provin. Și noi putem alege dacă-i primim sau nu. Le punem în față rânduielile bisericești, pe care, dacă un preot de mir le-ar aplica, oamenii l-ar părăsi, ar zice că-s prea exagerate. Noi îi în­vățăm, și oamenii se aleg singuri, dacă mai vor sau nu să vină”.

„Singurul leac pentru frică e Dumnezeu”

– Părinte Hotea, azi noapte a început războiul în Ucraina, foarte aproape de noi. De unde putem să luăm sfatul cel bun, ca să nu ne-ajungă frica și deznădejdea?

Părintele Teodor Hotea

– Adevărata liniște vine numai de la Dumnezeu. Dar o primim doar după cât ne e de mare și de curată inima, care e ca un vas: dacă nu e orientat în sus, totul curge pe lân­­gă el și se risi­pește. Pacea și nădej­dea sufletului sunt daruri exclusiv ale lui Dumnezeu, pe care nu le putem dobândi decât prin credință și rugăciune. Rugă­ciu­ne și iar rugăciune, cu gândul și nădejdea la Dumnezeu. Oamenii caută foarte mult cele materiale, casă, servi­ciu bun, bani, lucruri care îți înlesnesc via­ța, dar te înstrăinează de suflet, de dorul de Dum­nezeu. Or, fără Dum­nezeu, ești nimic. Orice rău îți iese în cale te mă­tură, te vântură ca pe pleavă. Acum, asupra capului nostru stă securea războ­iului. Niciun bun adunat în viață nu te scapă de frica ei. Singura noastră pavăză e credința. Să-l mutăm pe Hristos în sufletul gol și liniștea cea sfântă a rugăciunii. Și să lăsăm dreptatea în seama lui Dum­nezeu. Cine ridică sabia, de sabie va pieri.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian