Odă Soarelui

– Despre civilizația vegetală –

Singuri printre copaci

Dacă le amintim oamenilor de azi, că soarele este marea sursă a vieții și că plantele sunt cele care captează energia solară pentru a le umple gura cu hrană, asta poate le-ar părea un ade­văr evident, un truism. Dar ade­­vărurile evidente trebuie mereu repetate: pen­tru oameni și animale, soarele este condiția in­dis­pen­sa­bilă a vieții, centrul ei. Fără el, via­ța n-ar fi po­sibilă, fără vegetale, intermediare între ființe și soare, existența noastră ar dispărea fără urmă.

În ultima vreme, aici, în Sue­dia, se fac expe­riențe interesante legate de existența în natură, aflată încă în stare pură, în Scandinavia. Oamenii se refugiază în pădure, încercând să se descurce cum pot, fără a apela la civilizație. Își aprind focul cu lemne uscate, frecate în mâini, locuiesc în colibe de crengi, mănâncă ierburi, ciuperci și rășină.

Apare, apoi, problema procu­rării hai­nelor natu­rale. Se știe că foarte devreme, oamenii au înce­put să toarcă inul. Acasă, în Ro­mâ­nia, în satul mamei, în copi­lăria mea, oamenii încă se mai îmbrăcau cu pânze și pos­tavuri țesute de ei. Am trăit pe viu în­tre­gul pro­ces, în­cepând cu contemplarea plantei cu flori al­bastre, de care ne rugam să crească cât mai înaltă, făcând șpa­ga­turi în aer, pentru ca inu­l să ajungă până la cer și cali­ta­tea fibrelor să fie cât mai bună. În Suedia, se împletesc haine groase, din lână, pentru a rezista climei nordice.

Rugăciune pentru animale

Aproape toată civilizația planetei se întoarce, încet dar sigur, la ceea ce se numește „civilizația vegetală”. Extremul Orient se află mereu în frunte, ani­ma­lele ocupând un loc modest, în ceea ce pri­vește ali­men­tația. Acolo, numai cei înstăriți se hră­nesc cu carne, alimentația grosului populației fiind fun­da­mental vegetariană – ca de altfel și în țările să­race ale Europei.

Trebuie să recunoaștem că lumea bo­ga­tă se gă­sește într-o criză, o dilemă morală în privința con­sumării cărnii. Suntem foar­te departe de timpul în care oamenii pri­veau cu sfială sacrificiul anima­lelor, trans­format în zilele noastre într-o mon­stru­oa­să industrie. A mânca ceea ce a fost viu era odată un sacrament și un mister. Lucru la care nu ne mai gândim astăzi, așezându-ne la masă. Cu toa­te că există tradiția unei ru­găciuni înaintea mesei… În tim­purile stră­vechi, însă, se mulțumea și ani­malu­lui sacrificat, care se oferise el însuși ca hrană, așa cum se cerea iertare și plantei, înainte de a fi ruptă, ca să devină plantă de leac. În cartea lui despre mi­turi, Joseph Campbell scria: „Atitudinea religioasă în fața ani­malelor trebuie să fie aceea de venerație și respect, și nu numai atât, ci chiar una de supu­nere în fața profundei lor valori de ființe”.

Arborele cosmic

Toate religiile au descris paradisul ca pe o gră­dină cu flori și fructe, în care plantele au un rol trans­cen­den­tal. În această imagine, universul întreg apare ca un arbore ale cărui rădăcini formează îm­părăția te­ne­brelor. Solul din care acest arbore se înalță este pă­mântul. Ramurile arbo­relui formează chiar bolta ce­reas­că, acolo unde ele întâlnesc lu­mina soarelui. Ar­bo­rele cosmic, marele arhitect, se hrănește direct din soa­re. Știința n-a reușit să des­cifreze secretele arbo­relui vieții. Niciun om de știin­ță nu poate ex­plica seriile de adaptări com­plexe care permit, de pildă, corolei florii-soarelui să-și țină mereu fața către soare, urmând cursa lui ce­rească. Bo­taniștii nu au reușit să înțeleagă refle­xele de protecție care închid florile înainte de ploaie. Ca să nu mai amintim de munca invizibilă a rădăcinilor în pământ, în timpul iernii, când na­tura pare moartă, pentru a păstra verdeața care va izbucni în primăvară. Oare mai e nevoie să amin­tim și de gigantica operă de transformare chimică, realizată de miliardele de frunze și fire de iarbă, pompând lumina solară, absor­bind gazul carbonic, pen­­tru a arunca tone de oxigen în atmosferă?

Cine nu s-a uimit de miraculoasa renaștere a naturii după letargia hibernală, când pământul se acoperă de verdeață, germinează, mugurii explo­dând în aer, când, în numai câteva săptămâni, câmpuri și păduri oferă ochilor noștri infinite nuan­țe de verde? Și mai mult decât atât: se pare că plantele nu se mul­țu­mesc numai să tră­iască pen­tru ele, ci par a dirija în­treaga viață ani­mală, care re­naște odată cu ele, dând sem­nalul unei noi for­țe, curgând în toate cor­purile fiin­țelor. A­no­­tim­purile, cu cadrul lor misterios, sunt date de lumea ve­getală, creând iluzia pură că totul ne este dăruit nouă, lo­cuitorii pă­mân­tului. În spatele timpului nu stau regi, dictatori sau șefi de stat, ci stă, cu cerească modestie, lumea plan­telor, în legătură di­rec­tă cu Soarele. Să-l slă­vim, în primăvara care începe!

FRIDA PAPADOPOL, Malmö, Suedia