VLAD CRISTACHE (regizor): „E foarte important ca oamenii să stea singuri, din când în când”

* Este un tânăr regizor de mare succes. Deși nu a împlinit încă 35 de ani, a montat deja în aproape toată țara. Iar de curând și-a făcut intrarea în mod glorios chiar pe scena Teatrului Bulandra din București *

Un text vechi, cu mesaj actual

– Vlad, vei avea în curând o premieră, pe un text important al lui Maxim Gorki, pus la un teatru important din București: Bulandra. Fă-i prezentările…

– E vorba despre „Azilul de noapte” de Maxim Gorki, pe care îl pun în scenă la Teatrul Bulandra, așa cum ai dezvăluit deja. Acum, când spun aceste cuvinte, mi se pare că sună destul de solemn… Dar eu chiar m-am luptat cu asta, am vrut să creez mai degrabă un spectacol onest și sincer, care să aibă ceva de spus publicului de azi, și mi-am propus să nu cădem în capcana solem­nității pe care o pre­su­pune anunțul – „Azi­lul de noapte” de Maxim Gorki, la Teatrul Bulandra. Dar chiar că sună solemn!

– Ce te-a atras la acest text?

– Este o poveste despre oameni excluși din so­cietate, despre declasați care nu se ri­dică la stan­dardele de succes pe care le im­pune socie­tatea și care se bălăcesc în mo­cirla propriei ratări și într-o totală ambigui­tate morală. Sunt hoți, prostituate, crimi­nali, oameni pe care dacă i-ai întâlni pe stra­dă, ai traversa oripilat pe trotuarul celă­lalt. Și mi-am propus să vedem în timpul specta­co­lului cum, încet-încet, erupe uma­ni­tatea din aceste „scursuri ale societății” pe care cu greu în viețile noastre de zi cu zi îi numim „oameni”, să des­coperim o explozie de sinceritate, de suferință, de speranță, de înțelegere profundă a su­fletului uman, care își face simțită prezența în locul în care ne-am aștepta cel mai puțin – într-un adă­post de noapte pentru cei fără casă, aflat la subsolul unui bloc.

– Ce poate fi de interes în textul lui Maxim Gorki pentru spectatorii de azi?

– Deși e scris acum 100 de ani, textul dramatic reușește să atingă foarte puternic inima omului de azi. Cel puțin pe mine mă emoționează. Mesajul piesei este etern valabil, și anume, că fără spe­ranță, omul nu poate supraviețui. E foarte simplu.

– Teatrul Bulandra are o istorie glorioasă. Nu te-a intimidat acest lucru?

– Deloc. Ba chiar m-a inspirat. Este teatrul care a exercitat cea mai mare fascinație asupra mea, în perioada adolescenței, când a început să încol­țească în mintea mea ideea de a deveni regizor. În plus, tot la Sala „Toma Caragiu”, numită pe atunci Sala „Grădina Icoanei” a Teatrului Bulandra, a montat și Liviu Ciulei cel mai important spectacol    din istoria teatrului românesc: „Azilul de noap­te”. De fapt, Liviu Ciulei a montat de două ori „Azi­­lul de noapte” la Bulandra. Prima dată în 1960 și a doua oară în 1975. Și mi se pare foarte tare că am ocazia acum să lucrez în același teatru pe același text. Nu, nu am fost intimidat. Am fost mai degrabă flatat.

– Cum a fost pentru tine, ca tânăr regizor, să lucrezi cu nume grele ale scenei românești? Îi ai în distribuție pe Cornel Scripcaru, Doru Ana, Marian Râlea și mulți alții, tot unul și unul.

– Dincolo de faptul că sunt „nume grele”, prin­cipalul e că sunt actori foarte buni și oameni foarte speciali. E foarte plăcut să lucrezi cu astfel de artiști. Cred că sunt câteva creații actoricești remar­cabile în acest spectacol, dar cel mai important e că am reușit să devenim o echipă solidă.

– Îți amintești cum te-ai apucat de regie? Ce te-a fascinat la teatru?

– N-aș putea să zic exact de ce am devenit regizor, dar în perioada liceului, dintr-odată, am început să merg obsesiv la teatru. Vedeam cam 60-70 de spectacole pe an, atât din București, cât și din provincie. A fost pentru mine o supapă prin care să evadez din rutina zilnică și din așteptările standardizate și plictisitoare, care s-au pus asupra mea: o viață banală cu un scenariu prestabilit – faci o facultate, îți întemeiezi o familie, te îngropi în­tr-un job și, încet-încet, de­vii un cetățean decent al unei societăți onorabile. Te re­semnezi și uiți să mai visezi. Nu mi s-a părut atră­gătoare aceas­tă perspectivă. Eu cred că e mai plăcut să-ți pe­treci timpul într-o lume a plăs­muirilor, a unor povești esențializate, în care de mul­te ori viața e mai intensă de­cât în realitate. Cred că asta și fac artiștii: visează în locul omului care nu are timp să o facă pentru că este prea preocupat să câștige bani.

„Tot copil și tot curios”

– Erai un copil cre­ativ?

– Eram un copil foarte curios, și asta cred că sunt și acum: tot copil și tot cu­rios. Mă pasionez brusc de un subiect des­pre care nu știu nimic și încerc să-l aprofundez. Ajung, astfel, să petrec luni de zile exclusiv pe subiectul cu pri­cina. Cred că asta e o calitate pe care am avut-o de pe când eram mic. Nu pot să zic o anecdotă care să arate că eram făcut să fiu regizor încă din copi­lărie, dar îmi amintesc că tot timpul am evadat în ima­ginație și mă simțeam foarte confortabil să fiu singur. Cred că e foarte important ca oamenii să pe­treacă, din când în când, timp singuri, cu gân­durile lor, mai ales copiii. Nevoia dis­perată de a ne înconjura per­manent de lume, de activități și de zgomot, pa­radoxal, ne însingurează. Te simți mult mai singur în mijlocul unei mul­țimi.

– Care au fost mentorii tăi din lumea teatrului?

– Pot să zic că toți actorii cu care am lucrat au fost mentorii mei. De la ei am învățat să fac această profesie, am învățat-o „pe făcutelea”. Teatrul nu se învață stând la umbra unui men­tor care-ți strecoară pilde teore­tice despre teatru. Se învață practicând.

„E neplăcut să ți se pună pe stop viața timp de doi ani”

– Cum te-ai simțit în pandemie?

– Pe de-o parte, am luat-o razna, pe de altă parte, m-a ajutat. De ce zic că am luat-o un pic raz­na? E neplăcut să ți se pună pe stop viața timp de doi ani, să ți se limiteze interacțiunile cu alți oa­meni, să mergi la repetiții cu frică, fie că te îmbol­năvești tu, fie că-i poți îmbolnăvi tu pe colegii tăi, fără să vrei. A fost o viață nenaturală, dar într-un fel m-a și ajutat această perioadă. Forțat de împre­ju­rări, am reușit să fac ce ziceam adineauri că e un lucru benefic: să petrec mai mult timp cu mine în­sumi, să citesc mai mult și să ajung astfel la un echi­libru interior. Ultimii zece ani au fost pentru mine ca un carusel. Am montat spectacole în dife­rite orașe, nu am stat locului deloc. Fiecare nou spec­tacol e un nou început, un moment zero, în care încerci să formezi o familie cu artiștii cu care lucrezi, și familia asta se instituie, e stabilă pentru câteva luni, după care se destramă la data premie­rei. Apoi te arunci în altă „familie”. Cumva, atât de mult m-am aruncat în toate „familiile” astea care au dat naștere unor „copii” care sunt specta­co­lele pe care le-am făcut, încât am pier­dut echili­brul interior și nu am mai avut timpul meu cu mine. Partea bună a aces­tei pandemii a fost că, forțat de împre­jurări, am oprit un pic caruselul și m-am în­grijit mai mult de mine. Am re-desco­perit astfel că există viață și în afara teatrului.

– Unde pot vedea iubitorii de teatru spectacolele tale?

– Urmează să montez două specta­cole la Teatrul „Anton Pann” din Râm­nicu Vâlcea, dar, din superstiție, prefer să nu dau titlurile. Ce pot sa spun e că pre­mierele vor avea loc la începutul lunii Mai. În București, spectacolele mele pot fi văzute la Teatrul Mic – „Deșteptarea pri­măverii”, la Teatrul Excelsior „The History Boys”, la Teatrul Odeon „Hen­ric al IV-lea”, de Pirandello. La Teatrul de Stat Constanța am în repertoriu trei spectacole – „The Full Monty”, „Crima din strada Lourcine” și „Lasă-mă să intru”, la Teatrul „Toma Caragiu” din Ploiești, „Vrăjitoarele din Salem” de Arthur Miller, un text foarte impor­tant pe care, dacă aș fi spectator, aș vrea să-l văd la fiecare repre­zentație doar ca să simt forța ex­traor­dinară a textului care vorbește despre înclina­ția oamenilor de a se organiza în gloate decere­brate, care simt o plă­cere uriașă de a strivi omul liber. Sea­mănă foar­te mult cu ceea ce se petrece astăzi în lume.