IONEL LUNGU (Primar PSD al comunei Erbiceni, Iași): „Cu ajutorul lui Dumnezeu, și ce n-am făcut, om face!”

Înainte să știu exact cam pe unde, pe harta ju­dețului Iași, se află comuna Erbiceni, am auzit des­pre lucrurile bune și așezate care se întâmplă acolo: ansamblu de dansuri populare, renumit în întreaga Moldovă, festival internațional de folclor, organizat exemplar, sau seri de teatru, operă și muzică sim­fonică, incluse în program, de fiecare dată când se sărbătoresc zilele comunei. „Un primar gospo­dar!”, mi-am zis.

Ionel Lungu se află deja la al treilea mandat și are în grijă cinci sate: Spinoasa, Sprânceana, Bâr­lești, Totoești și Erbiceni, adică vreo 5700 de locui­tori. Înainte să fie primar, Ionel Lungu n-a avut nimic de-a face cu administrația locală. De meserie e electrician și, ca o ironie a sorții, a venit în 2012, direct de pe ulițele pline de noroi ale satului, într-o primărie debranșată de la curentul electric. Cum a „legat” firele, ce butoane a apăsat de-a făcut lu­cru­rile să meargă, aflăm din interviul pe care-a avut ama­bilitatea să ni-l acorde.

„Tinerii care au fost plecați s-au întors și vor să-și deschidă afaceri”

– Domnule primar, înțeleg că Erbiceni era o comună cu multe probleme când ați ajuns dvs. primar. Cum de v-ați încumetat să faceți pasul ăsta, mai ales că nu ați avut nimic de-a face cu administrația locală până atunci?

– Prea nu se-ntâmpla nimic bun în comună! Străzile erau pline de noroaie, școlile se dă­râmau, nu era rețea de apă, de cana­lizare, nimic, nimic. Oamenii erau tot mai posomorâți, lipsiți de speranță. Or, eu vreau să văd oamenii zâmbind. Treaba e că, la vreo două săptămâni după ce-am fost ales, în­cepuse să-mi cam piară și mie zâmbetul, de ce-am putut găsi! Am fost la un pas de a-mi da demisia. Mulți mă sfătuiseră să am grijă, că e buboi acolo, iar eu mă simțeam ame­nințat, nu le luam ca pe niș­te sfaturi. Lipsuri erau foarte mul­te, la fel și așteptările oame­nilor, toți tră­geau de mine. A fost greu, dar, cu ajutorul lui Dum­nezeu, am depășit mo­mentul. La trei luni după alegeri, deja am reușit să accesăm fonduri europene pentru rețeaua de apă, de canalizare, ceea ce a fost pentru mine ceva extraordinar.

– Și acum?

– Acum, cu ajutorul lui Dumnezeu, avem tot ce trebuie pentru un trai decent la țară: in­frastructura pusă la punct în mare parte din comună, apă, canalizare, cură­țenie. Șapte școli din cele nouă sunt reabi­litate total, asta însem­nând că am investit nu numai în ziduri, ci și în dotarea sălilor de clasă cu tot ce e necesar, de la aparatură până la bănci, scaune și material didactic, cele vechi fiind schimbate în totali­tate. În pri­măvara asta, ne vom muta în noul sediu al pri­măriei, lăsând-o în urmă pe cea ponosită de-acum, iar Compania Națională de Inves­tiții ur­mea­ză să ne predea Casa de Cultură, o clădire modernă și frumoasă.

E drept, și societatea a evoluat, nu e doar meri­tul meu, de am ajuns unde am ajuns. Mă bucură să văd cum comuna pare că întinerește. Numai anul trecut am avut înregistrate o sută de nașteri. Tinerii care au fost plecați prin străinătate s-au întors și, cu bănuții strânși pe-acolo, își deschid afaceri, in­vestesc în utilaje, muncesc. Ia-ntreabă-i dacă s-or mai întoarce pe-acolo! Niciodată, asta răspund, niciodată! Am fost și eu în străinătate și știți cum e? Nici să te bucuri nu poți cu totul, că n-ai cu cine să împărtășești bucuria aia. Străinătatea e un lucru dur. Și s-au întors înainte de pandemie, deci n-au fost nevoiți, ci asta și-au dorit. Au văzut că, oricum ar fi, tot acasă e mai bine. Știți ce le-a mai dat de gândit? Libertatea copiilor. Din­colo, n-ai voie să-i lași la joacă nesupravegheați, neînsoțiți, trebuie să fii tot timpul cu ei. Aici, îi pot lăsa liberi, să zburde cât vor la locurile de joacă amenajate, fără să se teamă că ar putea păți ceva.

– Aveți probleme cu abandonul școlar?

– Nu, deloc. Avem înscriși în procesul de învă­ță­mânt, de la grădiniță până la clasa a VIII-a, 700 de elevi, dar nu avem situații de abandon școlar. Chiar și acolo unde e câte un părinte plecat în străi­nătate, la muncă, copiii sunt rămași în grija celui­lalt părinte, doar vreo două-trei cazuri avem în care sunt lăsați în grija bunicilor. Pe aceștia îi avem în evidență, le suntem alături cu tot ce e nevoie.

„Mi-e mai mare dragul să văd seara, când vine trenul, ce puhoi de lume se îndreaptă spre case”

– Unde lucrează oamenii din comună?

– Sunt destui angajați la firme mai mici, din comună, dar mulți fac naveta la Iași, lucrează în construcții, abatoare, croitorie. Mai bine de 70 la sută din populația comunei sunt angajați. Mi-e mai mare dragul să văd seara, când vine trenul, ce pu­hoi de lume se îndreaptă spre case. Și-mi place să văd că sunt mai relaxați, mai luminoși, mai zâm­bitori, nu mai au fețele posomorâte de altădată.

– Dar în primărie, cum stau lucrurile acum? Sunteți o echipă?

– Treaba ta, ca primar, e, în primul rând, să aduci bani. Dar dacă doar stai în primărie, cu si­guranță nu ai cum să aduci bani. La primărie eu nu am venit niciodată ca primar, ci drept coleg. Cu toții avem probleme, dar intru zâmbind, îi fac să râdă, că altfel merge treaba dacă nu stai în stres. Suntem o familie, nu există șefi. Nu le face pri­marul pe toate, ci echipa din primărie, că de-aia sunt acolo, dar tu, ca primar, trebuie să le dai o direcție.

– De unde vă vin banii la buget?

– Nu ne putem lăuda cu un buget foarte mare, dar, atât cât e, să știți că, din taxe și impozite, în­casăm anual peste 90 la sută. În rest, investițiile cele mai multe s-au făcut cu fonduri guver­na­men­tale, cum ar fi reabilitarea și modernizarea școlilor și construcția casei de cultură. Pe fonduri europe­ne s-a realizat rețeaua de apă și canal și o sală de sport ultramodernă, cea mai frumoasă din mediul rural, la nivel de țară. Când ne-am apucat de ea, doar patru erau în țară la fel. Nu le putem face pe toate deodată, dar, hai-hai, hai-hai, câte puțin, câte puțin, se rezolvă. Degeaba ne plângem, că nu ne ajută nimeni, tot noi trebuie să ne descurcăm.

„Am vrut să-i rupem pe copii de telefoane”

– Ce rost are o sală de sport modernă în sat?

– Am vrut să-i rupem pe copii de telefoane și am încercat cu activități în care să-i atragem. Avem secții de fotbal, judo, tenis de masă și șah. Am organizat, înainte de pandemie, competiții „Cupa pri­eteniei” la șah, la judo, la care am avut partici­panți din toată țara, între 250-600 de persoane, de fiecare dată.

– Și Casa de Cultură?

– Casa de Cultură din Erbiceni nu e o simplă sală de spectacole, de aceea nici nu se numește cămin cultural. Clădirea adăpostește o sală de spec­tacole și evenimente, cum ar fi nunți, majorate, ani­versări, o bibliotecă cu sală de lectură, un turn de unde se poate admira panorama Erbi­ceniului și multe alte încăperi utile pentru func­țio­narea acestui obiectiv.

Era o investiție necesară, pentru că avem unul din cele mai mari an­sambluri de dansuri și soliști de mu­zică populară pentru copii și tineret din țară, Bahluiețul. Datorită lor, organizăm frecvent spectacole în co­mu­nă, pe care ei le fac, nu aducem pe nimeni din altă parte. Chiar acum, în luna februarie, au venit instructori de la Iași, la o preselecție pentru An­sam­blul „Constantin Arvinte”. Avem și vreo 70-80 de copii care fac street-dance – nu mă-ntre­bați ce-i asta, că nu știu, dar știu că se bucură copiii că pot învăța și așa ceva.

– Am auzit că organizați un festival internațional de folclor, ceea ce e mai puțin obișnuit în mediul rural…

– Cu ansamblul Bahluiețul, de care vă vorbeam, am participat – cu succes – la foarte multe concursuri și festivaluri, atât în țară, cât și în străinătate. Și ne-am spus, la un moment dat, ce-ar fi să-i chemăm și noi pe ei la Erbiceni, să ne fie oaspeți, că noi ne-am tot dus. Și-așa a început totul, a fost o aven­tură pentru toți, au venit câte 20-30 de an­sambluri la fiecare din cele două ediții de până acum, ceva extraordinar. Am întrerupt din cauza pandemiei, dar sperăm să se sfârșească odată, să ne reluăm viețile într-un ritm normal.

– Domnule primar, care vă sunt, după zece ani de primărie, bucuriile și care, tristețile?

– E și greu, și ușor de răspuns. Bucurie nu e mai mare decât atunci când pot să fac pe cineva să zâmbească, o zi nu a trecut degeaba dacă un om zâmbește și datorită ție. Nemulțumiri? Mereu mă gândesc dacă nu aș fi putut face mai mult și n-am făcut, cu gândul ăsta voi și pleca din primărie, când va veni momentul. Acum zece ani, Erbiceni se afla pe locul 92 din 93 de primării din județul Iași. Acum suntem undeva pe locul 27, poate chiar ceva mai sus și, totuși, mă întreb: nu e ceva ce-aș fi putut face să fim și mai sus, dar n-am făcut? Cred că numai Dumnezeu știe și, cu ajutorul Său, ce n-am făcut, om face!