Împotmolirea armatelor ruseşti în Ucraina i-a obligat pe „maeştrii” propagandei imperiale ruseşti să „schimbe placa”. Niciunul dintre influencerii ruşi nu mai susţine acum că ţara lor a lansat „operaţiunea specială” pentru a-i opri pe „neonaziştii” ucraineni să-şi continue „genocidul” rusofonilor (din Donbas, dar şi din restul Ucrainei!) şi chiar să atace „maica Rusia”. Pentru cetăţenii ei, termenii „nazist” şi „neonazist” desemnează – pe drept – tot ce este mai rău pe lumea asta. Educaţia ideologizată de zeci de ani, care i-a privat pe ruşii de rând de capacitatea de a judeca independent realitatea în care trăiesc, acceptând orice difuzează statul, i-a făcut să accepte inițial şi această aberaţie propagandistică. Eşecul războiului-fulger (cum ar fi trebuit să fie „operaţiunea specială”) a lăsat însă loc de îndoială şi i-a împins pe unii dintre ei să reflecteze la adevăratele scopuri ale acţiunii. „Îndoiala” este, în cazul tuturor totalitarismelor, cea mai mare primejdie internă pentru stat. Cum să nu se îndoiască însă cetăţenii Rusiei, când constată că „neonaziştii care au pus stăpânire pe Ucraina” sunt susţinuţi de majoritatea absolută a conaţionalilor lor, şi că guvernul de la Moscova îi târăşte în sărăcie şi mizerie, ca urmare a sancţiunilor pe care comunitatea internaţională în ansamblu le impune ţării lor? Oricât de docili sau spălaţi pe creier ar fi ruşii obişnuiţi, ei nu pot accepta o insinuare propagandistică ce ar susţine că lumea întreagă s-a „nazificat”, pentru a le distruge statul. „Schimbarea de macaz” a formulelor „mobilizatoare” pentru ei, şi implicit de justificare a agresiunii Rusiei, a venit brusc. De acum, este vorba de o „ciocnire a civilizaţiilor şi culturilor”, de o luptă între „perversul globalism occidental” şi „tradiţiile umanist-ortodoxiste şi naţionale” ale „tuturor ruşilor” şi ale vecinilor ei de aceeaşi credinţă şi acelaşi tip de raportare la valorile tutelare. Atacul Rusiei împotriva unui stat suveran şi independent, Ucraina, şi ameninţările la adresa vecinilor ei din proximitatea imediată capătă, dintr-odată, un caracter „nobil”, de cruciadă ortodoxă salvaţionistă!, iar „poticnelile” armatei „cruciate” (pigmentată cu „voluntari” ceceni, sirieni şi libieni!) au făcut ca, printre tezele naţionalist-ortodoxiste şi ecumenic-tradiţionaliste, să se strecoare şi afirmaţii mai pragmatice, cum că „obiectivul principal”, de etapă, al invadatorilor, ocuparea bazinului rusofon al Donbasului, a fost atins. Nu m-ar mira aşadar ca – în cazul în care contraofensiva ucraineană eliberează Hersonul – propaganda rusească să susţină că, de fapt, armata „eliberatoare” s-a retras pentru că, în „umanismul” ei, după ce le-a dat o lecţie „neonaziştilor”, nu mai vrea să ucidă civili. „Neonaziştii” trebuie însă să ştie că, dacă nu acceptă cererile „de bun simţ” ale ruşilor, aceştia pot recurge la „argumentul chimic sau nuclear”.
Am mai semnalat asemenea schimbări bruşte ale propagandei ruseşti imperiale, prin care albul devine negru şi invers, de mai multe ori. Interesante mi se par însă efectele lor pentru poziţionările susţinătorilor Rusiei din statele cu care ea se învecinează şi chiar din restul continentului european. Rusia şi-a pregătit de mult timp loviturile pentru refacerea imperiului, cultivând („sponsorizând”) în toate aceste state, agenţi de influenţă, grupări politice „antisistem”, oficine propagandistice bine „înzestrate”, cu scopul de a preveni realizarea unui „front comun” împotriva agresivităţii sale (ceea ce tocmai s-a întâmplat!) şi de a le dezbina, prin diverse „favoruri” (în primul rând economice, prin crearea unor dependenţe totale de imensele ei resurse naturale). În propagandă au fost vânturate (contra plată!) temele suveranist-antiglobaliste, naţionalist-tradiţionaliste, xenofobe şi antiintegraţioniste, NATO şi UE fiind ţintele ei predilecte. Invadarea nemotivată şi neaşteptată a Ucrainei i-a pus însă pe toţi „actorii propagandei proruseşti” în situaţii penibile, trebuind să facă, după „modelul moscovit”, întoarceri bruşte, contradictorii, ce le-au dezvăluit „angajările”. Astfel, dacă în „faza antinazistă” a agresiunii, „difuzorii externi” susţineau, după model Moscova, „artificialitatea” statului ucrainean, care – ca orice stat nazist – ocupa teritoriile altora, pe care îi deznaţionalizează, după ce ruşii au afirmat (la „celebrul” miting de la stadion al lui Putin) că vor să ocupe integral statul agresat şi alte state ce au compus URSS-ul de odinioară, au devenit dintr-odată adepţii „neutralităţii”, ai „neamestecului în treburile interne” ale vecinilor. Refluxul actual al armatei ruseşti în Ucraina, şi trecerea în propaganda moscovită la „temele culturale şi civilizaţionale”, i-a împins să se aşeze pe aceleaşi coordonate, demonstrând că integrarea în organizaţiile occidentale (UE, NATO, etc.) duce la alienarea „sufletului strămoşesc” al comunităţilor pe care le reprezintă. Acceptând să sprijine asemenea comunităţi, dându-le acces la piaţa sa liberă, occidentul vrea, în fapt, să le „colonizeze” şi să le „uniformizeze”. Niciunul dintre aceşti „difuzori” (grupări politice, oficine propagandistice, „personalităţi naţionalist-culturaliste”) nu spun însă ce s-ar întâmpla dacă unitatea pe care occidentul tocmai a realizat-o s-ar destrăma, dacă statele (independente şi suverane, cum este încă şi Ucraina) s-ar regăsi singure în faţa imperialului vecin rus. Invadând Ucraina, Rusia a arătat pe faţă cum vede ea viitorul şi, deşi s-a împotmolit momentan în bătălia dusă, cum înţelege să îl şi realizeze.
