ANDREI ȘERBAN: „Nu pe orizontală vom găsi libertatea, ci pe verticală!”

Montat la Cluj, la invitația Teatrului Ma­ghiar de Stat, spectacolul de teatru „Oedip”, în regia lui Andrei Șerban, a primit aplauzele publicului și a ridicat în picioare o sală pli­nă. O întâmplare artistică de impact, um­brită de no­ianul de știri despre războiul din Ucrai­na, re­mar­cată însă de critici, cărora nu le-a scăpat nici prestația extraordinară a trupei de actori de la Cluj, nici performanța regizorală a celui mai premiat regizor român.

„Un spectacol politic, despre un Oedip în plină campanie electorală”

– Domnule Andrei Șerban, cum mai poate fi montată în ziua de azi o piesă clasică, când știm cu toții care e deznodământul ei? Destinul lui Oedip e arhicunoscut.

– În primul și în primul rând, trebuie să spun că nu e vorba direct despre piesa lui Sofocle, ci de a unui tânăr dramaturg englez, Robert Icke, care reia mitul lui Oedip, dar plasând acțiunea într-o    Ame­rică fictivă.    Există adaptări contemporane ale aces­tei piese clasice, dar cele mai multe cad în greșeala de a reduce mitul la un simplu caz social, care spul­beră misterul și dimensiunea legendei, aducând-o prea tare într-o actualitate obișnuită, banalizând-o. Ce a făcut    Robert Icke e remarcabil, fiindcă mergi la teatru crezând că o să vezi Oedip și știi deja finalul,    dar curând    acțiunea deraiază și urmărești cu sufletul la gură desfășurarea ei, care pare cu totul alta, ca la final să realizezi brusc că autorul e incredibil de fidel lui Sofocle. Adaptarea e plină de surprize… Aproape fiecare detaliu al fiecărei scene originale e tradus în limbaj contemporan, dar structura vechii piese rămâne exact aceeași. Cred că și datoria mea ca re­gizor a fost a­ceeași: să constru­iesc piesa în așa fel, încât spectatorul să spună „credeam că știu ce văd, dar ha­bar n-am și abia la final aflu… .”

– Și totuși, la ce ne putem aștepta, dacă luăm bilete?

– La un spec­tacol politic, despre un Oedip în plină cam­panie electo­ra­lă care își dorește să devină președinte. E noaptea ce urmează zilei votului pentru alegere, relatată în timp real, cu ajutorul unui cronometru prezent me­reu deasupra scenei. Oedip e candidatul cu cele mai mare șanse. Însă pe măsură ce sondajele îl declară câștigător, lucrurile care ies la iveală provoacă tragedia. Pe parcursul piesei, simți treptat aroganța perso­na­jului, convingerea lui că știe tot,    convin­gerea că va elucida toate problemele, obrăznicia și siguranța cu care crede că poate salva o națiune, că el deține    cheia vindecării acestei lumi. Ceea ce află la sfârșit e cumplit. Nu doar că nu poate să salveze pe ni­meni și că nu știe nimic, dar nu se cunoaște nici pe el.

– Care e păcatul lui? E sau nu e vinovat Oedip?

– S-au scris cărți întregi despre asta. Vina lui Oedip nu cred că e deloc vina pe care i-o gă­sește Freud, care vorbește despre com­plexul tatălui, despre obsesia pe care o avem din fașă de a ne poseda sexual mama și de a ne ucide sim­bolic tatăl. Vă fac o confesiune: eu nu am avut nicio dorință să mă culc cu mama mea, mi-am iubit tatăl (genialul fotograf George Șerban) și nu am avut motive să-l omor, nici măcar simbolic. (râde) Vina lui Oedip vine din aroganța lui, din faptul că el crede că știe tot, că poate să-i călăuzească și pe alții spre adevăr și lumină, înainte de a se vedea pe el însuși. Păcatul lui Oedip e unul spiritual. Iar piesa, așa cum a fost adaptată de Robert Icke, e despre noi ca oameni, sclavi ai orgoliului propriu,    despre misterul pe care    credem că suntem în stare să-l dezlegăm. Trăim într-o lume care și-a ieșit din țâțâni și ni se pare că știm mai bine totul, știm dacă vaccinul e bun sau pe­riculos, știm dacă războiul e    groaznic sau nece­sar, credem ba că puterea e în mâna noastră, ba că    suntem un experiment la mâna altora. Nu știm de fapt nimic, dar avem pă­reri despre tot.

„America, ieri țara libertății, e azi    o țară mai puțin liberă decât România”

– E Oedipul dumnea­voastră și o piesă despre politicianul de azi?

– E despre po­liticianul de azi și despre omul de azi în egală măsură. Am­bii    trăiesc ca niște somnambuli și nu-și dau seama că sin­gura salvare po­si­bilă e ca ei înșiși să se trezească.

– Pare că v-a inspirat destul de mult situația Ame­ricii de azi.

– Dureros de mult. Statele Unite ale Americii, sim­bolul democrației și libertății, sunt într-o mare degringoladă acum. Faptul că America e azi într-o asemenea derută arată și cât de adâncă e deruta peste tot în lume. America, ieri țara liber­tă­ții, e azi o țară mai puțin liberă decât România. Greu de acceptat, dar orice revoluție care se îmbată cu iluzia libertății se transformă după o vreme în dic­tatură. În ce mă privește, cred tot mai mult că li­bertatea socială e o himeră, o gogoriță. Nu pe ori­zontală vom găsi libertatea, ci pe verticală, în noi în­șine,    în coloana noastră vertebrală.    Doar acolo. Nu există alternativă.

– Domnule Șerban, ați montat această piesă pe final de pandemie, iar premiera ei a venit în plin conflict militar în Ucraina. Au lăsat trage­diile astea urme și pe scenă? Cum mai poți face teatru, când lumea e în dezordine?

– Încă de la început, am ales să montez această piesă cu două distribuții foarte diferite una de alta, dar nu atât din motive practice (unii s-au mai îm­bolnăvit de covid), cât pentru că mi-am dorit să dau șansa unor actori foarte diferiți să joace roluri uria­șe, cu care rar se întâlnesc. Fiecare din ei aduce o no­tă foarte personală și, de la seară la seară, spec­tacolul rezonează altfel. Evident că ecoul războ­iu­lui ne-a atins și pe noi, mai ales că Ucraina nu e chiar atât de departe de Cluj. Am fost, ca mulți alții, orbiți de tragedia ucraineană. Dar Oedip e chiar tragedia orbirii, e o piesă care ne face să trăim experiența dezordinii și a haosului,    într-un mo­ment în care pro­pria noastră plane­tă e în haos, dar nu ca să ne pier­dem, ci ca să ne re­găsim. Tea­trul e mai util ca ori­când acum, când e ne­vo­ie imensă de cla­­­ri­tate. Oedip orb începe să vadă înlăuntrul său din clipa în care el (spre deosebire de noi)    nu se mai te­me să vadă ade­vărul. De-abia a­tunci devine cu ade­vă­rat res­pon­sabil. Pentru noi, cei care am lucrat la această piesă, mun­ca a fost un fel de cathar­sis. Am bene­ficiat la final de această energie bună.

– Au simțit asta și spectatorii? Cum a fost primită piesa?

– „Oedip” nu e „Scripcarul pe acoperiș”, care se joacă acum la Cluj, sau alt muzical care te face să uiți de probleme și dificultăți. E o piesă care pune întrebări, care scormonește și redeschide răni nevindecate în fiecare din noi. Am fost în extaz să văd sala plină la premieră și oamenii ovaționând fericiți o piesă cumplit de tragică. Și am fost plăcut surprins să citesc cronicile care au apărut după. Ele, de obicei, nu mă flatează, dar de data asta au fost mai mult decât favorabile.

– Și în încheiere, o curiozitate. Pentru ce destinație vă faceți acum bagajele?

– E tot mai greu să găsești de lucru, când teatrele nu sunt subvenționate. Dar am avut totuși bucuria să fiu chemat la Opera Națională București să montez una din cele mai „fierbinți” opere care există, „Don Giovanni”, de Mozart.    Până în mai, când voi reveni în țară cu Dana (soția și cola­bo­ratoarea mea) să începem lucrul, mă voi bucura de liniște, în cabana mea din pădure, în upstate New York, unde am luxul să    ascult cum rezonează prin­tre frunzele copacilor muzica cea mai divină. Deși știu că e un lux care nu du­rează, mă simt privilegiat să fiu tem­porar departe de lume.

Foto: Istvan Biro