Pr. ALEXANDRU FLEȘER (Penitenciarul Deva): „Și cei din închisori sunt semenii noștri”

Biserica despre care am să vă vorbesc e una neobișnuită. Nu are ziduri înalte, nici turle dinlăuntrul cărora să străbată dangăt de clopot. Biserica asta e, mai degrabă, un mic paraclis, o capelă de dimensiunile unei sufragerii, dintr-o casă mo­destă. Și, totuși, și aici se săvâr­șește Sfânta Liturghie, oamenii se spovedesc, se împărtă­șesc, își plâng morții la câte-un parastas. Nu se fac cununii, nici plâns de prunc botezat în cristelniță nu se va auzi vreodată. Pentru că biserica asta se află amenajată în incinta Penitenciarului Deva, peniten­ciar destinat în exclu­sivitate bărbaților.

Părintele Alexandru Fleșer, preotul capelan al Penitenciarului Deva, slujește de șase ani aici. Când vorbește despre enoriașii săi, are în glas un amestec de exigență, severitate și căldură, de compa­siune și spirit justițiar, rar întâlnite la preoții din parohiile tradiționale. Iar profunzimea și lumina slujbe­lor religioase, alături de suportul moral perma­nent al preotului ca­pe­lan le oferă celor că­zuți un spri­jin sigur și constant, în încercarea lor de a se ridica deasu­pra pro­priilor slăbiciuni și nepu­tințe.

„Cu Hristos, nu suntem niciodată singuri!”

Părintele Alexandru e din Blaj, dintr-o familie de oameni credin­cioși, care i-au îndrumat de mic pașii pe calea bisericii. Era un puști, când s-a decis că vrea să ajungă preot, dar n-avea nici cea mai vagă idee care e drumul pe care-l are de parcurs până acolo. În timpul stu­denției, s-a căsătorit cu o colegă de facultate și s-au mutat împreună lân­­gă Deva. Nu s-a hiro­tonit prea curând, pentru că Deva aparținea pe-atunci de Episcopia Aradului, iar el făcuse studiile teo­logice la Alba Iulia. O oarecare inflexibilitate ie­rar­­hică l-a făcut să rămână o vreme profesor de religie, dar și să încerce câteva joburi care n-aveau nicio legătură cu pregăti­rea sa teolo­gică. Abia în 2010, imediat după înfiin­ța­rea Episco­piei Devei și Hune­doarei, părintele Fleșer a fost hirotonit preot. A pri­mit o pa­ro­hie lân­gă Hațeg și, în același timp, era și profesor de religie la o școală de lângă Deva. A făcut naveta timp de șase ani, până când vredni­cul de pomenire, regre­tatul Părinte Gurie, episcopul Devei și Hune­doa­rei, i-a propus să slujească la Peni­­tenciarul Deva. „Am con­siderat-o o provocare și încă o privesc astfel, pentru că, în penitenciar, nici o zi nu seamănă cu o alta, iar enoriașii sunt mai mereu alții, n-apuci să te obiș­nuiești prea mult cu ei. Des­pre relații trai­nice, dura­bile, nici vorbă, bineînțe­les!”, spune pă­rin­tele Fleșer.

Capela Penitenciaru­lui Deva a fost înființată în 1992 de către părintele Ștefan Livorno Czeteny, care a slujit aici până la pensionare, în 2015. „Dân­sul a avut de trecut prin vremuri grele, pentru că abia după 1989, Biserica a putut intra în peniten­ciare, cu preoți angajați. La început, preoții nu aveau o metodologie clară după care să lucreze, nu le-a spus nimeni ce slujbe și ce activități e bine să facă, așa cum se întâmplă acum, când există un pro­tocol concret, încheiat între Biserica Ortodoxă Ro­mână și Administrația Națională a Penitencia­relor”.

„Iisus este aproape de toți oamenii, indiferent de locul în care se află”

– Sunt necesare anumite calități în plus, pentru un preot de penitenciar, părinte Alexandru?

– Și necesare, și utile. Preotul de penitenciar are nu numai o misiune diferită față de cea a preotului de parohie, ci și cu mult mai complexă, pentru că el trebuie să aibă în vedere și educația moral-reli­gioasă a persoanelor private de libertate. De mul­te ori este necesară transmiterea unor cunoștințe ele­mentare despre ceea ce înseamnă religia, știut fiind faptul că mulți din cei privați de libertate nu au studii școlare sau au foarte puține. Doar făcân­du-i să înțeleagă că nu sunt singuri, că Hristos participă la toate sufe­rințele lor și le ușurează, că luptă îm­preună cu ei împotriva ispitelor, stră­duindu-se să scoată firea umană de sub rănile pă­catelor, cei din peniten­ciare vor trăi revirimentul moral din ca­re au căzut. Preotului capelan îi re­vine respon­sabilitatea de a-i încredin­ța pe cei din penitenciare că Hristos este aproape de toți oamenii, indiferent de locul în care se află, și că participă cu iubire di­vină la împlinirea acestui proces de refacere morală.

Vedeți, eu nu-i numesc, în mod uzual, deținuți, ci persoane private de libertate. Dacă e să privim mai atent, fiecare dintre noi, păcătoșii, suntem, într-un fel sau altul, privați de libertate, ca robi ai păcatului, așa încât cele spuse mai sus pot fi vala­bile nu doar pentru cei din penitenciare: ideea că Hristos e lângă noi în fiecare moment și numai sprijinindu-ne pe El ne putem ridica. Cu credin­ță, nă­dejde și dragoste, cum spune Scriptura.

Închisoarea celor de acasă

Prezența preotului în penitenciar nu se rezumă doar la slujbele duminicale sau la cele din celelalte sărbători religioase de peste an, pentru că el este cel de al cărui sfat au cea mai mare nevoie deținuții. De problemele lor psihice, emoționale sau de altă na­tură se ocupă, oricum, echipe complexe de medici, psihologi și sociologi. Doar sufletul pare să rămână, dincolo de gratii, cam al nimănui. „Facem cu ei catehizare, îi învățăm despre biserică, despre Evan­ghelie, cât de importantă e rugăciunea, spovedania și împărtășania, lucruri aparent simple, dar ele­men­tare, exact ca și elevilor, pentru că mulți dintre deținuți nu L-au cunoscut pe Dumnezeu niciodată. Sunt cazuri în care-mi spun că n-au fost niciodată la o biserică, nu știu cum arată un preot, foarte mulți nu s-au spovedit niciodată. În plus față de ceea ce se face într-o parohie oarecare, misiunea mea e și aceea de a face cu ei consiliere moral-reli­gioasă, un alt mod de a-i atrage pe calea credinței. Ei, bine, în timpul acestei consilieri, ei îl văd pe preot mult mai uman decât în cadrul spovedaniei, și se deschid mai ușor, deși ar trebui să fie invers, căci spovedania e o taină al cărei secret preoții nu au voie să-l încalce”.

– Se întâmplă ca deținuții să privească spo­vedania ca fiind făcută în fața unei instanțe supreme, de aceea să fie reticenți?

– Nu m-am gândit niciodată la posibilitatea asta, dar cred că există în mintea lor și comparația asta. Nu se tem de spovedanie, dar au o reținere. Iar con­silierea moral-religioasă se face tot în biserică, un loc în care suntem doar noi și ni­meni nu ne deran­jează cât timp vorbim, iar discuția are altă greu­tate, alt efect, e mai simplu și pen­tru noi, și pentru ei.

– Bănuiesc că aveți de-a face și cu mulți recidiviști. Cum își ex­plică recidiva, odată trecuți prin spovedanie și împărtășanie?

– Cam 90 la sută din cei care sunt eliberați pleacă cu eliberare condiționată și atunci orice greșea­lă, cât de mică, îi aduce înapoi. Cei condamnați pentru crimă stau cel mai mult, cu ei pot lucra foarte bine la toate aceste aspecte sensibile, pentru că perioada lor de detenție e foarte lungă. Recidiviștii sunt cei cu fapte mărunte, stau opt-zece luni, pleacă, se întorc.   

Știind că singura șansă de a lu­cra cu ei, de a-i schimba câtuși de puțin în bine e timpul pe care-l pe­trec în penitenciar, încerc să-i pre­gătesc pe cei ce urmează a fi eli­berați, le explic că va fi greu să re­in­tre în ritmul societății, îi sfă­tuiesc să aibă grijă de soție, de părinți, pentru că aceștia au făcut eforturi supraomenești, au dus o cruce grea, cât timp ei au fost în închisoare.

„«Crezul» și «Tatăl nostru» le-au spus cu toții, în cor”

– Părinte, ați fost o vreme și preot de parohie. Prin ce se deosebește slujirea în capela peniten­ciarului de cea într-o biserică?

– Chiar și în penitenciar, eu țin foarte mult să facem Sfânta Liturghie duminica, pentru că este cea mai importantă slujbă a bisericii. La prima mea Liturghie au fost prezenți 44 de deținuți, din cei peste 400, câți sunt permanent în Penitenciarul Deva. Am trăit atunci unul din cele mai impre­sio­nante momente ale preoției mele aici: Crezul și Tatăl nostru le-au spus cu toții, în cor. În biserica din Subcetate, unde slujisem înainte, rugăciunile astea le citea cântărețul, în strană, iar lumea abia dacă le murmura. Pentru mine, ca preot, a fost im­presionant, nu mă așteptam la asta.

Pe vremea aceea, aveam aici un cântăreț con­dam­nat la 14 ani de detenție, făcuse școala de cân­tăreți bisericești la Arad, tot în penitenciar, știa toată rânduiala slujbei. Când a plecat, am fost nevoit să spun tot eu ce trebuia să spună el. Liturghia e o ru­găciune continuă, ce zice preotul cu ce zice strana, inclusiv rugăciunile ce se zic în taină, în altar; sunt cântări mai grele din punct de vedere muzical, pe care, până apucă să le învețe, deținuții se eliberează. Acestea sunt niște aspecte de care nu prea te lovești într-o biserică normală, să-i spun așa.

– Ce atitudine adoptă în biserică deținuții? Stau de voie sau sunt constrânși?

– Slujba nu e un spectacol, la care unii sunt actori și alții spectatori, toți trebuie să se implice. În parohie, prea puțini sunt atenți la slujbă,    se uită pe pereți, se foiesc. Eu am ales să-i implic, să-i fac pre­zenți cu adevărat la fiecare moment al slujbei. Să vă dau doar un exemplu, că tot se apropie sărbă­toarea Paștilor. La fiecare slujbă, duminica, vin, de obicei, cam o sută de persoane. În Joia Mare, Denia celor 12 Evanghelii o fac la ora 14, pentru că la ora 17 ușile penitenciarului se închid și nimeni nu mai intră, nimeni nu mai iese. În Vinerea Mare, toți cei care vin primesc scrisă slujba Prohodului, pe care toți o citesc, toți o cântă, iar slujba Învierii o fac, cum e rânduiala, la 12 noaptea, dar doar puțini deți­nuți au dreptul să participe. E un moment vulnera­bil, delicat, la care sunt părtași cu toții, doar prin intermediul stației de radioficare din penitenciar.

Înainte de slujbă, citesc cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, despre cum trebuie să se bucure toți de Învierea Mântuitorului Hristos, ca o dovadă în plus că Dumnezeu și religia nu marginalizează pe nimeni, indiferent de situația fizică în care se află, că e în penitenciar, în spital, la muncă. Oriunde ar fi, toată lumea trebuie să participe la Învierea lui Hristos și să se bucure de acest moment. Nici chiar deținuții nu trebuie să se simtă marginalizați.

În plus, nici o Liturghie nu se termină fără un cuvânt de învăță­tură, mai ales pentru că majorita­tea celor din penitenciar nu cu­nosc baza credinței. Cred că de emo­ție, la prima slujbă aici, cu­vân­tul meu de învățătură a durat 25 de mi­nute. Au fost liniștiți, atenți, erau bucuroși, că trecuse mult timp de când nu mai slujise ni­meni în ca­pelă, și mi-au spus că am vorbit frumos, dar prea mult. Aveau drep­tate, n-am putut să-i contrazic.   

„Mulți nu știu să se roage, nu s-au rugat niciodată”

– Care e cel mai greu mo­ment pentru un om ajuns în si­tuația de a fi privat de li­ber­tate?

– Cu siguranță, cel mai greu este momentul în care intră în penitenciar, când toți ai lor dispar din apropiere, familia, prietenii, cunoștințele, iar ei rămân absolut singuri. Cine e lângă ei? Noi, ca preoți, încercăm să-i ajutăm, să le explicăm, îi în­vățăm să se roage – mulți nu știu să se roage, nu s-au rugat niciodată, deși sunt oameni în toată firea. Le explicăm de ce e bine să se roage și cum, prin rugă­ciune, pot să se simtă mai aproape de Dum­nezeu și de familie, să simtă că legătura dintre ei rămâne vie, indiferent de ce se întâmplă. De ase­menea, îi îndemnăm și pe mem­brii familiei să se roage pentru ei. E o ispită și o încercare foarte mare și pentru familie când cineva ajunge în penitenciar, pentru că ei rămân în comunitate, cu rușinea asta, cu urmarea faptei celui ce e închis. Chiar dacă per­sonajul negativ, vino­vatul, e cel din închisoare, e mult mai greu de dus vina pentru cei rămași acasă. Le explic mereu asta, că ei, aici, au la dispoziție trei mese pe zi, apă caldă, condiții bune de trai, pentru care nu depun nici un efort, pe când cei de acasă trebuie să muncească zi de zi ca să aibă toate astea, să poată trăi cum trăiesc ei sau chiar mai rău. Unii înțeleg, unii nu.

– A fost și ceva ce v-a impresionat, ca preot de penitenciar?

– De câte ori mi s-a pus întrebarea asta! Un mo­ment a fost cel pe care l-am amintit, când i-am auzit pe toți rostind în cor Crezul și Tatăl nostru. Și mai e unul de care-mi amintesc cu strângere de inimă: unui deținut i-a murit mama, dar a refuzat să meargă la înmormântare, deși legea îi permitea s-o facă, de­sigur, însoțit de un polițist. Dar ai lui, părinții, fami­lia, cu toții știau că el e plecat în străinătate, i-a fost prea rușine să recunoască că s-a-nhăitat cu cine nu trebuia, că s-a apucat de droguri și altele și că a ajuns în închisoare. M-a rugat să-i fac un parastas la 40 de zile și a fost, așa, ca și când abia atunci ar fi fost înmormântarea… Am resimțit toți cei prezenți apăsarea de pe sufletul lui și durerea cu care va fi nevoit să trăiască o viață-ntreagă.

Concluzia ar fi că și cei din penitenciare sunt se­menii noștri, aproapele nostru, cel din pilda evan­ghe­lică, iar primul pe care Iisus l-a luat cu El după răstignire a fost tâlharul de pe cruce, care s-a pocăit. „Aduceți-vă aminte de cei închiși, ca și cum ați fi în­­chiși cu ei”, se spune la Evrei, 13:3. Noi nu sun­tem chemați să-i judecăm, ci să-i iertăm și să-i iubim.