Biserica despre care am să vă vorbesc e una neobișnuită. Nu are ziduri înalte, nici turle dinlăuntrul cărora să străbată dangăt de clopot. Biserica asta e, mai degrabă, un mic paraclis, o capelă de dimensiunile unei sufragerii, dintr-o casă modestă. Și, totuși, și aici se săvârșește Sfânta Liturghie, oamenii se spovedesc, se împărtășesc, își plâng morții la câte-un parastas. Nu se fac cununii, nici plâns de prunc botezat în cristelniță nu se va auzi vreodată. Pentru că biserica asta se află amenajată în incinta Penitenciarului Deva, penitenciar destinat în exclusivitate bărbaților.
Părintele Alexandru Fleșer, preotul capelan al Penitenciarului Deva, slujește de șase ani aici. Când vorbește despre enoriașii săi, are în glas un amestec de exigență, severitate și căldură, de compasiune și spirit justițiar, rar întâlnite la preoții din parohiile tradiționale. Iar profunzimea și lumina slujbelor religioase, alături de suportul moral permanent al preotului capelan le oferă celor căzuți un sprijin sigur și constant, în încercarea lor de a se ridica deasupra propriilor slăbiciuni și neputințe.
„Cu Hristos, nu suntem niciodată singuri!”

Părintele Alexandru e din Blaj, dintr-o familie de oameni credincioși, care i-au îndrumat de mic pașii pe calea bisericii. Era un puști, când s-a decis că vrea să ajungă preot, dar n-avea nici cea mai vagă idee care e drumul pe care-l are de parcurs până acolo. În timpul studenției, s-a căsătorit cu o colegă de facultate și s-au mutat împreună lângă Deva. Nu s-a hirotonit prea curând, pentru că Deva aparținea pe-atunci de Episcopia Aradului, iar el făcuse studiile teologice la Alba Iulia. O oarecare inflexibilitate ierarhică l-a făcut să rămână o vreme profesor de religie, dar și să încerce câteva joburi care n-aveau nicio legătură cu pregătirea sa teologică. Abia în 2010, imediat după înființarea Episcopiei Devei și Hunedoarei, părintele Fleșer a fost hirotonit preot. A primit o parohie lângă Hațeg și, în același timp, era și profesor de religie la o școală de lângă Deva. A făcut naveta timp de șase ani, până când vrednicul de pomenire, regretatul Părinte Gurie, episcopul Devei și Hunedoarei, i-a propus să slujească la Penitenciarul Deva. „Am considerat-o o provocare și încă o privesc astfel, pentru că, în penitenciar, nici o zi nu seamănă cu o alta, iar enoriașii sunt mai mereu alții, n-apuci să te obișnuiești prea mult cu ei. Despre relații trainice, durabile, nici vorbă, bineînțeles!”, spune părintele Fleșer.
Capela Penitenciarului Deva a fost înființată în 1992 de către părintele Ștefan Livorno Czeteny, care a slujit aici până la pensionare, în 2015. „Dânsul a avut de trecut prin vremuri grele, pentru că abia după 1989, Biserica a putut intra în penitenciare, cu preoți angajați. La început, preoții nu aveau o metodologie clară după care să lucreze, nu le-a spus nimeni ce slujbe și ce activități e bine să facă, așa cum se întâmplă acum, când există un protocol concret, încheiat între Biserica Ortodoxă Română și Administrația Națională a Penitenciarelor”.
„Iisus este aproape de toți oamenii, indiferent de locul în care se află”
– Sunt necesare anumite calități în plus, pentru un preot de penitenciar, părinte Alexandru?

– Și necesare, și utile. Preotul de penitenciar are nu numai o misiune diferită față de cea a preotului de parohie, ci și cu mult mai complexă, pentru că el trebuie să aibă în vedere și educația moral-religioasă a persoanelor private de libertate. De multe ori este necesară transmiterea unor cunoștințe elementare despre ceea ce înseamnă religia, știut fiind faptul că mulți din cei privați de libertate nu au studii școlare sau au foarte puține. Doar făcându-i să înțeleagă că nu sunt singuri, că Hristos participă la toate suferințele lor și le ușurează, că luptă împreună cu ei împotriva ispitelor, străduindu-se să scoată firea umană de sub rănile păcatelor, cei din penitenciare vor trăi revirimentul moral din care au căzut. Preotului capelan îi revine responsabilitatea de a-i încredința pe cei din penitenciare că Hristos este aproape de toți oamenii, indiferent de locul în care se află, și că participă cu iubire divină la împlinirea acestui proces de refacere morală.
Vedeți, eu nu-i numesc, în mod uzual, deținuți, ci persoane private de libertate. Dacă e să privim mai atent, fiecare dintre noi, păcătoșii, suntem, într-un fel sau altul, privați de libertate, ca robi ai păcatului, așa încât cele spuse mai sus pot fi valabile nu doar pentru cei din penitenciare: ideea că Hristos e lângă noi în fiecare moment și numai sprijinindu-ne pe El ne putem ridica. Cu credință, nădejde și dragoste, cum spune Scriptura.
Închisoarea celor de acasă
Prezența preotului în penitenciar nu se rezumă doar la slujbele duminicale sau la cele din celelalte sărbători religioase de peste an, pentru că el este cel de al cărui sfat au cea mai mare nevoie deținuții. De problemele lor psihice, emoționale sau de altă natură se ocupă, oricum, echipe complexe de medici, psihologi și sociologi. Doar sufletul pare să rămână, dincolo de gratii, cam al nimănui. „Facem cu ei catehizare, îi învățăm despre biserică, despre Evanghelie, cât de importantă e rugăciunea, spovedania și împărtășania, lucruri aparent simple, dar elementare, exact ca și elevilor, pentru că mulți dintre deținuți nu L-au cunoscut pe Dumnezeu niciodată. Sunt cazuri în care-mi spun că n-au fost niciodată la o biserică, nu știu cum arată un preot, foarte mulți nu s-au spovedit niciodată. În plus față de ceea ce se face într-o parohie oarecare, misiunea mea e și aceea de a face cu ei consiliere moral-religioasă, un alt mod de a-i atrage pe calea credinței. Ei, bine, în timpul acestei consilieri, ei îl văd pe preot mult mai uman decât în cadrul spovedaniei, și se deschid mai ușor, deși ar trebui să fie invers, căci spovedania e o taină al cărei secret preoții nu au voie să-l încalce”.
– Se întâmplă ca deținuții să privească spovedania ca fiind făcută în fața unei instanțe supreme, de aceea să fie reticenți?
– Nu m-am gândit niciodată la posibilitatea asta, dar cred că există în mintea lor și comparația asta. Nu se tem de spovedanie, dar au o reținere. Iar consilierea moral-religioasă se face tot în biserică, un loc în care suntem doar noi și nimeni nu ne deranjează cât timp vorbim, iar discuția are altă greutate, alt efect, e mai simplu și pentru noi, și pentru ei.
– Bănuiesc că aveți de-a face și cu mulți recidiviști. Cum își explică recidiva, odată trecuți prin spovedanie și împărtășanie?
– Cam 90 la sută din cei care sunt eliberați pleacă cu eliberare condiționată și atunci orice greșeală, cât de mică, îi aduce înapoi. Cei condamnați pentru crimă stau cel mai mult, cu ei pot lucra foarte bine la toate aceste aspecte sensibile, pentru că perioada lor de detenție e foarte lungă. Recidiviștii sunt cei cu fapte mărunte, stau opt-zece luni, pleacă, se întorc.
Știind că singura șansă de a lucra cu ei, de a-i schimba câtuși de puțin în bine e timpul pe care-l petrec în penitenciar, încerc să-i pregătesc pe cei ce urmează a fi eliberați, le explic că va fi greu să reintre în ritmul societății, îi sfătuiesc să aibă grijă de soție, de părinți, pentru că aceștia au făcut eforturi supraomenești, au dus o cruce grea, cât timp ei au fost în închisoare.
„«Crezul» și «Tatăl nostru» le-au spus cu toții, în cor”
– Părinte, ați fost o vreme și preot de parohie. Prin ce se deosebește slujirea în capela penitenciarului de cea într-o biserică?

– Chiar și în penitenciar, eu țin foarte mult să facem Sfânta Liturghie duminica, pentru că este cea mai importantă slujbă a bisericii. La prima mea Liturghie au fost prezenți 44 de deținuți, din cei peste 400, câți sunt permanent în Penitenciarul Deva. Am trăit atunci unul din cele mai impresionante momente ale preoției mele aici: Crezul și Tatăl nostru le-au spus cu toții, în cor. În biserica din Subcetate, unde slujisem înainte, rugăciunile astea le citea cântărețul, în strană, iar lumea abia dacă le murmura. Pentru mine, ca preot, a fost impresionant, nu mă așteptam la asta.
Pe vremea aceea, aveam aici un cântăreț condamnat la 14 ani de detenție, făcuse școala de cântăreți bisericești la Arad, tot în penitenciar, știa toată rânduiala slujbei. Când a plecat, am fost nevoit să spun tot eu ce trebuia să spună el. Liturghia e o rugăciune continuă, ce zice preotul cu ce zice strana, inclusiv rugăciunile ce se zic în taină, în altar; sunt cântări mai grele din punct de vedere muzical, pe care, până apucă să le învețe, deținuții se eliberează. Acestea sunt niște aspecte de care nu prea te lovești într-o biserică normală, să-i spun așa.
– Ce atitudine adoptă în biserică deținuții? Stau de voie sau sunt constrânși?
– Slujba nu e un spectacol, la care unii sunt actori și alții spectatori, toți trebuie să se implice. În parohie, prea puțini sunt atenți la slujbă, se uită pe pereți, se foiesc. Eu am ales să-i implic, să-i fac prezenți cu adevărat la fiecare moment al slujbei. Să vă dau doar un exemplu, că tot se apropie sărbătoarea Paștilor. La fiecare slujbă, duminica, vin, de obicei, cam o sută de persoane. În Joia Mare, Denia celor 12 Evanghelii o fac la ora 14, pentru că la ora 17 ușile penitenciarului se închid și nimeni nu mai intră, nimeni nu mai iese. În Vinerea Mare, toți cei care vin primesc scrisă slujba Prohodului, pe care toți o citesc, toți o cântă, iar slujba Învierii o fac, cum e rânduiala, la 12 noaptea, dar doar puțini deținuți au dreptul să participe. E un moment vulnerabil, delicat, la care sunt părtași cu toții, doar prin intermediul stației de radioficare din penitenciar.
Înainte de slujbă, citesc cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, despre cum trebuie să se bucure toți de Învierea Mântuitorului Hristos, ca o dovadă în plus că Dumnezeu și religia nu marginalizează pe nimeni, indiferent de situația fizică în care se află, că e în penitenciar, în spital, la muncă. Oriunde ar fi, toată lumea trebuie să participe la Învierea lui Hristos și să se bucure de acest moment. Nici chiar deținuții nu trebuie să se simtă marginalizați.
În plus, nici o Liturghie nu se termină fără un cuvânt de învățătură, mai ales pentru că majoritatea celor din penitenciar nu cunosc baza credinței. Cred că de emoție, la prima slujbă aici, cuvântul meu de învățătură a durat 25 de minute. Au fost liniștiți, atenți, erau bucuroși, că trecuse mult timp de când nu mai slujise nimeni în capelă, și mi-au spus că am vorbit frumos, dar prea mult. Aveau dreptate, n-am putut să-i contrazic.
„Mulți nu știu să se roage, nu s-au rugat niciodată”
– Care e cel mai greu moment pentru un om ajuns în situația de a fi privat de libertate?

– Cu siguranță, cel mai greu este momentul în care intră în penitenciar, când toți ai lor dispar din apropiere, familia, prietenii, cunoștințele, iar ei rămân absolut singuri. Cine e lângă ei? Noi, ca preoți, încercăm să-i ajutăm, să le explicăm, îi învățăm să se roage – mulți nu știu să se roage, nu s-au rugat niciodată, deși sunt oameni în toată firea. Le explicăm de ce e bine să se roage și cum, prin rugăciune, pot să se simtă mai aproape de Dumnezeu și de familie, să simtă că legătura dintre ei rămâne vie, indiferent de ce se întâmplă. De asemenea, îi îndemnăm și pe membrii familiei să se roage pentru ei. E o ispită și o încercare foarte mare și pentru familie când cineva ajunge în penitenciar, pentru că ei rămân în comunitate, cu rușinea asta, cu urmarea faptei celui ce e închis. Chiar dacă personajul negativ, vinovatul, e cel din închisoare, e mult mai greu de dus vina pentru cei rămași acasă. Le explic mereu asta, că ei, aici, au la dispoziție trei mese pe zi, apă caldă, condiții bune de trai, pentru care nu depun nici un efort, pe când cei de acasă trebuie să muncească zi de zi ca să aibă toate astea, să poată trăi cum trăiesc ei sau chiar mai rău. Unii înțeleg, unii nu.
– A fost și ceva ce v-a impresionat, ca preot de penitenciar?
– De câte ori mi s-a pus întrebarea asta! Un moment a fost cel pe care l-am amintit, când i-am auzit pe toți rostind în cor Crezul și Tatăl nostru. Și mai e unul de care-mi amintesc cu strângere de inimă: unui deținut i-a murit mama, dar a refuzat să meargă la înmormântare, deși legea îi permitea s-o facă, desigur, însoțit de un polițist. Dar ai lui, părinții, familia, cu toții știau că el e plecat în străinătate, i-a fost prea rușine să recunoască că s-a-nhăitat cu cine nu trebuia, că s-a apucat de droguri și altele și că a ajuns în închisoare. M-a rugat să-i fac un parastas la 40 de zile și a fost, așa, ca și când abia atunci ar fi fost înmormântarea… Am resimțit toți cei prezenți apăsarea de pe sufletul lui și durerea cu care va fi nevoit să trăiască o viață-ntreagă.
Concluzia ar fi că și cei din penitenciare sunt semenii noștri, aproapele nostru, cel din pilda evanghelică, iar primul pe care Iisus l-a luat cu El după răstignire a fost tâlharul de pe cruce, care s-a pocăit. „Aduceți-vă aminte de cei închiși, ca și cum ați fi închiși cu ei”, se spune la Evrei, 13:3. Noi nu suntem chemați să-i judecăm, ci să-i iertăm și să-i iubim.