COSTION NICOLESCU: „Este extraordinar ce trăim acum, în Săptămâna Patimilor”

Marea sărbătoare a Învierii se apropie cu pași repezi. O simțim cu toții, cu mult înainte să fie celebrată în bise­rici, prin marea renaștere a naturii, care umple lumea de verde, de miresme și de lumini. La noi, la români, Iisus învie într-o apoteoză a naturii, dar, ca să celebrăm lumina atotputernică a Învierii, trebuie să trecem mai întâi prin Săptămâna cea neagră a Patimilor îndurate de Mântuitor. Pentru orice credincios care cântă Prohodul, moartea lui Iisus se înscrie în cutele adânci ale inimii. Domnul moare cu noi, pentru a se ridica din adâncul nos­tru, înviind, împreună cu noi.

L-am rugat pe distinsul colaborator al revistei noastre, teologul și antropologul Costion Ni­co­lescu, să ne vorbească despre ultimele zile pe­trecute de Iisus pe pământ, dar și despre clipa divină a înălțării sale din morți: ÎNVIEREA, te­meiul credinței noastre creștine.

Cina tainei

– Domnule Costion Nicolescu, vă propun o coborâre în timp, în urmă cu două mile­nii, la Cina cea de Taină, din Joia Ma­re, ultima ivire pu­blică a lui Iisus, îna­inte de începutul pă­ti­mirilor sale. Iisus e înconjurat de apos­toli, într-o casă sim­plă, de lut, o locuin­ță umilă, în care a fost schimbată ome­ni­rea din temelii…

– Ar trebui să în­ce­­pem coborârea noas­tră în timp o­prin­du-ne o clipă asupra numelui aces­tei cine, un nume pe care-l folosește chiar toată lumea, credin­cioşi sau necre­din­cioşi – „Cina cea de Taină”. Este o cină de taină dar, toto­dată, o cină a tainei, pentru că acum se naşte taina majo­ră a creşti­nis­mului, a vieţii litur­gice şi a vieţii ȋn general – Sfânta Împărtășanie, pâi­nea şi vinul care, de atunci şi până la sfârşitul veacurilor, vor fi, cu adevărat, Trupul Lui şi Sângele Lui, la fel de ade­vărate cum a fost El, atunci. Când Iisus le propune această cină apos­tolilor, ei nu ştiau ce avea să se ȋntâmple. Nu le trecea prin minte că o să fie ultima dată când stau la masă cu El, ne­transfigurat, netrecut prin moarte. Iisus le-a spus doar că doreşte să mănânce Paştele cu ei, pe atunci Paştele evreiesc, o cină petrecută ȋmpre­ună. În cazul de faţă, e ulti­ma masă a lui Hristos cu prietenii săi. Ioan, cel mai tânăr dintre ei, un ado­lescent, foarte aprins de dra­gostea lui pentru Hristos şi de dorinţa de a-L urma, stă cu capul pe pieptul lui Iisus. E un gest de ȋncredere și alint, un gest de aban­don, cum cade cineva cu capul la pieptul cuiva, ȋntr-o odihnă adă­postită, ocrotită. În toată discuţia care se poartă acolo (nu ni se relatează prea multe, dar ne putem imagina), Ioan adoarme ca un copil ȋncrezător ȋn Domnul lui. Nu se sfieşte să facă asta, fapt ce dovedește o intimitate de o ȋncredere extraordi­nară în Hristos şi o duioşie reciprocă.

Vine pe urmă momentul ȋn care Iisus le spală picioarele ucenicilor. Era un gest care se făcea ȋn lumea de atunci, un gest de primire de oaspeţi şi de cinstire a lor. Se umbla prin praf, uneori des­culţ, uneori cu sandale, iar spă­la­rea picioarelor nu era ceva tocmai plăcut. Dar aici, la Cină, spălarea picioarelor are o ȋncăr­cătură specială, pentru că gestul lui Iisus vine şi ȋnsoţit de o pro­punere – să slujeşti! Che­marea lui Hristos este o chemare la slujire, pentru care El se dă exemplu, spălând picioarele uce­nicilor. Ceea ce ne învață Hristos prin spălarea picioarelor uceni­cilor este că, cu cât te afli mai sus, cu atât slujirea ta tre­buie să fie mai mare, mai impli­cată, trebuie să fii capabil de această coborâre care, ȋn mod paradoxal, te ridică.

La Cina cea de Taină avem și momentul dra­matic, când Iisus anunță răul ce va să vină, spu­nându-le apostolilor că va fi trădat de unul dintre ei, dar nu-l numește pe trădător. De ce Iuda a ajuns ȋn situa­ţia asta e greu de spus. Mai târziu, când are loc prinde­rea lui Hris­tos, e foar­te interesant că Iisus ȋi spune „prie­te­ne” lui Iuda. Dom­nul a lăsat undeva o portiţă ca el să se ȋntoarcă, dar Iuda nu o va folosi. Cina cea de Taină se sfârşeşte destul de brusc, oda­tă cu plecarea lui Iuda – Hristos iese să se roage. De a­cum, lu­crurile se pre­­cipită.

„N-au vrut să se spurce cu moartea lui”

– După Cina cea de Taină, mai ur­mea­ză un moment su­blim: ruga din grădina Ghetsimani, iar apoi arestarea Domnului. Începe calvarul.

– Acum sunt toate momentele când El este plimbat de la Anna la Caiafa, e dus la judecata arhiereilor, iar judecata lor este omenească, mes­chină. Nu Îl ȋnţelegeau pe Hristos. Acuzaţiile pe care I le-au adus sunt minuscule. Pe urmă vine batjocorirea lui Iisus, care e de neȋnţeles. Oamenii aceia simţeau că e ceva cu El, dar era ceva care ȋi mustra, ȋi atingea acolo unde era ceva mai slab şi mai tulbure ȋn ei. Aşa se explică toate pălmuirile, batjocoririle, semn de ne­pu­tință și teamă. Iar apoi au făcut cu El ceea ce a făcut mai târziu Inchiziţia: l-au dat pe mâna puterii se­culare, pentru că nu voiau să se spurce, să ȋşi murdă­rească mâinile cu uciderea Lui, în sărbătoarea care ve­nea. I-au lăsat pe romani să se descurce cu El.   

– Domnule Costion Nicolescu, ȋn tot acest pe­riplu, de la Anna la Caiafa şi de la Caiafa la Pilat, ȋn toate aceste inte­rogatorii la care este su­pus, Iisus e liniștit și senin. Nu se apă­ră, pare că plu­teşte deasu­pra tuturor în­tâmplărilor, deși îi este amenințată via­ța. Nu pare deloc preocu­pat de ceea ce I se ȋntâm­plă.

– După momentul din grădina Ghetsimani, unde Hristos îi cere Tatălui, dacă poate, să treacă paharul su­ferinței de la El, şi unde Iisus are sudoare de sânge, deci e ȋntr-o tensiune ma­ximă, vine şiragul de supli­cii: interogatorii, schin­giu­iri, torturi, răstignire – pe care El le acceptă, ȋntr-ade­văr, cu seninătate, pentru că ăsta era felul ȋn care se ȋn­cheia misiunea Lui ȋn a­ceas­tă lume. Se ȋncheia prin jertfă. Deci, după mo­mentul de slăbiciune ȋn care, ca om, Iisus a cerut scutirea de su­fe­­rință, El merge și împlinește un act mântuitor, răscumpărător, de jert­fă, exact pentru ceea ce venise în lume: L-a dat Tatăl pe uni­cul său Fiu, ca să răscum­pere lumea. Toate aceste pătimiri ale lui Hris­­tos ȋnglobează, cum­va, pă­ti­mirile ȋntregii lumi. Hris­tos este ȋn suferinţă cu noi, până la sfârşitul vea­curilor. E cu fiecare om maltratat, bătut, chi­nuit, El este acolo şi su­feră cu el. De aceea noi Îl iubim pe Iisus şi-L dorim şi-L sim­ţim al nostru. Pen­tru că ȋn clipele de ma­ximă dispe­rare sau durere, sim­ţim că El e acolo, că e cu noi. Asta spun, foarte limpede, cei pe care-i numim „sfinţii ȋnchi­sori­lor”, oameni care au trecut prin temnițele co­muniste, oameni care, ȋntr-adevăr, L-au urmat și L-au simţit pe Iisus, ei sunt aceia care au supravie­ţuit torturilor, cu demnitate şi ne-trădare.

Drama Crucii și biruința Învierii

– Ceea ce este esențial în această perioadă de așteptare a Învierii e faptul că și noi, oamenii credincioși, ne simțim trup și suflet cu Iisus. Sun­tem împreună cu El, în pătimirile Sale, până la moartea pe cruce.

– Este extraordinar ceea ce trăim noi acum, ȋn Săp­tămâna Patimilor. Cei care mergem la biserică refa­cem, cumva, drumul cal­varului, dar ştim tot tim­pul că El a ȋnviat. Deci, pe de o parte, e această dramă a crucii şi, pe de altă parte, dincolo de cruce, e ȋnvie­rea. Pentru noi, crucea e cea mai directă şi mai scur­tă ȋnsoţire cu Domnul. Îţi faci o cruce şi dintr-odată fiinţa ta se pune ȋn legătură cu Dum­nezeu. Şi nu ne gân­dim la răstignire când ne facem o cruce, ne gân­dim, dintr-oda­tă, la ȋnviere. Crucea de la mormânt nu spune despre răstignirea celui care a fost ȋngropat, ci despre nădejdea că el va învia, despre apar­tenenţa la Hristos. Eu, de când mă duc la prima denie, trăiesc evangheliile şi cân­tările care-mi vorbesc, toa­te, des­pre pătimirea lui Iisus, dar undeva, ȋn fundul inimii, ştiu că El a ȋnviat. Învierea de sâmbătă noapte spre dumi­nică e prezentă tot timpul: şi luni, și marţi, şi miercuri, şi joi, și vineri, în fiecare zi. Cea mai puter­nică viziune mistică este cea a Mirelui, ȋntâlnirea cu Hristos, mirele sufletului. Cântăm: „Iată, Mirele vine la miezul nop­ţii” şi „Că­mara Ta o văd ȋmpodobită şi haine nu am să intru în ea” –    „cămara” este bise­rica. Biserica, deci, este mireasa eternă a lui Hristos şi fiecare creştin ȋn inima lui, dacă este curată, este şi el o mireasă a lui Hristos. Aș vrea să spun aici că viziunea românilor din Mioriţa este una absolut integrată viziunii noastre creş­tine: moartea e o nuntă. Ce e ȋnainte de nuntă viața omului? Un fel de copi­lărie, de adolescenţă, apoi vine nunta şi maturitatea şi apoi roadele ei. Dacă ȋnvie­rea lui Hristos este mo­mentul de maximă nuntă, sigur că după nuntă ur­mea­ză traiul ȋntr-o familie cu El. Învierea este chiar bolta vieţii noastre, iar pen­tru cei ce nu cred, este pia­tra de poticnire. Aici ne separăm noi, unii de alţii: dacă credem sau nu că exis­tă ȋnviere şi o altă viaţă după ȋnviere: e o problemă de moarte şi de viaţă. Vrei o viaţă în care să te cantonezi ȋn absurdul morţii? Pentru că moartea e absurdă şi-ţi dai seama, cu cât ȋnaintezi şi cu cât ea se apropie, că ea nu are niciun rost şi nu ȋnţelegi de ce trebuie să vină. Ar trebui să nu-ţi vină niciodată moartea. Lucrurile care se ȋntrerup sunt absurde, de orice credinţă ai fi sau de orice ne-credinţă ai fi. Creştinismul, Hristos însuși propune tocmai asta – o perpetuare veșnică a vie­ţii. Lecţia ȋnvierii este lecţia bucuriei şi a luminii, până la urmă. După ce Hristos ȋşi ȋncheie viaţa pe cruce cu cuvintele: „Eli, Eli, lama sabahtani?/ Dum­nezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai pă­răsit?” următoarele cuvinte spuse de El sunt „Bucuraţi-vă!”, rostite după Înviere. Iisus a venit să aducă o lume a bucuriei, ȋndemnul Lui este un ȋndemn la ȋmprietenire, care ȋl continuă pe cel de la Naştere, de bunăvoire ȋntre oameni. El spune – „Iubiţi-vă, cum Eu v-am iubit pe voi…” şi pe urmă adaugă: „Mai mare dragoste decât aceasta ni­meni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prie­tenii săi” (Ioan XV 13). Nu tre­buie să ȋnţe­legem nea­părat că trebuie să mori pentru prietenii tăi, dar sigur că poate să fie şi asta, în cazuri ex­treme. Dar, în general, pentru noi, asta înseamnă ca, prin ceea ce faci, prin ceea ce spui, să-ţi dai viața prietenului tău. Cuvântul acesta al lui Hristos cheamă la ȋm­prietenire, pentru că iu­birea presu­pune o ȋmprie­tenire cu ceilalţi, o bună raportare prietenoasă la ceilalţi.

„Înainte de Iisus, iubirea omenirii era ȋn moarte clinică”

– Domnule Costion, aș dori, la final, să vă întreb ce credeți că a schimbat Învierea lui Hris­tos în lume, în toată istoria ce a adus ridicarea Lui din morți?

– Eu cred că, înainte de Iisus, iubirea omenirii era ȋn moarte clinică. Prin El a ȋnviat iubirea. După El sunt pilde de iubire nenumărate, extra­ordinare, excepţionale. Totul a fost transfigurat prin Hristos, toate cele ale vechii lumi s-au ȋm­plinit şi toate s-au schimbat, nu mai sunt aceleaşi, nimic nu mai e la fel. Totul este mult ȋnălţat, este la alt nivel, s-au creat lucruri extraordinare, care merg până la rafinamentul ultim al spiritului ome­nesc. Unele sunt direct legate de Mântuitorul, toată arta litur­gică: arhitectură, pictură, cântare, texte. Fără această detentă a minţii omeneşti, ȋn urma venirii lui Hristos şi a ȋnvierii Lui, sigur că nu ar fi fost posibilă. Sigur că şi cultura antică are momentele ei de ȋnflorire, şi ştiinţifică, şi artistică, dar după venirea creştinismului, e o explozie care a generat ȋn toată lumea frumosul – capodopere artistice de trăire, de gândire.

Dar învierea e un fel de metanoia, de schim­bare pentru fiecare din noi. Omul simte acum că se scurge ceva tină de pe el, ceva mâzgă, şi se simte eliberat puţin, o zi, două, trei, fiecare cum ȋşi duce viaţa. În momentul ȋnvierii e clar o cu­răţire, o ȋnviere de obşte, ȋn care toate cele rele se scurg şi toate cele bune se adună. În noaptea minunată a Paștilor e ceva care pluteşte ȋn aer, fie la oraş, fie la sat. Se spune că la marile sărbători cerurile sunt deschise. De Paște e ceva care pogoară şi-i face pe toţi să simtă un imbold spre a lua cunoştinţă de înviere, un imbold care cu mare generozitate cheamă pe toată lumea, nimeni nu este exclus – nimeni! Şi cei care au venit ȋn ceasul acesta, şi cei care merg la biserică, şi cei care nu merg… La momentul ăsta, toată lumea e poftită la Cină!