– Am trecut prin doi ani de încercări „biblice”: Covidul și, recent, blestemul războiului din Ucraina. Oamenii trăiesc tot mai greu, fantoma sărăciei bântuie lumea, iar artiștii resimt și ei această situație. Într-un context general atât de puțin prielnic, vă mai bucurați că a venit primăvara?
– Perioada pe care o invocați a fost și pentru noi, artiștii, extrem de grea. Aproape doi ani în care activitatea teatrelor a fost întreruptă, o perioadă tristă și goală, cu o liniște nouă și amenințătoare pentru noi toți. Efervescența vieții noastre de actori, cu emoția repetițiilor și a spectacolelor, a dispărut brutal, și-am rămas singuri, față în față cu noi, cu gândurile și sufletul nostru. Am făcut puțin curat în noi, ne-am hrănit cu cărți și filme și… ne-am îngrășat. (râde) E adevărat, au mai fost încercări timide de a reveni în sălile de teatru, în fața a doar 30% din spectatori, totuși noi ne-am bucurat și așa… Însă a fost greu pentru actori, foarte greu… Bine că acum, odată cu primăvara, totul a revenit la normal. Am înviat și noi, împreună cu frunzele, cu florile și copacii. E bine: asta e ceea ce simt acum în suflet!
– Aveți o carieră solidă în teatru și o celebritate pe deplin meritată în cinema. Puteați de mult să puneți cheia în cui și să vă îngăduiți un răgaz. Când colo, jucați în forță, iar zilele acestea repetați pentru încă două spectacole.
– Actorul trăiește azi, trăiește clipa prezentă. Teatrul este despre azi-ul tău, al omului de pe scenă, dar și al celor ce vin în sală. Așadar, cum să te retragi? Să devii spectator? Drumul pe care actorul și l-a asumat nu se termină niciodată. E o doză de egoism în asta, dar și altruism. Ciudat, nu? Suntem niște ciudați și ne trăim viețile jupuiți, pentru că ne costă tot ce se întâmplă în jurul nostru. Meseria de actor e despre tot ce se întâmplă în viață.
– În ce măsură vă mai regăsiți în viața de azi, în lumea care vă înconjoară? Mai țineți pasul?
– Eu trăiesc între două lumi: România și America. Acum, în America, este cam dezastru. Media a luat-o razna, a generat tot felul de mișcări sociale absurde… Din fericire, ele nu au prins la americanul obișnuit. Datorită lor, a acestor americani de rând, care reprezintă majoritatea, care sunt și vocali, și implicați, mai există o speranță de mai bine. Fiindcă americanii de rând sunt luați în seamă, contează, spre deosebire de situația din România, unde nimeni nu e luat în seamă: clasa politică își vede de treaba ei, nestingherită, iar manifestările de protest se sting absurd, într-o inerție obositoare. După părerea mea (o monarhistă convinsă), noi, românii, am avut o mare șansă cu Regele Mihai, dar nu am apreciat această șansă și nu am știut s-o folosim. Regele Mihai a fost singura noastră speranță, singura cale de a ne respecta și de a fi respectați. I-am dat însă cu piciorul. Ăsta e adevărul, și-acum, iată cum ne afundăm tot mai mult în mediocritate, în necinste, în vulgaritate și-n năuceală. Așadar, socialmente vorbind, mi-e greu ca în prezent să mă mai regăsesc pe undeva… În ceea ce privește lumea artistică, în România ea mi se pare a fi inconsecventă și amestecată. În teatru, cred că e mai bine decât în cinematografie. Contează foarte mult și faptul că în țară vin și lucrează regizori ca Andrei Șerban, Silviu Purcărete și mulți mari regizori mondiali. Cât despre cinematografie, am impresia că filmele noastre se află într-un permanent debut, într-o nevoie de a demonstra… mereu ceva Vestului. Tot pozăm în copilul teribil care vrea să șocheze. Premii europene am mai luat, dar la Oscar nu am ajuns niciodată. Cehii l-au luat, și polonezii, și ungurii… Noi, până acum, nu am reușit. Așa că, deocamdată, în cinematografia noastră, marile filme rămân tot cele făcute de Lucian Pintilie și de Mircea Daneliuc. Dar Lucian Pintilie nu mai e, Mircea Daneliuc s-a retras, și alte filme, de calibrul celor realizate de ei, lipsesc deocamdată. În schimb, filmele documentare făcute de români sunt cu-adevărat de luat în seamă.
– Dincolo de muncă, din ce anume vă trageți bucuria și energia?
– Energia mi-o trag din muncă. Pe scenă eu nu obosesc niciodată, ci mă încarc. Sunt un workaholic, de-asta nici nu-mi plac vacanțele. Nu am curiozități și bucurii în a descoperi locuri frumoase, insule exotice etc… Îmi amintesc cum au răspuns colegii mei japonezi de la „Georgetown University”, când am fost întrebați cum am simțit șocul social și cultural de după sosirea în America: toți au spus că li se părea curios cum toți americanii se laudă cu vacanțele pe care le fac în fiecare an, pe când ei, japonezii, se laudă cu faptul că nici în anul respectiv nu și-au luat concediu. Așa și eu! Deci, din perspectiva asta, sunt o japoneză! (râde)
– Relația cu familia dvs. nu reprezintă și ea o sursă de energie?
– Ba da, bineînțeles. Dar, exclusivistă fiind, nu pot face două lucruri deodată. Când sunt pe scenă, sunt total acolo, iar acasă, la fel: sunt acasă și atât! Sunt două tipuri diferite de implicare. Țin minte mărturisirea pe care Richard Olivier, fiul gigantului actor Laurence Olivier, a făcut-o în cartea lui „Melting the Stone: A Journey Around My Father”. A povestit acolo că, având un tată mai mult absent, toată copilăria i-a fost greu, dar că, după ani, înainte să plece la UCLA, unde a studiat regia, într-o discuție pe care a avut-o cu Laurence, acesta i-a spus „Am jucat peste trei sute de roluri. Le cunosc mai bine decât mă cunosc pe mine.”… Acesta este un adevăr pe care cred că îl simțim toți actorii. Vedeți, acum există, mai ales la tineri, o febră a mersului la psihologi: vor să fie analizați, să-și analizeze ei înșiși toate deciziile pe care le iau… Noi, actorii, ne analizăm rolurile pe care le jucăm. Fără psihologi.
– Mai există un capitol relevant de viață: prietenia. Cât de importantă e ea pentru dvs.?
– E foarte importantă. Am crescut într-o familie care a prețuit și a cultivat prietenia, așa că și eu am mers „pe același model”: am prieteni de zeci de ani. Dar am și o prietenă mai „nouă”: Dorina Chiriac. Ne cunoaștem de doar câțiva ani, dar parcă am fi de-o viață împreună. Dorina e un om foarte frumos! Din păcate, sunt și prieteni pe care i-am pierdut, care s-au dus dintre noi… De exemplu, un prieten a cărui plecare nu am asimilat-o încă este Ion Caramitru. Mă doare lipsa prezenței lui. Golul pe care l-a lăsat Pino nu se realizează încă pe deplin: ce reper cultural și uman a fost, ce forță a avut, cât bine a făcut teatrului românesc…! Lui i se datorează faptul că actorii au trecut de la încadrarea de „prestatori de servicii” la aceea de „creatori”, ceea ce s-a simțit și pe statul de plată. El a înființat UNITER-ul. În Camera Comunelor din Londra, când a vorbit despre România, a fost magnific! A fost demn și curajos, cu un discurs de la egal la egal…
– De-a lungul carierei, dvs. vi s-a creat o imagine publică de femeie melancolică, parcă mereu atinsă de aripa tristeții…
– E doar o impresie. Rolurile pe care le joc sunt de vină. Nu prea semăn cu ele. În realitate sunt… „o golancă cu haz”! (râde)
– Să înțeleg că priviți spre viitor, mai curând cu optimism, decât cu o întunecare à la Cezar Petrescu?
– Ce bine ați potrivit întrebarea! Am jucat în filmul „Întunecare”, regizat de Alexandru Tatos, după romanul lui Cezar Petrescu, alături de Ion Caramitru! Iar întrebarea se potrivește și cu situația prezentă: pentru România, ca țară, rămânem în Cezar Petrescu. Nu mai prea văd cine să ne scoată din „întunecare”. Ce așteptări să mai am? De la cine? Doar în teatru mai am încredere că se vor întâmpla lucruri bune. Cu o condiție: actorii să fie prezenți pe scenă, și regizorii să fie inspirați…
