Ana Maria M., 18 ani, Făgăraș
„Ce-ar fi dacă toți oamenii buni și capabili ar pleca prin alte părți?!’’
„Am fost de multe ori împreună cu mama și tata la București, cu diverse ocazii. Ce să spun, am fost impresionată de anumite aspecte: infrastructura, de exemplu, nu se poate compara cu ce avem noi aici; oportunitățile sunt mai vaste, dar, pe de altă parte, am găsit și destule trăsături care mi-au lăsat, cum să spun, un gust amar. Traficul, murdăria, oamenii total nerespectuoși, cu o aroganță care pe mine m-a dezamăgit. O indiferență generalizată și sfidătoare. În fine, n-are sens să continui, probabil că toate lucrurile astea sunt subiective și îmi asum asta. Nu vreau să arăt cu degetul, dar cu toate neajunsurile, eu prefer viața de aici, un loc în care oamenii se respectă și se salută pe stradă, sunt gata să îți sară în ajutor, există o solidaritate tipic ardelenească, un comportament care te face să te simți diferit, un spirit bun, de familie. Să fii făgărășean e o mândrie! Hărnicia e o tradiție a locului, se moștenește în familie, lumea muncește, e o competiție în bine. Nici complexe școlare nu avem, Colegiul „Radu Vodă” e unul din cele mai bune din țară, cu o cifră mare de intrare în facultăți. Nimeni nu te împiedică să ajungi ce visezi. Cred că spiritul de provincie e mai degrabă o trăsătură de caracter: lipsa de ambiție, lenea, plafonarea. Și apoi, în ziua de azi există internet, ceea ce înseamnă că există acces la informație și la comunicare. Poți deveni creator de opinie publică, poți participa la dezbateri, ești activ, în centrul atenției… Chiar și părinții noștri sunt avantajați. Filmele de la televizor se văd și în Făgăraș, știrile ajung și aici. Provincia mai există în unele mentalități și comportamente: stilul de viață, decorația caselor, moda, felul în care se gătește, ca acum o sută de ani… Dar nu văd nimic rău în asta. Provincie înseamnă, adesea, tradiție. În ce mă privește, planul meu este clar: voi da examen la facultatea de drept la Cluj, apoi mă voi întoarce acasă. O să-mi deschid un cabinet de avocatură în Făgăraș, ca să-mi ajut comunitatea din care am plecat”.
Alexandru N., 17 ani, Balș
„Încerc să fac ceva ca să-mi dau sentimentul că trăiesc’’
„Balșul e pentru mine o groapă. Până la 12 ani am stat în București, după aia, viața mea a însemnat hăituială. Au divorțat ai mei, și eu am ajuns aici, la bunici. De-atunci încerc să fac ceva ca să-mi dau sentimentul că trăiesc. Dar nu vrei să știi cum e să-ți fie pândită fiecare mișcare, să fii întrebat de o mie de ori unde pleci și când vii. Școala e bună, nu zic, dar nu se compară cu aceea din București. Acolo era competiție, simțeai că poți ajunge departe dacă înveți, exista motivație. Aici, totul e sub capac, nu există entuziasm, emulație. Singura mea libertate e internetul. Stau pe jocuri și aștept ziua când unul din părinți o să-și amintească de mine și o să mă cheme la București. Dacă o să-mi mai rămână ceva din viață, până atunci”.
Bianca, 24 ani, Simeria
„Iubirea nu cunoaște provincie’’
„Am vorbit mult despre viitor cu Ionuț, iubitul meu. Iar când spun iubitul meu, spun totul. El e sprijinul, este omul în care pot să mă încred orbește. Nu-mi pot imagina viața fără el. Suntem împreună de când eu aveam 15 și el 18. Dar mi se pare că suntem iubiți de o viață. Am ajuns chiar să ne citim gândurile… În tot acest timp, ne-am certat o singură dată, când eu i-am spus că părinții mei mă îndeamnă să dau la facultatea de medicină la Târgu Mureș. «Realizezi ce înseamnă asta?!», m-a întrebat. «Înseamnă sute de kilometri distanță, înseamnă sfârșitul», mi-a spus. Și abia atunci am realizat că am de ales între iubire și cariera pe care mi-o doresc părinții. Ionuț vrea să rămânem aici, să ne căsătorim. El urmează deja o facultate de la distanță, mi-a spus că pot să fac și eu la fel. Există oportunități și în orașul nostru, putem deschide o afacere și aici, important e să fim împreună, iubirea bate locul, așa cred. Dacă sufletului tău îi e bine, e frumos și locul în care trăiești. Și apoi, ne desparte o oră și jumătate de autostradă de Sibiu și două ore de Cluj. Ai chef de cultură, te duci acolo la un spectacol și până la miezul nopții ești înapoi. Cultură și aventură! Încât, hotărârea mea e luată. Aleg cu sufletul, aleg să fiu acasă, cu omul pe care îl iubesc. Am citit de curând o carte, scrisă de Paolo Coelho, care spunea că mereu răspunsul e simplu și se află în inima ta. Iar acolo scrie Simeria”.
Ștefan D., 20 de ani, Urziceni
„Poți să-ți dai seama cum e să te întorci de la Londra aici?’’
„Abia anul ăsta am înțeles exact ce înseamnă provincie. Fix după sărbători, când m-am întors de la Londra, unde stau cu părinții mei, înapoi, la bunici. Când am intrat în oraș, am văzut parcă pentru prima dată gropile, magazinele amărâte, blocurile astea vai mama lor, pufoaicele oamenilor, de la second hand, câinii vagabonzi, toată țevăraia asta ruginită, lăsată așa de o mie de ani, vaca lui nea Florică, care era, ca de obicei pe stradă… Până nu ieși de aici, să înțelegi spiritul de provincie, ți se pare că așa e normal. Nu știu dacă poți să-ți dai seama cum e să te întorci de la Londra aici. Nu mai zic că am vrut și eu să fac un duș când am ajuns acasă și mi-a zis Buni că n-a mai venit apă caldă de o săptămână. Am încălzit apă la aragaz și m-am spălat la lighean. Venisem de la Londra, înțelegi?! Pe seară, am ieșit să închid cotețul găinilor și m-am dus cu cățeii în livadă. Se însera și m-a luat așa, nu știu cum să zic, ceva ca un nod în piept. Sunt multe lucruri care-mi plac aici, că doar aici m-am născut: sunt bunicii pe care îi iubesc, sunt prietenii mei, dar n-ai cum să rămâi, când știi că lumea adevărată e în altă parte și arată cu totul și cu totul altfel”.
Marius T., arhitect, Brașov, 56 de ani
„Provincia era pentru mine raiul”
„Am terminat facultatea de arhitectură la București, șef de promoție, și am fost reținut ca asistent. M-am concentrat pe meserie o vreme, dar mă simțeam profund neîmplinit. În mine rodea dorul de Brașov, de acasă. Și când lucram la planșetă, mă vedeam cu schiurile în Postăvaru, coborând Sulinarul. Mi-era dor permanent de natură, de mișcare, de libertate, de valorile în care-am crescut. Mi-era dor de părinți și de prieteni, cu totul altfel de oameni, decât cei printre care trăiam în București. Și într-o zi m-am dus la rectorul institutului și i-am spus că plec la Brașov. «La Brașov? O să te înghită provincia», m-a avertizat. «O fi orașul frumos, dar nu există în el viitor pentru arhitectură. Vrei să construiești blocuri muncitorești?» Nu m-am lăsat întors din hotărârea mea și-am plecat. Vă spun că atunci când am ajuns prima dată pe munte am plâns. Acolo erau casa și inima mea. Carieră mare nu am făcut, mi-am câștigat pâinea cât să trăiesc decent, dar bucuria care m-a însoțit de atunci înainte nu avea preț. Provincia era pentru mine raiul. De altfel, eu cred că ea nici nu există în realitate. E o proiecție a minții oamenilor care nu se simt împliniți. Când ești în pace și armonie cu viața ta, nu există provincie”.
ANDRA OCNARU
