MIHAIL SANDU: „Când îţi auzi inima vorbind, trebuie să laşi teama deoparte şi s-o asculţi”

„Aș pleca de nebun, fără țel”

– Într-o primăvară înfricoșată de amenințarea unui război dement, care ne vâră tuturor spai­ma-n oase, tu vii cu o veste mare: ai terminat un album muzical și ești gata să-l lansezi pe piață, spre bucuria fanilor tăi…

– Mulţumesc că numeşti terminarea albumului „veste mare”. Eu doar sper ca oamenii să-l pri­mească cu bucurie. Nu ştiu cât de mare este ves­tea aceasta pentru ei, dar cu siguranţă pentru mine şi pentru colegii mei e o bucurie nemaipo­menită, să vedem că munca noas­tră începe să ajungă la oameni. Eu, unul, pentru asta cânt, pentru asta cre­ez, pentru asta trăiesc: pentru bucuria oame­nilor. Multe lucruri ne-au stat în cale în realizarea acestui disc. Primul hop a fost nevoia de a scrie ceva special, zbaterea asta a mea de a fi liber în creaţie, iar când, în sfârşit, gă­sisem calea, a venit pandemia. Limitări, con­strângeri, grijă, iar acum acest cumplit război din Ucraina. Iată-ne, totuşi, pe ultima sută de metri. Am și lansat o melodie deja: „Chosen One” (Ale­sul). Piesa în sine este compusă împreună cu Dan Petean, chitaristul nostru, şi are o poveste care merită spusă. Pe scurt: eram singur în studio, după o seară în care am cântat cu trupa, o seară foarte bună muzical. Apoi băieţii au plecat. Era foarte târziu. Doar că eu n-am reușit să fac la fel: să pun punct, să ies, să închid uşa după mine. Am rămas în studio, simţind că aş mai putea crea, eram doar eu şi căţelul meu, Green. Un sentiment profund de singurătate, de izolare, chiar de ciudă m-a cuprins. De ce toată lu­mea poate merge la o plimbare, o bere, o porţie de râs, iar eu sunt „prizonier” în acest studio? Sunt liber să plec, dar de ce totuşi nu o fac? Lupta aceas­ta, conflictul interior care mocnea în mine au pri­mit un răspuns în acea noapte. Mi s-a spus aşa: „Tu ai har, ai voce, ai idei care pot în­toarce lumea asta cu faţa spre bine. Ai o datorie care trebuie ono­rată”. Cu glasul acesta imaginar în minte, am în­ceput să scriu versurile, o invitaţie la a te desprin­de de tine în­suţi şi a zbura. Melodia se adresează tuturor ce­lor care au o chemare, tutu­ror celor care, ca şi mi­ne, vor să fugă, dar ceva îi ţine pe loc. Ha­rul îi ţine pe loc, dar creativi­tatea trebuie să se ma­nifeste. Talentul pe care ți l-a dat Dumnezeu se ce­re împlinit. E ceva mai presus de tine. O conexiune divină. Când îţi auzi inima vorbind, trebuie să laşi teama deo­parte şi s-o asculţi. Uşor de zis, greu de făcut: pandemie, război, iar eu, prizonier între aceşti pereţi de studio din Cluj, capitonaţi cu bu­rete. Aș fugi cât văd cu ochii în lumea largă. Nu ştiu unde, nu mi-aş lua bilet cu o destinaţie precisă, aş pleca de nebun, fără ţel. Doar să merg de­parte.

– Ai mai fugit de lume, când te-ai izolat într-o pădure, în apropiere de Cluj. Ţi-a folosit?

– Felul acela de retragere în natură, departe de oameni, îl recomand oricând, oricui. Nu are legătură neapărat cu latura artistică, este o terapie pentru suflet, indiferent în ce domeniu vibrează el. Mie nu doar că mi-a folosit în munca de cre­aţie, dar mi-a adus pace, linişte, chiar şi odihnă. Aceasta din urmă e rară, pentru că mintea nu prea-mi stă pe loc, mereu plănuieşte, ceea ce duce la insomnii teribile. Oricât de bizar ar suna asta din gura unui artist, să ştii că este extrem de obositor să nu te poţi opri. În plus, de când am ales să fiu artist independent, sunt obligat să mă ocup de toate, nu doar de muzică: im­presariat, contabi­li­ta­te, videoclipuri, con­tracte, social media, con­certe…

– Acum, că discul tău este gata, nu te simți eliberat?

– Încă nu mă simt eliberat, sau nu com­plet. Deocamdată, am lansat o singură melo­die de pe album, dar mai sunt toate cele­lalte. Ştii cum e? Ca atunci când ai zece co­pii şi primul pleacă de acasă, pentru că e om mare şi se descurcă singur. E o mică eli­berare, dar te uiţi în urmă şi la masă mai sunt nouă copii. Ha, ha, ha! Glumesc, dar cam acesta este sentimentul. Cert este că am muncit mult şi am pus la grea încercare răbdarea fanilor noștri. Mie mi-a luat patru ani să termin acest disc, dacă publicului îi ia alţi patru să-i intre la inimă, eu nu mă supăr ab­solut deloc.

„Iubirea vieţii mele: mama”

– Mihail, între timp, lumea fierbe iarăşi. Dacă pandemia ne-a mai lăsat să respirăm, iată că ne su­focă ceva mai cum­plit: războiul. Cum te afectează grozăvia asta?

– Parcă aş visa coşmar după coşmar. Pan­de­mia, apoi răz­boiul… Aştept să mă scuture cineva şi să mă trezească. Să o văd pe mama aple­cată deasupra mea, zâmbind, să-mi spu­nă „Trezeşte-te, som­no­rosule, trebuie să mergi la şcoală”. Chi­pul ei să-mi spună că fusese totul doar un vis urât. Nu sunt de acord cu ce se întâmplă în Ucrai­na, inima plânge în mine. Mă rog pentru pace încon­tinuu. Parcă nu mă pot bucura de nimic, când ştiu că la doar câteva sute de kilometri, oamenii mor, că există ură şi nedreptate atât de puternice. Eu sunt marcat şi personal, pentru că am rude în Ucraina. Sunt bucuros că au reuşit să plece, să se instaleze în Germania. Parcă toţi oamenii aceia în suferinţă ar fi parte din familia mea, parcă toţi ucrainenii mi-ar fi neamuri. Mi-e teamă şi pentru rudele rămase în Basarabia, oameni atât de dragi, pe care-i am la suflet. Cum e posibil să mai fie astfel de războaie azi? Singura mea explicaţie este că monștrii care iniţiază asemenea orori au inimile golite de iubire. Cel mai mare blestem este să nu fii capabil să-ți iubeşti aproapele! Atât de profund m-a întristat războiul, încât m-am gândit să amân lansarea albumului, mă simțeam vinovat față de oamenii care suferă. Pe ei îi amenința moartea, și eu cânt… Oricum, amâ­nasem discul un an, pentru că fusese pan­de­mia, şi iar mi se păruse nepotrivit. Dar, ca de fiecare dată, în cele mai dificile momente, a apă­rut salvarea mea: ma­ma. Mama şi sora mea, ele sunt îngerii mei păzitori. Mi-au spus că oamenii au acum nevoie mai mult decât oricând de muzică, de bucuria ei. Iar eu continuu să o ascult pe mama, am încredere enormă în ea, este cea mai mare sus­ţinătoare a mea. Îmi dă idei, mă încurajează, mă susţine în orice. Mama este iubirea vieţii mele. Prima mea iubire. Ea ştie asta, nu încep nicio conversaţie fără să i-o spun, fără să-i mulţumesc, să-i zic că-i sunt recunoscător pentru tot ceea ce înseamnă ea pentru mine.

– Ce profesie are mama ta? Se pricepe la mu­zică?

– Mama e artistă, profesoară de germană şi rusă. Mereu a visat să fie regizor. Ar fi vrut să facă teatru, să scrie scenarii. Compune poezii, împre­ună cu ea am scris și eu primele mele versuri. Chiar şi azi îmi mai trimite rime de-ale ei, poate am nevoie la vreun cântec. În copilărie, după o zi de muncă, ne adunam pe lângă ea, eu şi Diana, sora mea, iar mama ne punea casete cu Strauss, Beethoven… Atunci nu înţelegeam muzica aceea, dar simțeam lumina și liniștea pe care o crea în noi. Se umplea casa de viori, era aşa o pace! Ma­ma este o fiinţă care înţelege minunat sufletul uman. Ne-a luminat copilăria și îmi luminează viața și-acum.

„Ochii se sperie, dar mâinile se bucură!”

– Oare cum am putea să ne umplem cu toţii vieţile de viori?

– Poate prin încăpăţânarea de a rămâne oa­meni. Să rezistăm frus­trărilor şi să fim plini de com­­pa­siune. Să ne păstrăm senini şi puternici la ini­mă. Să ne ajutăm unii pe alţii cum putem, cât pu­tem. Să avem iubire şi speranţă. Și spe­ranță există! Eu o văd în felul în care ne compor­tăm la primirea emigranţilor și în protestele îm­potriva războiului, prezente în multe ţări ale lumii. Cât timp protestează, oamenii speră să schimbe ceva. Acești oameni au spirit civic, iubesc viaţa, pla­neta asta pe care trăim. Pentru că şi fără pan­demie sau război, Pământul suferea. În mod evi­dent, natura se răscoală împotriva negli­jenţei noas­tre. Poluare, resur­se irosite, deze­chilibre natu­rale au făcut ca oamenii că­rora le pasă să protes­teze, să atra­gă atenţia. Eu bănuiesc că oamenii care ies în stradă împotriva încălzirii globale sunt aceiaşi care pro­tes­tează și faţă de război. Noi toţi ar trebui să le urmăm exem­plul. Poate atunci ne­gura s-ar ri­sipi, poate ar ninge iarna, ca-n anii copilăriei. Cum e posibil ca acţiunile noas­tre să lezeze atât de mult planeta, în­cât să ne lase fără iarnă? Iarna asta n-a nins un fulg! Mi-e dor de zăpadă!

– De zăpadă, sau de tine, copil în zăpadă?

– Hmmm…frumos… Sunt le­gate, pentru că doar atunci, în copi­lărie, a mai fost zăpada aceea de ca­re îmi e dor. Uite, a venit pri­mă­vara, dar eu tot la ea mă gândesc. Doamne, mă aşezam pe sanie în ca­pă­tul satului, porneam, şi nici nu mă mai opream.    Aveam impresia că fac încon­jurul lumii pâ­nă la capătul pârtiei. Minus douăzeci şi cinci de grade, frigul îţi lipea genele, dar erai fericit. Mă văd cum mer­geam cu bunicul să ducem cu sania saci de grâu la moară, să facem făină. O imagine atât de vie în mintea şi sufletul meu! Uit ce-am mân­cat ieri, dar tabloul acesta cu noi doi, roşii de frig, po­vestind şi trăgând săniile acelea grele, este prezent în mintea mea până la cel mai mic amă­nunt. Eram fericit şi nici nu ştiam, atât de naturală era pe atunci fericirea. Oare e posibil să mai trăiască azi cineva asemenea clipe? Copiii, nepoţii noştri, vor mai simţi ca noi, vor mai auzi zăpada scârţâind sub tălpi? Vor mai asculta cu gurile căs­cate poveştile bu­nicilor? Ce bine ar fi! Ce bine ar fi să salvăm natura! Să o facem puter­nică și birui­toare. Avem atâta nevoie de ea!

– Ai un program?

– Am putea încerca, măcar. Am putea începe prin a irosi mai puţin. Ar fi un început bun. O con­tinuare ar fi să ne întoarcem la muncă, la munca fizică, la pământ. Copil fiind şi trăind în sat, ţin minte că nu cumpăram de la magazin decât strictul necesar. Efectiv, numai ceea ce nu puteam produce noi înşine. Lucram pământul, ştiam cum să culti­văm roşii, ar­dei, să avem beciul plin de provizii pen­tru iarnă. Astăzi, le cumpărăm pe toa­te din magazine, dar de ce­le mai multe ori nu sunt bune şi le arun­căm. Evi­dent că a­tunci nu con­şti­enti­zam prea bine de ce este atât de be­nefic să-ţi folo­seşti mâi­ni­le, să mun­ceşti pă­mântul. Era obli­ga­toriu să o fac, nu-mi plăcea ne­apărat, dar nu a­veam în­co­tro. Eram băiat, fa­milia se ba­za pe mine. „Ma­­mă”, spu­neam, „eu sunt ar­tist, nu-s de mine muncile as­tea, cre­de-mă!”. Râ­dea. „O­chii se spe­rie, dar mâinile se bucură!”, de fie­care da­tă, astea erau vor­bele mamei. Le spunea cu un ton anume, cu ve­selie şi cu siguranţa faptului că la un moment dat voi înţelege perfect de ce munca aceea îmi va fi cea mai bună educaţie. Mă aş­terneam iar la sapă, mai ascultam poveştile ma­mei, ale bunicului, ziua trecea. Seara, cădeam cu capul în farfurie de obo­seală, în casa plină de viori. Nu aveam proble­mele teribile cu insomnia, pe ca­re le am azi. Iar pro­verbul aces­ta, cu care mama mă în­curaja să mun­cesc şi pe care nu-l prea iu­beam, are azi sem­ni­fi­caţii co­lo­sa­le. Abia acum rea­­lizez cât de im­por­tant e con­tac­tul cu ţărâna, cu munca directă, sim­plă. Am uitat să facem asta şi de aceea suntem atât de pier­duţi. La mine în sat nu exista de­pre­sie. De ce? Părerea mea este că legă­tura permanentă cu na­tura, cu solul, cu plan­tele nu lăsa mintea să pati­neze aiurea. Udai flo­rile, vor­beai cu ele. Culegeai fructe, mângâiai co­pacul. Ochii tăi erau permanent îndreptaţi către orizont, că­tre răsărit, către apus. Trăiai după soare. Ce bo­gaţi eram, Dumnezeule! Când realizez asta, mă cutremur. Trăiam într-o lume ideală, nu ne lip­sea ab­solut nimic. Foarte interesant: azi toată lu­mea alear­gă, face mii de lucruri, dar la finalul zilei nu poţi spune exact ce-ai realizat, e mai mult o zbatere men­tală. Mun­cim pentru ceva care nu este palpa­bil. Atunci, în copilăria de la sat, seara ştiam exact de ce eram mulţumit: pentru că munca mea îm­pli­nise un rost, terminasem de cules roşiile. Simplu. Munca fizică e o şcoală, îţi educă trupul şi spiritul. Nu ştiu să explic prea bine… Ce știu sigur este că fără munca aceea fizică, din copilărie, nu aş fi făcut faţă muncii artistice de azi. Nu re­zistam.

„Frate cu vântul și iarba”

– Mută-ți amintirile mai că­tre primăvară. Ne înghite cu verdele ei…

– Fiecare anotimp era unic pe-atunci. Fiecare cu bucuria lui. Țin minte că aveam doişpe, paişpe ani. Mă trezeam la patru dimi­nea­ţa să merg cu băieţii la pescuit. Cei mai buni prieteni, cu noap­tea-n cap, pe biciclete, în drum spre Nistru. Siluete în semiîn­tu­neric, se auzea doar fâşâitul ro­ţilor pe praful uliţelor. Nici nu îndrăzneam să vorbim. La şase dimineaţa ajungeam pe malul râu­lui, nu era nimeni, o linişte to­tală. Apoi, prima rază de soare şi primul cântec de pasăre. Bogdana, o aşa fru­museţe se năş­tea în acel moment! Nu ştiu dacă în­ţele­geam de copil ce se întâmpla, dar mă sim­ţeam bogat în acele secunde. Mă ui­tam în jur şi-mi spu­neam: „Doamne, ce-mi place să fiu aici!”. Luciul apei oglindă, copacii verzi, eram în locul per­fect şi ştiam asta. Ţin min­te limpede că în acele momen­te simţeam profund pre­zentul, lucru pe care nu cred să-l mai fi simţit vreodată de-atunci, oricum nu în fe­lul acela. Trăiam clipa, eram conectat cu toate sim­țurile la ce mă înconjura, fra­te cu primă­va­ra, frate cu vântul și iarba. Din pă­cate, ma­gia asta, azi, s-a pierdut.

– Mihail, fericirea din anii copilă­riei te ajută să-ți modelezi optimist viitorul?

– Mergem înainte, nu avem încotro. Sufletul meu a rămas unul de copil, cred că de aceea privesc în viitor cu naivitatea, senină­tatea şi cu­rio­zitatea unui puşti. Visez la viitor cu speranţa într-o lume mai bună. Din păcate, eu nu prea ştiu cum să contribui la ea, decât prin muzică. Portativul, glasul meu, mâinile pe clapele pianului, doar astea-mi sunt instrumentele prin care pot răspândi picături de bine în jurul meu. Vă aştept, aşadar, să ne ascultaţi muzica. Pe 11 Mai, avem un prim con­cert, după doi ani de absență. Va fi în Bucureşti, în clubul „Expirat”. Tot în luna Mai se va lansa şi albumul. Până atunci, piesa „Chosen One” se poa­te asculta pe toate platformele, iar la finalul lui Apri­lie, va apărea şi următoarea melodie de pe disc. Cam atât deocamdată… Le mulţumesc oa­menilor că au avut răbdare cu mine, că m-au ajutat când i-am solicitat să-mi sprijine proiectele. Iar For­mulei AS îi sunt recunoscător, fiindcă este sin­gura publicaţie care nicio clipă nu m-a lăsat în ui­tare. Este un sentiment extrem de plăcut ca, din timp în timp, să te bată cineva pe umăr şi să te în­trebe dacă eşti bine. Asta înseamnă că voi nu v-aţi pierdut umanitatea, iar pentru lu­-mea presei, ăsta este lucru enorm, da­că nu chiar unic. Vă mulţu­mesc!

Foto: MIKE NICOLAEV, PAVEL CURAGĂU