De Paște, când era soare – O amintire de neuitat

Victor Manolache, 68 de ani, preot

„Simplitate și respect’’

Sfintele Paști începeau în familia mea din du­minica Floriilor, când mama, Dumnezeu s-o ierte, aducea de la biserică ramura de salcie, pe care o pu­nea la icoană. Așa începea Paștele în viața mea, an de an, cât am fost copil. Iar de Înviere, eram toată familia la biserică, mama, tata, eu și cu frații mei. N-am lipsit niciodată. În miercurea de dinaintea Paștelui mergeam să ne spovedim și ne ceream iertare pentru greșelile noastre mărunte, dar numeroase. Și Dumnezeu ne ierta, sunt sigur. Și după împărtășania care urma spovedaniei, deve­neam mai cuminți, se pogora peste noi un duh al blândeții. Poate de aceea am și ajuns preot, eram vrăjit de mic de ce se întâmplă cu mintea și sufletul meu după împărtășanie. În Jo­ia Mare, mama cu bunica roșeau ouă. Roșeau ouă într-o tăcere de­plină, ele, de fel, fiind gu­ralive. Dar cred că liniștea aceea era parte a ri­tualului, a smereniei față de pătimirea lui Hristos. Ouăle erau roșite doar cu foi de cea­pă și sfeclă. Iar mie și fraților mei ne re­venea rolul de-a le unge cu puțină untură, apoi de-a le șterge cu o cârpă cura­tă, să le dăm luciu, să fie mai stră­lucitoare. Făceam con­curs, încurajați de tata: cine fă­cea cel mai strălu­citor ou era scutit două zile să facă curat în grajd. Să spun drept, pe masa de Paște nu aveam nu știu ce bucate, nu era opulența de acum. Aveam ciorbă acră de miel, friptură, ouă, pas­că și cozonac. Dar aveam ceva foarte prețios, domnișoară dragă. Aveam o simplitate, un firesc, un respect. Și știam să ne bucurăm cu adevărat că învia Hristos. Acum nu prea mai știm să facem asta… Nu prea mai știm sim­plitatea. Nici smerenia. Bucuria lucrurilor sim­ple. La ele trebuie să ne în­toarcem.

Roxana Neagu, 36 de ani, office manager

„Un zarzăr mic, în mijlocul grădinii’’

Știi ce văd prima oară când mă gândesc la Paș­te?! Un zarzăr înflorit. Ciucure de flori. Florile alea mici, înghesuite una în alta, ciorchine! Florile alea mă duc înapoi în copilărie! E fericirea copi­lăriei, pe care o simt din nou, primăvară după pri­măvară. Paștele asta înseamnă la mine și acum: bucurie, viață, renaștere. Toți copacii care erau pâ­nă atunci ursuzi, uscați și țepoși înmugureau și se umpleau de flori! Asta era pentru mine bucuria săr­bătorii, miracolul ei. Și astăzi eu îl simt pe Iisus în zarzărul înflorit! Dumnezeu învie în fiecare an, învie în fiecare floare, o simt din tot sufletul, o simt ca pe o sărbătoare. Și da, ciocnesc un ou pentru asta și spun „Hristos a înviat”! Și știu că adevărat a înviat. E de ajuns să privești natura din jurul tău, biruința ei vegetală, zarzărul înflo­rit! Una din poeziile mele de suflet îi aparține unui poet uitat, George Topârceanu, și îmi vine în minte, fără s-o chem, ori de câte ori se apropie Paștele: „Un zarzăr mic, în mijlocul grădinii, și-a răsfirat crenguțele și spinii, de frică să nu-i cadă la picioare, din creștet, vălul sub­țirel, de floare”. Decor ideal pentru Paște!

Emil Gavrilescu, 69 de ani, pensionar

„Pe deal, cu tata’’

Nu știu de ce, dar nici o sărbătoare de Paște de acum nu se poate compara cu Paștele din anii co­pilăriei, când mergeam cu tata la stână, să luăm miel și urdă, să facă mămica pască. Mirosul ăla proaspăt, de iarbă crudă, îl simt și acum. Și cerul așa de al­bastru, că amețeam. Sărbătoarea mea în­­cepea acolo, pe deal, deasupra pă­mântului, cu mâ­na mea mică vârâtă în mâna tatii. Eram prea mic să înțeleg tâlcul sărbă­torii care venea, dar pre­sim­țeam că se va întâmpla ceva spe­cial. Și emoția aia mai ține și azi. Pen­tru mine, Paștele nu în­seam­nă mese întinse, încărcate de bună­tăți, ci emo­ția care crește în mine, pe măsură ce se apropie Învierea. Sunt fericit că nu s-a pierdut. Sunt bucuros că pen­tru mine sărbătoarea Paștilor înseamnă miracol și tai­nă, și nu prilej de chiolhanuri, în care uiți ce sărbă­torești.

Magda Priscu, 62 de ani, medic pediatru

„Bănuțul de argint și cercelușul de aur’’

În copilărie, Paștele începea cu un post lung. Și îmi plăcea asta, pentru că știam că în postul Paștelui, bunica mea va face multe sarmale cu orez, în foi de viță, colțunași cu vișine și covrigei fierți, unși cu miere și presărați cu mac. Îmi plăcea postul și pentru că știam că la încheierea lui urmează o masă îmbelșugată, cu drob, friptură de miel și cozonac. Dar cel mai mult și mai mult îmi plăcea când în săptămâna de dinaintea Paștelui mergeam cu mama la oraș, și ea îmi cumpăra haine noi și pan­tofi. Păstrez și acum    un costumaș roșu, pe care mi l-a luat înainte de un Paște, când aveam 13 ani. Atât mi-a fost de drag, că l-am ținut până azi. Și-mi mai plăcea mult să stau cu tata, când văruia pomii. Pentru că voiam să salvez toate furnicuțele din calea va­rului. Iar tata, cu o răb­dare infinită, mă lăsa în legea mea. În ziua de Paște, mergeam la bu­nica și bunica scotea apă ne­în­cepută din fântână, o pu­nea într-un lighean cu­rat și în apă punea un ou roșu, un ou alb, un bănuț de argint și un cerceluș de aur. Și ne dădeam toți cu apa aia pe față, ca să fim să­nătoși și ru­meni ca oul ro­șu, fru­moși ca oul alb, cu­rați ca argintul și mai bo­gați ca aurul. Atâ­tea obi­ceiuri fru­moase pe care mă tem să nu le pierdem. Așa că eu o să le po­vestesc mereu, cu emoție, oricând am ocazia, ori­cui mă ascultă.

MARIA LUPȘE 33 de ani, profesor

„Ploi de stele pe pământ”

Pe vremea când lumea era mult prea mare pen­tru cât eram eu de mică, în noaptea de Paşte, îmi plăcea cel mai mult să privesc luminile. Le urmă­ream de la fereastră, pitită după perdeaua cu ciucuri şi flori a bunicii, cum coborau după miezul nopţii, de la slujba de Înviere. Din biserica aflată tocmai în deal, ascunsă între câţiva brazi care păreau acolo de la înce­putul lumii, se vedeau mai întâi câteva puncte mici, care deve­neau în timp foarte scurt râuri de lumini curgă­toare. Se trans­for­mau apoi în cercuri mari, în pete luminoase, care umpleau toate văile din jur, ca nişte stele coborâte pe pământ. După ce se risipea şi ultima lumină, ascunsă în cea mai îndepărtată căsuţă din sat, cuprindeam tot cerul dintr-o privire, de la un capăt la altul al fe­restrei, convinsă că la un mo­ment dat, când la mar­ginea dea­lului se va face lumină, voi zări undeva, poate printre nori sau    printre cren­gile cire­şu­lui care spri­jinea casa cea veche, uşa ca­re duce spre cer. Mi-o imaginam în fiecare an alt­fel, ba mare şi poleită cu aur, gata să scârţâie ca un tunet, dacă s-ar fi deschis, ba mică şi făcută din lemn, ca toate uşile din satele din Ardeal. Când mi se părea mie că noaptea nu mai are răb­dare şi se preschimbă în zi, fu­geam la colţul cu icoane, la care se închinaseră atâtea nopţi la rând bunica şi stră­bunica mea, şi mă pu­neam în genunchi, cu mâi­nile împreunate. Din pe­rete, pătaţi cu umbrele de la candelă, mă ve­gheau sfinţii. În centrul lor, sculp­tat din lemn, Mân­tuitorul Iisus răstignit pe Cruce, cu capul ple­cat în­tr-o parte şi lacrimile curgându-i pe obraz, mă fă­cea şi pe mine mereu să plâng. Când mă vedea, de fiecare dată, bunica îmi spunea să nu-mi fac griji, fiindcă Domnul Hristos a înviat, iar sfânta săr­bătoare de Paşte e cel mai mare motiv de bucu­rie al oamenilor.

După ce priveam, pe rând, icoa­nele, şi-mi fă­ceam o cruce mare, spuneam în gând rugăciunea. Mai târziu am început să mă rog să aibă grijă de tatăl meu şi să-l aju­te acolo unde plecase, fiindcă el gă­sise mult mai repede decât noi uşa din lemn, care duce spre cer. Au trecut nişte ani buni de atunci şi lumea mi se pare câteo­da­tă prea mare, pentru cât de mici am ajuns noi să fim.

Anul acesta, chiar dacă icoanele copilăriei nu mai sunt pe perete, ci le port cu mine în ini­mă,    chiar dacă bunica mea a rămas sin­­gu­ră de ceva vreme, chiar dacă noap­tea de Înviere mă va găsi departe de casă, voi spu­ne şi acum, în gând, atunci când ce­rurile se vor deschide, „Hristos a în­viat!”.

ANDRA OCNARU