Victor Manolache, 68 de ani, preot
„Simplitate și respect’’

Sfintele Paști începeau în familia mea din duminica Floriilor, când mama, Dumnezeu s-o ierte, aducea de la biserică ramura de salcie, pe care o punea la icoană. Așa începea Paștele în viața mea, an de an, cât am fost copil. Iar de Înviere, eram toată familia la biserică, mama, tata, eu și cu frații mei. N-am lipsit niciodată. În miercurea de dinaintea Paștelui mergeam să ne spovedim și ne ceream iertare pentru greșelile noastre mărunte, dar numeroase. Și Dumnezeu ne ierta, sunt sigur. Și după împărtășania care urma spovedaniei, deveneam mai cuminți, se pogora peste noi un duh al blândeții. Poate de aceea am și ajuns preot, eram vrăjit de mic de ce se întâmplă cu mintea și sufletul meu după împărtășanie. În Joia Mare, mama cu bunica roșeau ouă. Roșeau ouă într-o tăcere deplină, ele, de fel, fiind guralive. Dar cred că liniștea aceea era parte a ritualului, a smereniei față de pătimirea lui Hristos. Ouăle erau roșite doar cu foi de ceapă și sfeclă. Iar mie și fraților mei ne revenea rolul de-a le unge cu puțină untură, apoi de-a le șterge cu o cârpă curată, să le dăm luciu, să fie mai strălucitoare. Făceam concurs, încurajați de tata: cine făcea cel mai strălucitor ou era scutit două zile să facă curat în grajd. Să spun drept, pe masa de Paște nu aveam nu știu ce bucate, nu era opulența de acum. Aveam ciorbă acră de miel, friptură, ouă, pască și cozonac. Dar aveam ceva foarte prețios, domnișoară dragă. Aveam o simplitate, un firesc, un respect. Și știam să ne bucurăm cu adevărat că învia Hristos. Acum nu prea mai știm să facem asta… Nu prea mai știm simplitatea. Nici smerenia. Bucuria lucrurilor simple. La ele trebuie să ne întoarcem.
Roxana Neagu, 36 de ani, office manager
„Un zarzăr mic, în mijlocul grădinii’’
Știi ce văd prima oară când mă gândesc la Paște?! Un zarzăr înflorit. Ciucure de flori. Florile alea mici, înghesuite una în alta, ciorchine! Florile alea mă duc înapoi în copilărie! E fericirea copilăriei, pe care o simt din nou, primăvară după primăvară. Paștele asta înseamnă la mine și acum: bucurie, viață, renaștere. Toți copacii care erau până atunci ursuzi, uscați și țepoși înmugureau și se umpleau de flori! Asta era pentru mine bucuria sărbătorii, miracolul ei. Și astăzi eu îl simt pe Iisus în zarzărul înflorit! Dumnezeu învie în fiecare an, învie în fiecare floare, o simt din tot sufletul, o simt ca pe o sărbătoare. Și da, ciocnesc un ou pentru asta și spun „Hristos a înviat”! Și știu că adevărat a înviat. E de ajuns să privești natura din jurul tău, biruința ei vegetală, zarzărul înflorit! Una din poeziile mele de suflet îi aparține unui poet uitat, George Topârceanu, și îmi vine în minte, fără s-o chem, ori de câte ori se apropie Paștele: „Un zarzăr mic, în mijlocul grădinii, și-a răsfirat crenguțele și spinii, de frică să nu-i cadă la picioare, din creștet, vălul subțirel, de floare”. Decor ideal pentru Paște!
Emil Gavrilescu, 69 de ani, pensionar
„Pe deal, cu tata’’
Nu știu de ce, dar nici o sărbătoare de Paște de acum nu se poate compara cu Paștele din anii copilăriei, când mergeam cu tata la stână, să luăm miel și urdă, să facă mămica pască. Mirosul ăla proaspăt, de iarbă crudă, îl simt și acum. Și cerul așa de albastru, că amețeam. Sărbătoarea mea începea acolo, pe deal, deasupra pământului, cu mâna mea mică vârâtă în mâna tatii. Eram prea mic să înțeleg tâlcul sărbătorii care venea, dar presimțeam că se va întâmpla ceva special. Și emoția aia mai ține și azi. Pentru mine, Paștele nu înseamnă mese întinse, încărcate de bunătăți, ci emoția care crește în mine, pe măsură ce se apropie Învierea. Sunt fericit că nu s-a pierdut. Sunt bucuros că pentru mine sărbătoarea Paștilor înseamnă miracol și taină, și nu prilej de chiolhanuri, în care uiți ce sărbătorești.
Magda Priscu, 62 de ani, medic pediatru
„Bănuțul de argint și cercelușul de aur’’
În copilărie, Paștele începea cu un post lung. Și îmi plăcea asta, pentru că știam că în postul Paștelui, bunica mea va face multe sarmale cu orez, în foi de viță, colțunași cu vișine și covrigei fierți, unși cu miere și presărați cu mac. Îmi plăcea postul și pentru că știam că la încheierea lui urmează o masă îmbelșugată, cu drob, friptură de miel și cozonac. Dar cel mai mult și mai mult îmi plăcea când în săptămâna de dinaintea Paștelui mergeam cu mama la oraș, și ea îmi cumpăra haine noi și pantofi. Păstrez și acum un costumaș roșu, pe care mi l-a luat înainte de un Paște, când aveam 13 ani. Atât mi-a fost de drag, că l-am ținut până azi. Și-mi mai plăcea mult să stau cu tata, când văruia pomii. Pentru că voiam să salvez toate furnicuțele din calea varului. Iar tata, cu o răbdare infinită, mă lăsa în legea mea. În ziua de Paște, mergeam la bunica și bunica scotea apă neîncepută din fântână, o punea într-un lighean curat și în apă punea un ou roșu, un ou alb, un bănuț de argint și un cerceluș de aur. Și ne dădeam toți cu apa aia pe față, ca să fim sănătoși și rumeni ca oul roșu, frumoși ca oul alb, curați ca argintul și mai bogați ca aurul. Atâtea obiceiuri frumoase pe care mă tem să nu le pierdem. Așa că eu o să le povestesc mereu, cu emoție, oricând am ocazia, oricui mă ascultă.
MARIA LUPȘE 33 de ani, profesor
„Ploi de stele pe pământ”
Pe vremea când lumea era mult prea mare pentru cât eram eu de mică, în noaptea de Paşte, îmi plăcea cel mai mult să privesc luminile. Le urmăream de la fereastră, pitită după perdeaua cu ciucuri şi flori a bunicii, cum coborau după miezul nopţii, de la slujba de Înviere. Din biserica aflată tocmai în deal, ascunsă între câţiva brazi care păreau acolo de la începutul lumii, se vedeau mai întâi câteva puncte mici, care deveneau în timp foarte scurt râuri de lumini curgătoare. Se transformau apoi în cercuri mari, în pete luminoase, care umpleau toate văile din jur, ca nişte stele coborâte pe pământ. După ce se risipea şi ultima lumină, ascunsă în cea mai îndepărtată căsuţă din sat, cuprindeam tot cerul dintr-o privire, de la un capăt la altul al ferestrei, convinsă că la un moment dat, când la marginea dealului se va face lumină, voi zări undeva, poate printre nori sau printre crengile cireşului care sprijinea casa cea veche, uşa care duce spre cer. Mi-o imaginam în fiecare an altfel, ba mare şi poleită cu aur, gata să scârţâie ca un tunet, dacă s-ar fi deschis, ba mică şi făcută din lemn, ca toate uşile din satele din Ardeal. Când mi se părea mie că noaptea nu mai are răbdare şi se preschimbă în zi, fugeam la colţul cu icoane, la care se închinaseră atâtea nopţi la rând bunica şi străbunica mea, şi mă puneam în genunchi, cu mâinile împreunate. Din perete, pătaţi cu umbrele de la candelă, mă vegheau sfinţii. În centrul lor, sculptat din lemn, Mântuitorul Iisus răstignit pe Cruce, cu capul plecat într-o parte şi lacrimile curgându-i pe obraz, mă făcea şi pe mine mereu să plâng. Când mă vedea, de fiecare dată, bunica îmi spunea să nu-mi fac griji, fiindcă Domnul Hristos a înviat, iar sfânta sărbătoare de Paşte e cel mai mare motiv de bucurie al oamenilor.
După ce priveam, pe rând, icoanele, şi-mi făceam o cruce mare, spuneam în gând rugăciunea. Mai târziu am început să mă rog să aibă grijă de tatăl meu şi să-l ajute acolo unde plecase, fiindcă el găsise mult mai repede decât noi uşa din lemn, care duce spre cer. Au trecut nişte ani buni de atunci şi lumea mi se pare câteodată prea mare, pentru cât de mici am ajuns noi să fim.
Anul acesta, chiar dacă icoanele copilăriei nu mai sunt pe perete, ci le port cu mine în inimă, chiar dacă bunica mea a rămas singură de ceva vreme, chiar dacă noaptea de Înviere mă va găsi departe de casă, voi spune şi acum, în gând, atunci când cerurile se vor deschide, „Hristos a înviat!”.
ANDRA OCNARU