Mamaia Lola
Albastru. Un albastru indigo… Un albastru ce se vede în urma unui vapor, când spintecă apele oceanului. Așa sunt ochii lui mamaia Lola.
Mamaia Lola, prietena mea. Mi-e și mamă, mi-e și bunică. De fapt, nu e nici mamă, nici bunică. Este prietena cea mai bună a mamei mele, sunt prietene de peste cincizeci de ani. Iar eu o știu de când am uzul rațiunii. Ce repede trece timpul, prea repede!
Locuiește la țară, într-un sat de lângă București. Acum este singură și tristă. Dar în amintirile mele, arde ca soarele. Curtea ei era plină de foșnet și râsete, căldările se certau cu oalele, rațele cu găinile, pisica cu cățelul, porcii, între ei. Iar mamaia Lola râdea, râdea, striga, gătea și rezolva totul ca un comandant între oști. „Petricăăă, unde-mi ești?”… „Aci, mmm, aci… vin!”, răspundea tataia Petre, înghițind pe furiș două, trei gurițe de țuică, de dimineață, așa, pe stomacul gol. Că tare-i mai plăcea viața și lui tataie! An de an, timp de aproape optzeci de ani, a muncit cu drag pământul și a iubit țuiculița. O țigărică Carpați, nu se putea alta, în colțul gurii, și, la treabă! Muncea mult, era vioi și șugubăț. Avea mamaia Lola pe cine certa toată ziua. Avea grijă de el ca de un copil: „Spală-te, Petrică, schimbă-te, Petrică, așa se mănâncă, Petrică?”. Anii au trecut, iar Petrică a obosit și s-a dus. Acum mamaia e singură și nu mai are pe cine certa. S-a dus tataia, s-a dus imediat după el și cățelul bătrân din curte, Bobiță… Mă uit la mamaia și o văd mititică și slăbuță, cu batic negru și cu cârlionți de păr alb, ce ies de sub batic. Cu privirile în pământ, oftează. Dar când ridică privirea și îi văd iar ochii pe care i-am iubit toată viața, albastru marin, nu mai am în față o bătrânică, ci văd o femeie care a fost altădată mamaia Lola. O femeie strașnică, înaltă, frumoasă, bine făcută, îmbrăcată cu gust și asortată din cap până în picioare. O văd dansând cu tataia Petre, el umil, cu grijă, având grijă să nu o calce, ea înaltă și mândră, ocrotindu-l pe tataia chiar și când dansau. O văd pregătind masa de Crăciun, împodobind un brăduț cu globuri și beteală, făcând focul și spărgând nuci pentru cozonaci. O văd ieșind din casă, cu treabă, dreaptă și frumoasă. O văd fumând cu nesaț și zicând: „Cristina, trebuie să ne lăsăm de fumat!”. O văd coborând din autobuz în București, la autogară, cu zeci de bujori în brațe, care îi acopereau chipul. „Sunt din curte, ți i-am adus, că știu cât îți plac florile!”. O văd făcând ordine și aranjând prin casa mea și mă văd pe mine dând telefoane și întrebând, apoi, disperată: „Mamaia Lola, unde ați pus sarea?”. O văd la mine în bucătărie, cu cățelul în brațe, stând de vorbă și punând țara la cale, povestindu-mi istorii din copilăria ei…
Vara, ne așezam amândouă sub umbra răcoroasă a viței-de-vie din curte și stăteam de vorbă bând cafele până la ore târzii din noapte. Și are mamaia Lola ce să povestească! S-a născut la poalele Ceahlăului, într-o familie de preot și cu mamă învățătoare. Aveau casă boierească în zona Neamțului, cu slujnice și bucătărese. Aveau cai și grăjdar. Iarna, mergea în sanie trasă de cai. Așa har are în a povești, că îți închipui că vezi tot ce-ți spune, parcă vezi cum ies aburii din spinările încălzite ale cailor și simți mirosul înghețat al pădurii de brazi. Povești vesele și triste, istorii care mai trăiesc doar prin aducere-aminte. Casa nu mai e, pădurea nu mai e… satul și oamenii au fost mutați odată cu înălțarea unui baraj. Și, din dragoste, fata de preot, mamaia Lola, s-a căsătorit cu un țăran simplu, muncitor în construcții. Uneori mă întreb dacă nu-i pare rău, dar nu cred, că altfel pe cine ar fi certat ea toată viața? Prima ei hotărâre de nevastă a fost să dea foc la toată mobila lui tataia Petre, când el era plecat la lucru. Când a venit omul acasă, a găsit un morman fumegând în mijlocul curții. „Păi, dacă aveai în toată casa purici?!”. Și a frecat atât de bine podelele, că picior de purice nu a mai existat până în ziua de azi.
A rezistat eroic părerilor de genul „numai curvele fumeză și beau cafea, maică!”, vorbe spuse senin, în față, de mama soacră, dar și bârfelor și răutăților vecinilor, vremurilor cu lipsuri, și a continuat să-și ducă viața alături de omul iubit.
Acum, când văd curtea goală și e atâta liniște, nu pot crede. Ridic ochii și nu mai văd nici salcâmii, nu se aud nici găini, nici rațe și nici purcel. Salcâmii i-au tăiat, animalele au murit, tataia Petre nu mai e. A rămas doar mamaia Lola. Liniștea e obositoare, foșnetul din diminețile pe care le-am trăit eu la țară s-a stins. Patul avea mereu așternuturi apretate și miroseau a vară, geamul era deschis și se auzeau cocoșii, cățelul, se auzeau pașii lui tataia Petre și zgomotul făcut de farfuriile pe care le punea mamaia pe masă, pregătind micul dejun. Mă întindeam alene în pat și îmi puneam întrebări grele: „Ce fac azi?”. Nu mă grăbea nimeni, nu mă certa nimeni, și unica problemă era: „Ce vrei să mănânci azi, Cristina?”. Nu mă chema nimeni la masă, mă lăsau la joacă ore și ore, știau ei că atunci când îmi va fi foame, vin eu în fuga mare. Tataia Petre avea mereu o ciocolățică prin buzunare, iar cățelul era prietenul meu nedespărțit. Când se termina vacanța și trebuia să mă întorc acasă, mă durea fizic tot corpul, nu numai sufletul. Și visam cu ochii deschiși cum o să petrec altă vacanță la mamaia Lola. Vacanțele au venit și au trecut, au trecut și anii în care învățam pe casă, la soare, au trecut anii în care mă jucam cu Bobiță, au trecut anii în care mergeam kilometri pe jos (era blocat drumul din cauza zăpezii), numai ca să văd ce mai fac ei, mamaia Lola și tataia Petre. Au trecut anii… Mamaia Lola a început să vină din ce în ce mai rar cu autobuzul la mine, dar a început să meargă mult, în schimb, pe la spitale. Veniseră anii de pe urmă ai bătrâneții.
Iar acum, atât a rămas: liniștea și ochii ei albaștri.
CRISTINA C. – Palma de Mallorca, Spania
O floare albă
Am văzut-o întâia oară într-o grădină veche. Pe strada cu nume atât de cunoscut, casa, cu tencuiala roasă, își încălzea ferestrele la soare. Unde plecam? Sau poate veneam de undeva, dintr-o călătorie a amintirii? Spre școală mergeam, în urma ta, numărându-ți pașii, numărându-mi bătăile inimii. Era dimineață, prima în care nici eu, nici tu, nu am ascultat chemarea clopoțelului. Ne-am oprit amândoi, de parcă cineva ne-ar fi șoptit: „Oprește-te!”. Iar ea, parcă născută dintr-un gând de copil, ne-a privit sfioasă. Mică minune albă în care ne recunoșteam amândoi. Era pe de-a-ntregul frumoasă floarea aceea, suavă, neîntortocheată. Și am iubit-o de atunci și ne-am iubit și pe noi. Primăvara, de câte ori treceam prin fața casei, ea, ca o mireasă mică, își răsucea căpșorul, salutându-ne. Odată, am primit-o în dar. Era primul dar pe care îl primeam de la tine. Am strâns-o la piept ca pe o comoară, am așezat-o într-un locaș curat. Am privit-o îndelung, m-am închis în ea zile și nopți și nu voiam să mai ies. Altădată eram toți trei. Ea, agățată de mâna mea, iar mâna mea în mâna ta, ascunsă ca într-o casă mică. Îmi era teamă să nu o strivesc, îmi era teamă să nu o pierd… Am colindat orașul împreună, până când luna și-a acoperit ochii. Eram atât de fragezi toți, atât de înaripați… De ce am iubit-o atât de mult? Poate pentru petalele ei, aripi de înger tăinuit, ca cel dintâi sărut? De ce te-am iubit atât de mult? Poate pentru ochii tăi, poate pentru trupul tău neîncercat, neamestecat cu pământul. Când apele mării întindeau punți peste trupurile noastre, pe plajă, desenam din cochilii de scoici și melci chipul ei. Căutam floarea unul în ochii celuilalt. „Floare albă, floare albă,/ Tot te caut și te caut,/ Să te-ntreb: De ce te caut?/ Floare soare, floare apă,/ Și lumina ce se-adapă/ Din izvorul nevăzut,/ Tot te caut și te caut/ Și mă mint că te-am văzut.”
…Apoi, nu mai știu când te-am uitat, nu mai știu cât te-am uitat. Dar într-o dimineață, trecuseră, cred, de trei ori câte zece primăveri, am revăzut-o, în grădina unei case vechi, cu tencuiala căzută, cu capul aplecat pe ochii ferestrelor. De unde veneam? Sau poate plecam undeva, într-o călătorie a amintirii? Spre școală mergeam, și te-am simțit aproape după bătăile inimii. Ne-am oprit amândoi, de parcă cineva ne-ar fi șoptit: „Oprește-te!”.
Am încercat să reconstituim un loc căruia îi aparținuserăm, cu care voiam să ne reidentificăm, iar ea ne aștepta cuminte. Era la fel de tânără, de albă, de grațioasă. Am privit-o mult, am răscolit-o, am adunat-o cu disperare… Era vie, dar ne durea de parcă murise.
Ne-am privit până când luna și-a acoperit ochii. Floarea ne-a povestit despre dragostea noastră nefirească, nelumească, despre dragostea noastră adevărată. Plouau în noi petalele sale. Vârtej de imagini alergau prin fața ochilor minților noastre: eu eram floarea, tu erai trecătorul, tu erai floarea, eu te priveam din grădina unei case vechi. Împreună, încercam să înțelegem de ce floarea nu a putut fi a noastră. Primăvara ni se recita în inimi: „Alb de floare,/ Galben moare,/ În culoare./ Sunt eu oare,/ Floare albă,/ Albă floare?”.
Epilog: Așa a fost prima iubire, binecuvântată de aripile ocrotitoare ale îngerului. N-a fost vis, a fost ca un vis.
ANA MIHOC
