Îi ziceam toți Mâțulica, pentru că venea de la țară și acolo nu avusese un nume. Treaba ei era doar să prindă șoareci și să mai toarcă pe lângă stăpână, când aceasta „torcea” cu adevărat, cu furcă și fus. Acum însă, Mâțulica a devenit „aristocrată”: e strigată Rozalba și locuiește într-un apartament cu mobile stil, tablouri originale și biblioteci de intelectual. Înainte să adoarmă își oprește visătoare privirea la „Doamna și licornul”, un tablou reprodus într-o tapiserie. Se apropie de ea, miroase fundalul, apoi nu-și ia ochii de la licorn; i se pare că seamănă puțin cu ea! Miorlăie, apoi își găsește alte plăceri, mai pisicești: se joacă cu șoricei din catifea, ba chiar îi încolțește, șutează o mingiuță pregătită anume pentru ea, lovește cu lăbuța clopoțeii atârnați de piciorul unei măsuțe, împrăștie niște scoici dintr-un coșuleț, desface un ghemuleț… Cel mai mult îi place însă să zgârie adânc o inimă de catifea, ce atârnă de un scaun. După toate astea se privește cu mulțumire în oglinda de lângă ușă. În adevăr, e admirabilă: siluetă bine întreținută, cu spate elastic, ca de acrobat, blăniță albă, deasă și lucioasă, cu mici pete negre, lăbuțe fine, cu gheruțe bine ascunse în pernițele ei rozii. Și e cochetă foc: proaspăt șamponată, fundiță roșie, zgărdiță asortată cu ochii ei lucioși, verde-smarald. La Feți-Frumoși nici nu se gândește, îi este suficientă propria-i frumusețe.
Rozalba, cum arată și numele, iubește florile; marea ei pasiune sunt rozele albe, dar se răsfață cu mare plăcere și printre filodendroni, violete de Parma, zefirantis, anturium, fuchsia, pelargonii… Din mare admirație pentru ele, ia doar câte o petală, o ronțăie și o înghite; e o mică plăcere gastronomică pentru o pisică simandicoasă. Mâncărurile ei preferate sunt carnea fragedă, granulele cu gust de pește, laptele degresat, croissant au chocolat, budincă de vanilie, toate servite în vase speciale. Se mai întâmplă, destul de rar, să savureze și brânză de vaci sau puțină smântână. Marea supărare a Rozalbei este când stăpâna care a adoptat-o trebuie să plece în interes de serviciu. Cum ea știe să citească gândurile, simte când răul se apropie; miaună, devine agitată și nu mai răspunde la niciun fel de alint. Am rămas de câteva ori cu ea. Ce greu m-a acceptat! Mirosea îndelung orice îi ofeream, îmi respingea invitațiile la joacă, nu mai mânca aproape nimic. Tristă și neconsolată, se vâra sub plapuma din dormitor, care păstra ceva din parfumul stăpânei. Când aceasta sosea, Rozalba o certa, îi refuza un timp mângâierile, și numai după ce toate bagajele de la drum își reluau locul, se liniștea și revenea la viața ei obișnuită. Mai nou, Rozalba nu răspunde când e chemată decât dacă îi rostești într-un anumit fel numele: preferă un „z” apăsat, care să-i marcheze statutul de pisică aristocrată. Pe vechea stăpână de la țară, Sofica, nici n-o mai recunoaște. Cât despre șoareci, pe care îi prindea cu sârg altădată, acum i-a uitat. Preferă șoricelul de catifea. Cum le dă Dumnezeu unor mâțe norocul de a deveni „aristocrate”! Mă gândesc cu milă la bietele pisici maidaneze, de cartier, înghețate de frig și udate de ploaie, care, când găsesc câte-un rest de mâncare, se cred în rai. Rozalba e departe de ele. Și-a uitat originea socială, stă la etajul patru și privește lumea de sus.
ELENA – Iași
