Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Conf. dr. LAVINIA BRATU (UMF „Victor Babeș”, Timișoara): „Credința e simplă. Este în noi, cu noi”

Deși predă neuroștiințe și psihologie la Universitatea de Medicină „Victor Ba­beș” din Timișoara, fiind, așadar, un cercetător din linia întâi a științelor actuale, doamna Lavinia Bratu vorbește adesea în public despre sfinți și credință. Pasionată de nutriție, domeniu în care a publicat câteva volume, îi îndeamnă pe cei din jur la post, dar și la rugăciune, fapt puțin obiș­nuit astăzi, pentru un cadru universitar. Și face toa­te acestea cu naturalețe, pentru că l-a cunoscut pe Iisus încă din primii ani ai copi­lăriei, pe prispa unei biserici străvechi, care există și astăzi, într-un sat din județul Hune­doara. Discuția noastră de acolo a și plecat, de la oamenii minunați care i-au așezat la temelia vieții cea mai de preț iubire, singura care nu tră­dează și care îți oferă scăpare din cele mai negre încercări ale vieții: iubirea de Dumnezeu.

– Cel mai adesea chipul lui Dumnezeu prinde formă în mintea noastră în anii copi­lăriei. Atunci mintea ne e curată și odihnită și ni-l imaginăm într-un fel care ține, uneori, până la moarte. Dumnezeul dvs. cum arată?

– Era parte din viața bunicilor și a oamenilor cu care am copilărit. Pentru ei era firesc de a trăi cu Hris­tos. Era prezent în tot ce făceau. Îți imaginai cum arată din felul în care îl celebrau: cu pregătirea de sâmbătă a bunicilor, care ȋşi aranjau hainele pentru a doua zi, duminica, când se mergea la biserică. Îmi aduc aminte şi de parfumul de lămâiţă pe care ȋl folosea bunica, de baticul pe care-l purta, perfect călcat, pentru ziua de duminică. Acestea sunt amintirile legate de credinţă: bunica, Tatăl Nos­­tru, spus ȋn genunchi, împreună cu ea, mersul la biserică și prânzul din „casa mare”, care cumva s-au păstrat şi acum. Există şi acum acea biserică a copilăriei mele, ȋn satul Almașu Mic, lângă Hunedoara. Este locul ȋn care merg acum la părinţii mei. Bu­nicii nu mai sunt, dar sunt părinţii, care s-au mutat ȋn sat, odată cu vremea pensionării. Și să ştiţi că am gândul că, ȋntr-o zi, mă voi ȋntoarce și eu acolo; nu ştiu cum, dar aşa ȋmi e gândul. Îmi aduc aminte şi de bunicul, care a trăit până la 84 de ani, Dumnezeu să ȋl ierte. A plecat la Dumnezeu cu o luciditate şi cu o verti­calitate incredibilă. Îmi spunea: „Tu să te ȋntorci aici, casa asta pentru tine este, să ştii, te aşteaptă”. Sunt cuvinte pe care nu le uit. La fel cum nu uit că ȋn primul an de facultate am primit de la bunicii mei un pacheţel cu cireşe de Mai, de îndată ce s-au copt. În pachețel era și un bileţel pe care l-am păstrat până astăzi. Scria în el că ei mă aşteaptă şi mă iubesc… Sunt lucruri pe care poate nu putem să le expli­căm, lucruri trăite ȋn adâncul nostru. În momentul ȋn care merg acolo, în satul copilăriei, timpul se opreşte. Pur şi simplu se opreşte: e o altă energie, e un alt spaţiu. Şi când plec de acolo, plec cu ochii ȋnlăcrimaţi de bucurie că există acest loc şi am nădejdea reȋntoarcerii. Vă mulţumesc pentru emo­ţia aceasta, pe care o simt acum, pentru că m-aţi ȋntrebat de aceste locuri, care sunt ȋn sufletul meu.

– Când ați plecat la studii, la Timișoara, v-ați luat și credința cu dvs., Tatăl Nostru, rostit în ge­nunchi cu bunica? Marile schimbări ale vieții ne fac să îl pierdem câteodată pe Dumnezeu…

– În momentul ȋn care am plecat la facultate, eu m-am despărţit de bunica, și ea, draga de ea, s-a despărţit cu totul de lumea aceasta, iar eu mi-am pierdut credinţa. Când am ajuns ȋn Timişoara, la facultate, mi s-a părut o lume incredibilă. Au fost ȋncercări, au fost căderi, l-am pierdut pe Dumnezeu, ca mai apoi, undeva, la 30 de ani, să am o cumpănă în viață şi să ȋmi dau seama că am rătăcit drumul, rătăciri pe care tot Dumnezeu le ȋngăduie. Cu sigu­ranţă, fiecare dintre noi avem de tras ȋn viaţa noastră până să ne rânduim misiunea personală, până să ajungem să credem, cu adevărat. Important e clarul de conștiință când știi, sigur, că ești de partea lui Dumnezeu. Eu am o misiune aici, pe pământ: să ȋi iubesc pe oameni, să Îl iubesc pe Dumnezeu şi să ȋmi iubesc aproapele ca pe mine ȋnsămi. În ceea ce mă privește, ȋncerc să fac acest lucru prin profesia mea. Sunt ȋn faţa studenţilor mei, un om care predă nişte informaţii, dar misiunea mea de dascăl, ȋn adân­cul ei, este dorinţa de a preda un model de umanitate, de om care caută să fie mai bun zi de zi. Şi când spun un om mai bun, mă gândesc la a fi un om mai bun ȋn această lume materială, dar şi ȋn partea mea relaţională, şi când spun partea relaţio­nală, mă gân­desc până sus, către relaţia mea cu Dumnezeu. Pentru că, până la urmă, viaţa noastră este despre relaţii: relaţia cu mama, cu tata, cu fa­milia, relaţia cu prietenii, relaţia cu oamenii cu care mă ȋnconjor ȋn plan profesional, relaţia cu mine, ca mai apoi să ajung la relaţia cu Dumnezeu. Dar, ori­cât aş vrea să complic un răspuns, credinţa, de fapt, nu e compli­cată, este simplă, este ȋn noi, cu noi.

„Pe Dumnezeu îl aflăm lăsându-ne în pace, tăcând un pic”

– Credința e simplă, dar lumea e complicată, tot mai complicată și agresivă. În atât tumult, pare tot mai greu să-l afli pe Dumnezeu. Calea bă­trânilor noștri spre el era mai netedă și mai sim­plă…

Liniștea adâncurilor

– Eu cred că ne-am ȋmputernicit tare mult pe noi înșine şi nu e de mirare că nu ne regăsim cumva şi că rătăcim. Ați spus că e complicat să Îl găsim pe Dumnezeu ȋn această lume tumultuoasă, dar eu cred că putem face asta lăsându-ne un pic ȋn pace, mai tăcând un pic, mai ascultând un pic, ascultând chiar simpla bătaie a inimii. Din când ȋn când să ne pu­nem mâna pe inimă, să ascultăm cum bate şi să tăcem, ascultând-o. Ca să ne cunoaştem noi pe noi înșine, avem nevoie să ne liniştim puţin, avem ne­voie de timp cu noi, de un timp al nostru, de tăcere. Poate cel mai greu exerciţiu pe care ȋl avem de făcut ȋn ziua de astăzi, şi ştiu asta de la oamenii cu care lucrez, este să stăm cinci minute doar cu noi, ȋn linişte. Mulți sunt uluiți – cum adică să stau cinci minute? Uite aşa, să stai cinci minute, să vezi cum a fost ziua, ce te-a tulburat, ce te-a făcut fericit, ce ai de ȋnvăţat, să ȋţi dai răgaz să te cunoşti pe tine, ca mai apoi să poţi să treci, dacă vrei, la nivelul următor, la nivelul conştiinţei, dacă ȋmi e per­mis. Pentru că e firesc să creştem la nivel de conştiinţă, ca să ajungem la acel vârf, care este iubirea. Ceea ce Dumnezeu ne-a lăsat ca ȋnvăţătură este, cumva, misiunea fiecăruia dintre noi: iubirea pentru aproape ca pentru mine ȋnsumi. Cum spunea părintele Teofil Părăian: ȋn momentul ȋn care vrei să-ți faci ordine ȋn viaţă, mai ȋntâi trebuie să ȋţi faci ordine ȋn minte. Ei bine, avem nevoie să ne facem o ­rân­­duială şi o ordine ȋn mintea noastră, cu atât mai mult cu cât trăim o stare de anxietate, o stare depresivă şi deznă­dăjduită, ȋn care tot mai mulţi dintre noi, mai ales tinerii, cad. Avem o ex­plozie de stări de depresie la copii, ȋn jurul vârstei de 14 ani, cum nu a fost niciodată până acum. Se ȋntâmplă, cu siguranţă, ceva rău ȋn vieţile noas­tre. De asta sunt conștienți și cei care studiază neuroştiinţe. Ei știu că acest creier cu care suntem dotaţi este un organ ȋntr-o permanentă schimbare, iar acum se ȋntâmplă ceva la nivelul lui funcţional, fiziologic. Pentru că sun­tem foarte mult cu ochii ȋn mediul digital, infor­maţia care vine odată cu digitalizarea ne transformă şi avem mare-mare ne­voie ȋn acest moment să nu lăsăm această tehno­logie să ne cunoască mai bine decât ne cunoaştem noi pe noi.

„Poate că și omul care privește o floare îl vede pe Dumnezeu”

– Cum ne putem apăra? Se vorbește deja des­pre o dependenţă instalată de ecrane și telefoane inteligente, similară cu dependenţa de droguri.

– Noi trăim ȋn această vreme, ȋn care nu ne putem debarasa de tehnologie. Suntem dependenți, nu putem să ne luăm din faţa ecranelor şi suntem cu toţii prinşi, ȋnsă putem să echilibrăm aceste lu­cruri, de exemplu, prin conectarea cu natura. Vedeţi, poate că unii dintre noi nu merg la biserică dumi­nica, nu merg la Sfânta Liturghie, ȋnsă sunt oameni care Îl trăiesc pe Dumnezeu ȋn felul lor. Poate că şi acel om, care merge ȋn natură şi se uită la o floare, se uită la un apus, la un răsărit, la bătaia vântului ȋn crengile unui copac, se uită cum se mişcă frunzele, la toate acestea, când se uită cu uimire, tot pe Dum­nezeu Îl vede, de fapt, tot pe Dumnezeu Îl recu­noaşte ȋn aceste forme. Avem nevoie cu toţii – şi asta am tot spus-o ȋn ultima peri­oadă – să redes­coperim locurile minunate, cu ver­deaţă, din jurul nostru, parcuri pe care poate nu le-am străbătut, să ne căutăm o pădure aproape de noi, să ne plimbăm şi să ne conectăm cu natura. Asta este ceea ce reco­mand şi eu, ceea ce și fac, de fapt, ca să nu mă de­sta­bilizez ȋn această lume ȋn care cu toţii am simţit cumva că ne fuge pământul de sub picioare. Să echilibrăm tot ce ȋnseamnă tehnologie, digitalizare. Toate aceste lucruri au ne­voie să fie echilibrate de o plimbare ȋn natură, de admiraţia pe care o avem ȋn faţa naturii şi care ȋnseamnă, de fapt, recunoaş­terea lui Dumnezeu ȋn tot ce este ȋn jurul nostru, de mersul la biserică, de scufundarea în rugăciune…

„Așa cum avem nevoie de un doctor pentru corp, avem nevoie de un duhovnic pentru suflet”

– Doamnă Lavinia Bratu, sunteţi omul cel mai potrivit să ne spună cum se împacă psihologia cu credinţa ortodoxă? Există şi un conflict ȋntre ele?

Lavinia Bratu

– Personal, atunci când am ȋn faţa mea un om care vine către mine şi care ȋşi pune nădejdea că aş putea să ȋl ghidez ȋn bine ȋn viaţa lui, de fiecare dată, eu mă rog la Dumnezeu să ȋmi arate calea, indiferent câte cursuri şi câte cărţi am citit. Eu aşa am ȋnvăţat să lucrez: să Îl pun pe Dumnezeu ȋnain­tea lucrării mele, şi atunci, cumva, am nădejdea că încep un lucru, din capul locului, cu bine. Desigur, nu se ȋntâmplă asta cu toţi colegii mei. Consilierea psihologică este un mod prin care anumite emoţii din viaţa noastră pot fi ȋnţelese mai bine, anumite situaţii pe care le parcurgem pot fi integrate mai bine, ca să putem să ne vedem, împă­cați, de viaţa noastră. Însă, pe lângă consilierea psiholo­gică, eu cred că avem nevoie întotdeauna şi de un părinte duhovnic pentru sufletul nos­tru. Aşa cum avem un doc­tor pentru corp, un psiho­log pentru minte, e nevoie să avem și un duhovnic pentru suflet. Dacă mă ȋntrebaţi, eu aşa văd lucrurile, aşa le tră­iesc. Dacă e să mă gândesc la ce se ȋntâmplă, ȋn general, în psihologie, nu aş blama pe nimeni, pentru că mă gân­desc că noi, cu toţii, am ră­tăcit cumva calea. Uneori ne place, nu ne dăm seama, să ne jucăm de-a Dum­nezeu. E foarte-foarte fină această consiliere psi­hologică, cu oamenii care vin către noi, și ar fi bine să ţinem cont de faptul că mintea omului se ȋm­bolnăveşte abia după ce inima şi sufletul lui sunt afectate.

– Există o lipsă de credință, un gol de Dumne­zeu ȋn psihologie?

– Nu doar ȋn psihologie, simt că există un gol de Dumnezeu ȋntre noi, cu toţii. Nu deznădăjduiesc şi vreau să cred, ȋn continuare, în bunătatea omului, vreau să cred că ne putem ţine de mână şi putem merge cu toţii, cumva, prin iubirea aceasta, a aproa­pelui, către Dumnezeu, ȋnsă suntem ȋncercaţi ȋn acest moment. Tot spunem: vai de mine, ce vremuri trăim! Cu iertare şi ȋngăduinţă, dar vremurile sunt construite de oameni. Până să ne uităm la ce fac ceilalţi şi să-i judecăm, avem nevoie să vedem de noi. Înainte să mă uit la celălalt sau să dau vina pe vremuri şi să arăt cu degetul că nu e bine, ar trebui să mă gândesc la ce fac eu. Din păcate, la un mo­ment dat, psihologul a luat cumva locul părintelui duhovnic. În acelaşi timp, aş vrea să adaug că poate şi părinţii duhovnici mireni din lumea de astăzi nu au acel har pe care ȋl au părinţii duhovnici din mânăstiri, care sunt curaţi, pentru că se roagă mult şi au un anumit duh cu care Dumnezeu ȋi ȋnzes­trează şi cu care ne pot ȋndruma pe noi toţi când mergem să cerem ajutor. Poate că preoţii din oraşe sunt şi ei ispitiţi de tot acest tumult şi de toată această agita­ţie ȋn care se trăieşte as­tăzi, poate că au nevoie şi dânşii să se apropie puţin de psihologie. Există as­tăzi o multitudine de cărţi care ȋmbină partea de psihologie şi psihoterapie cu sfaturile sfin­ţilor părinţi. Până la urmă, tot ceea ce avem ȋn psihologie este lăsat ȋn cuvântul nostru ortodox de către sfinţii părinţi, numai că această căutare e destul de grea. Sunt sfinți – Sfântul Maxim Măr­turisitorul sau Evaghie Ponticul – care au nişte lu­crări extraordinare. Sau, dacă vreți să citiți cea mai bună carte motivaţională, luați Patericul Egiptean.

– Vă mărturisesc cu sinceritate că mă sur­prin­de la dumneavoastră felul în care vă „decla­rați” credința. Astăzi, mai ales în mediul acade­mic, prin­tre intelectuali, nu mai e la modă să vorbești des­pre credința ta. Ea trebuie ținută doar în se­cret…

Autorul interviului, împreună cu părintele Teofil, Oașa

– M-aţi provocat ȋn mai multe feluri prin aceste cuvinte. Nu știu… M-am întrebat și eu la un moment dat: chiar trebuie mărturisită credinţa ȋn ziua de azi? Și m-am gândit că da, că acum e momentul cel mai bun pentru măr­tu­ri­sire. Vremu­rile ne ȋn­cearcă pe fie­care din­tre noi, ȋn­tr-un fel sau altul. Atunci când sun­tem ȋntr-un mo­ment de dez­­nădejde sau de cum­pănă sau poate de profundă du­rere ȋn viaţa noastră, avem şansa să ne re­con­si­derăm valorile. Pen­tru unii dintre noi, atunci există șansa de a ne ȋn­toarce spre cre­dinţă sau de a ne ȋntoarce măcar cu privirea către Dum­nezeu. Alteori, mai trebuie să mergem ȋnainte, să mai lovim un prag cu fruntea, cu capul, cum se spune, să cădem, şi de acolo, de jos, din genunchi, să ne ridicăm şi să năzuim cu privirea către Cer şi să nu deznădăjduim.

La mine a fost un moment de cădere, un mo­ment de cumpănă, pentru a mă ȋntoarce, cumva, cu privirea către Dumnezeu. Părintele meu duhovnic de la Mânăstirea Oaşa mă mai ȋntreabă, uneori, acum poate mai ȋngăduitor, dar mai demult, mai aspru: „Lavinia, tu chiar crezi că ai găsit calea către Dumnezeu?”. Şi eu spun: „Da, sigur, am găsit-o, asta e, ştiu sigur ce am de făcut.” Iar el ȋmi spune: „Poate că eşti doar la ȋnceput de drum şi vezi dru­mul; să nu crezi neapărat că ai şi pornit pe acel drum”. Şi are mare dreptate. În neuroştiinţe se vor­bește despre faptul că folosim din capacitatea creie­rului nostru undeva, sub 10%. Oare asta să nu ȋmi dea de gândit, că sunt limitată ȋn a cuprinde sau a percepe lumea sau viaţa după propria-mi minte? De aceea avem nevoie de credință. Să ştiţi că am avut, la un moment dat, a­cest gând şi ȋn faţa stu­denţilor mei de la Me­dicină, din anul I, aco­lo unde predau, şi ȋn faţa oa­menilor care mă ȋn­so­ţesc ȋn mediul vir­tual, ȋn social media: da, este un moment ȋn care am nevoie să ȋmi afirm credinţa. Așa cum spun că am scris un arti­col, că am scris o carte, am nevoie să spun și că L-am strigat pe Dumnezeu uneori şi că Îl strig poate de prea puţine ori şi ar trebui să o fac mai des.

„De mână cu Maica Domnului”

– La final aș vrea să vă întreb ce mai face Dumnezeul din anii copilăriei, când spu­neați „Tatăl Nostru” în mi­reasmă de lămâiță?

Mânăstirea și lacul Oașa

– Dumnezeu este tot ace­laşi ca și atunci când eram co­pil. Odată, acum vreo 20 de ani, când eram la facultate, am întâlnit o bătrână cu batic pe cap, care mi-a dat un sfat pen­tru toată viața. Eram ȋntr-o staţie de troleibuz. M-a văzut şi m-a ȋntrebat direct: „De ce eşti ȋngândurată, maică?”. I-am spus că, uite, am de re­zol­vat o problemă şi nu ştiu cum să fac, şi atunci ea mi-a zis aşa: „Maică, eu de câte ori sunt ȋncercată sau trebuie să mă duc undeva şi nu ştiu cum să fac şi mă frământ, iau ȋn mâna dreaptă mâna Maicii Domnului. Exact ca şi cum aş ţine de mână pe cine­va. Strâng tare şi acolo e Maica Domnului. Aşa să te duci şi tu, ţinând-o de mână pe Maica Domnului sau pe Mântuitorul Iisus Hristos, şi să știi că oriunde ai merge și orice ai avea de făcut, vei izbândi”.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian