Găina de pe capul patului

M-am tot gândit la amintiri nescrise din copilărie. Credeam că nu mai am ce spune, până când am primit un text de la sora mea, Maria. O adevărată răscoală a memoriei! Iată cum dă ea viață unor episoade uitate de „nenea”, fratele ei. „Nene, îți mai aduci aminte de găina care stătea pe capul patului și se oua pe pernă, lângă capul nostru, și apoi ne cânta fericită, cârâind melodios? Dar de toate pisicile care dormeau cu noi și ni se urcau în cap? Dar de boul Prian? Mă punea Moșul Ilie pe grumazul lui și pleca cu noi la Gilort, pentru a-l adăpa și a-l spăla. Dar Prian, deși mort de sete, nu apleca grumazul să bea apă, avea grijă de mine. Până nu mă lua Moșul de pe el, nu bea o gură de apă! Când se sătura de băut și de spălat în valurile râului, venea la mal și răgea lângă mine. Moșul știa semnalul, mă urca din nou pe grumazul lui, după care ple­cam încet… Știa drumul… Dar de iedul care îm­părțea ugerul caprei cu mămica îți mai amintești? Mămica mulgea o țâță, iedul sugea alta, tot timpul aceeași. Era un spectacol, păcat că n-am avut nimic de filmat”. Ce să zic? Are memorie bună Măria. Uitasem întâmplările, ea și le amintește de parcă ar fi fost ieri.

Părinții noștri au avut două case. Una „în deal”, alta „în vale”. Le ține minte cu de-amănuntul, de par­că n-ar fi o jumătate de veac de atunci. „Acolo o aveam pe Ciorica, cățelușa neagră și cu o dungă albă pe frunte. Îl mai aveam și pe dulăul Lupu. Amândoi erau răi, nu puteau intra în curte nici oameni, nici ani­male. Au prins două vulpi la găini și le-au încolțit, cu greu au reușit săracele să ia drumul spre pădure. Într-o iarnă, am auzit un țahăt puternic al celor doi. A ieșit mama afară (tata era la serviciu) și a început să strige «huo, huo!» Am ieșit și eu și am văzut un lup adevărat pe grămada de lemne. Se învârtea, iar Cio­rica se rotea după el, prinzându-l de coadă. Lupu lă­tra puternic și i se arunca la gât. Am început și eu să strig «huo, huo», dar lupul nici gând să plece. Mama te-a strigat, spunându-ți că de vocea ta de băiat va fugi. Ai ieșit, ai zis «huo, huo», iar lupul a luat-o la fugă, cu câinii după el”. Cică a ieșit și milițianul, stătea cu chirie la vecinul Dolcu. Ușor cam amețit, a întrebat: „Ce este, tanti Lenuța?”. Mama i-a răspuns, dar „organul” statului nu era interesat: „Aaa, lupul? Credeam că e un hoț”. Apoi Maria își amintește de vul­pea gonită de Lupu. A scos-o în dinți, de sub lem­nele vecinului Mirciu. Norocoasă, a scăpat, cu toate că și dulăii lui Gruia și ai lui Mirciu au pornit după ea. Maria varsă o lacrimă și zice mai departe: „Câi­nele Ursu mergea după noi la școală și ne aștepta în colțul curții vecinului Geni, până terminam orele. Era bucuros să ne vadă venind și ne conducea acasă. Când plecam la sanie, ne însoțeau toți câinii noștri și ne apărau de alți câini care ne lătrau. În casa din vale, aveam o cățelușă roșcată, Florica, salvată de mama după ce o mașină îi rupsese piciorul. Ne pupa tot timpul, iar, la un moment dat, a venit acasă în­so­țită de o pisică, tot roșcată. Se jucau, cum rar poți să vezi. Uneori, pisica sărea pe gard, iar cățelușa sche­una, făcând-o să coboare și să reînceapă joaca. Aveam și rățișoare, în fiecare zi mama le schimba apa într-o postavă. Doamne, ce copilărie am avut!”.