O dimineață cu VLAD UDRESCU (Actor): „Craiova e intimă și prietenoasă”

Pentru că iubește teatrul, dar nu-i place să stea pe loc, a trăit în patru orașe și a că­lătorit din Corsica până-n Varșovia și din Sarajevo până la Kiev. Azi, joacă la Naționalul craiovean, citește, înoată, bea cafea și luptă cu propria timiditate. Despre actorie și viața într-un oraș de provincie, cu un nominalizat la Uniter, pentru cel mai bun actor într-un rol secundar.

–    Bună dimineața, Vlad! Ai luat cafeaua de pe foc?

– Bună dimineața, Dia! Cafeaua din bucătăria mea e de o calitate îndoielnică, așa că acum ies pe ușă, să merg să o beau în oraș.

– E chiar devreme…

– De trei zile mă trezesc așa, n-am somn. Nu știu dacă de vină e faptul că uit să trag draperiile sau sunt emoțiile premierei. În seara asta jucăm „Oedip”, spectacolul pe care Declan Donnellan, una din marile figuri ale teatrului mondial, a venit să-l monteze la Craiova. E și prima oară când acest mare regizor montează o piesă în România.

– Și cum a fost experiența?

– Extraordinară, pentru că metoda lui de lucru nu seamănă cu a niciunuia. Declan aproape că nu ne regizează, doar ne întrerupe, ca să ne mai spună câte o poveste care ne-ar putea ajuta să construim personajul. Pentru noi, cei din trupa teatrului, e o experiență foarte valoroasă. Declan e teoretician, e studiat în manuale, montează peste tot în lume. Și e el însuși o personalitate extraordinară. E un om pur și simplu fascinant, care te captivează cu totul, care nu încetează să te inspire.

– Să absolvi Facultatea de Teatru la București, dar să ajungi să joci la Declan Donnellan în Cra­iova… Nu e ironic?

– Culmea este că eu, care sunt plimbat prin atâ­tea orașe, m-am născut chiar în Craiova. Părinții mei stăteau la Sighișoara, dar fiindcă bu­nica mea era asistentă la maternitate aici, mama a venit să mă nască în siguranță în Craiova. La câ­teva zile după naștere, m-au luat înapoi la Sighi­șoara, unde am și petrecut primii șapte ani. Apoi, școala am făcut-o la Târgu-Mureș. Iar pentru Uni­versitate, am ajuns la București.

– Și te-ai întors cumva acasă?

– Așa s-ar zice. Iar acum mă plimb pe lângă Co­legiul Național „Carol I”, a cărui clădire veche e absolut superbă, și mă gândesc că și tata, în tine­re­țea lui, a trecut tot pe-aici. Dar în cazul meu a fost pu­ră întâmplare. Veneam de la București, din tea­trul independent, am dat concurs de angajare și am fost cooptat.

– Trupa de la Craiova e, în momentul de față, una din cele mai performante din țară. Cum ați ajuns așa buni, Vlad?

– Ce face trupa bună e spiritul locului și al oa­me­nilor, faptul că directorii noștri, Alexandru Bou­reanu și Vlad Drăgulescu, au adus regizori mari, care au ridicat constant nivelul nostru de pregătire, cum sunt Robert Wilson și acum Declan Donnellan. Sau cum e Radu Afrim, care e angajatul și colegul nostru de câțiva ani de zile. Ce fac toți acești regizori e să lase o amprentă asupra întregii trupe, chiar dacă doar o parte din noi sunt pe scenă. Cu fiecare spectacol montat, trupa mai capătă un strat de prospețime.

– Unde ești acum, Vlad? Care e bucățica de Cra­iova pe lângă care treci zilnic?

– Sunt undeva între Teatrul Național și Calea București, mă îndrept spre cafeneaua lui Vlad Dră­gulescu, unde e cea mai bună cafea cu lapte. Și, dacă mă aștepți puțin, o să iau cafeaua și o să mă așez afară, într-un loc unde nu bate vântul.

– Cum te împaci cu orașul ăsta, tu care ai trăit în atâtea altele?

– Când am venit să dau concurs aici, am avut un calm pe care rareori îl am. Aveam parcă certi­tudinea că sunt în locul potrivit. Mă simt bine aici, mă simt bine la teatru, mă înțeleg bine cu colegii, cu șefii (râde). Mi-am făcut mulți prieteni și mai toți se învârt în jurul teatrului. Aproape că încep să mă obișnuiesc și cu spiritul oltenesc.

– La ce te referi?

– Păi, aici oamenii glumesc ce glumesc, apoi se aprind dintr-o dată, se ceartă și în zece minute le trece și iar sunt la bere. Dacă îi întrebi de ce se ceartă, o să-ți zică: „Păi, nu, nu ne certăm, așa vorbim noi”. În Ardeal, o ceartă durează trei zile și se termină cu: „Te țin eu minte!” (râde)

– Aprigi!

– Da. Dar mă simt bine cu ei. Știu că pare vanitos să spun asta, dar Bucureștiul mă cople­șeș­te, mă strivește. Am trăit zece ani acolo, mi-am cumpărat și o casă, dar de fiecare dată când mă întorc, mă simt total neînsemnat. Craiova e intimă și prietenoasă. Când mă plimb pe străzile ei, simt urmele boierilor de altădată. Așa cum la Sighișoara, când locuiam acolo, aveam un sentiment de-a dreptul medieval.

– Te simți mai mult ardelean sau mai mult oltean?

– După rămășițele ac­centului, unii ar zice că sunt ardelean. Eu în­să nu m-am simțit ni­cio­dată al unui loc. Îmi place să fiu mereu pe dru­muri, îmi place să mă păstrez viu, să nu mă așez prea tare, schim­­barea asta perma­nentă ne și ține în priză ca actori. Nevoia asta e și cea care m-a împins, de-a lungul anilor, să plec să fac workshopuri de teatru și regie, în Belgia, Ucraina, Italia, Polonia…

– Te-am văzut nominalizat la premiile Uniter, pentru rolul pe care îl faci pe textul lui Dan Co­man, în spectacolul „câine cu om. câine fără om”, regizat de Radu Afrim. Am avut ocazia să-l văd și mărturisesc că e teribil de emoționant.

– Cred că în textul lui Dan ne întâlnim, de fapt, toți trei: și eu, cu ardelenismul meu, și Dan Coman, care trăiește la Bistrița, și Radu, a cărui mamă locuiește în Beclean. Când l-am citit prima oară cu voce tare, am izbucnit pur și simplu în plâns. Atât de puternic poate fi un text. Nominalizarea la Uniter nu poate decât să mă bucure. E o vizibilitate în plus pentru toate lucrurile bune care se întâmplă aici, la Craiova.

– Actor sau președinte, Vlad? Am citit undeva că asta a fost dilema copilăriei tale.

– În copilăria mea, în bucătăria alor mei, nu se vor­bea decât de Petre Roman sau de Arnold Schwar­ze­negger. Când am fost întrebat ce vreau să mă fac când o să fiu mare, răspunsul a venit de la sine. (râ­de) Și, cum cu politica n-am absolut nicio trea­bă…

– … ai ajuns să te bucuri de scenă!

–    Pentru mine, scena e o evadare din mine însumi, care în viața de zi cu zi nu-mi reușește, din cauza unei copilării timide sau din firea mea, care este pur introvertită. Mi-e foarte greu să mă des­chid emoțional, deși sunt o persoană pur emoțio­nală. Scena e locul un­de pot să fiu curajos. Curajos și totuși un pic nesigur, pentru că nesi­guranța asta e prolifică pentru noi. E o nego­cie­re permanentă între încrederea în mine și vulnerabilitatea aia ca­re ne ajută să fim au­ten­tici, care ne obligă să căutăm în perma­nen­ță.

– Ce planuri ai pen­tru azi? Ce poate face un actor în Cra­io­va, într-o zi de dumi­nică?

– Poate să meargă să înoate. E singurul sport pe care îl practic constant. Iubesc sen­za­ția pe care o am când mă scufund în apă, îmi amintește de un „ceva” ma­tern, e o stare pe care cu greu o pot ac­cesa altcumva. Poate să meargă să se plimbe, fiindcă parcurile Cra­iovei sunt grozave. Poa­te să iasă la Filar­monică. Nu sunt un cunoscător al muzicii clasice, ai mei nu m-au dus nicăieri, m-au ținut în fața blo­cului, dar o dată pe lună îmi place să merg la con­cert. Sau poate să bea (râde). La Craiova se iese mai mult și mai des ca în alte părți. Orașul e foarte viu. Și parcă și nevoia noastră de a fi mereu unii cu alții e mai mare.

– Ai terminat de băut cafeaua?

– Am terminat-o. Câteodată nici nu înțeleg de ce o beau, cum nu înțelegeam, când eram copil, de ce mama bea poșirca aia amară. Uite că am preluat și eu obiceiurile ei.

– Dintr-un soi de nostalgie? Pare ca ți-e dor de copilărie…

– Da, mi-e dor să fiu acasă cu ai mei. Motive subiective ne-au împiedicat să ne vedem în ultima vreme. Mi-aș dori să le fiu mai aproape. Și cred că și ei. Mi-e foarte dor să fiu copilul lor.