Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

O dimineață cu VLAD UDRESCU (Actor): „Craiova e intimă și prietenoasă”

Foto: Simona Călin

Pentru că iubește teatrul, dar nu-i place să stea pe loc, a trăit în patru orașe și a că­lătorit din Corsica până-n Varșovia și din Sarajevo până la Kiev. Azi, joacă la Naționalul craiovean, citește, înoată, bea cafea și luptă cu propria timiditate. Despre actorie și viața într-un oraș de provincie, cu un nominalizat la Uniter, pentru cel mai bun actor într-un rol secundar.

–    Bună dimineața, Vlad! Ai luat cafeaua de pe foc?

– Bună dimineața, Dia! Cafeaua din bucătăria mea e de o calitate îndoielnică, așa că acum ies pe ușă, să merg să o beau în oraș.

– E chiar devreme…

– De trei zile mă trezesc așa, n-am somn. Nu știu dacă de vină e faptul că uit să trag draperiile sau sunt emoțiile premierei. În seara asta jucăm „Oedip”, spectacolul pe care Declan Donnellan, una din marile figuri ale teatrului mondial, a venit să-l monteze la Craiova. E și prima oară când acest mare regizor montează o piesă în România.

– Și cum a fost experiența?

– Extraordinară, pentru că metoda lui de lucru nu seamănă cu a niciunuia. Declan aproape că nu ne regizează, doar ne întrerupe, ca să ne mai spună câte o poveste care ne-ar putea ajuta să construim personajul. Pentru noi, cei din trupa teatrului, e o experiență foarte valoroasă. Declan e teoretician, e studiat în manuale, montează peste tot în lume. Și e el însuși o personalitate extraordinară. E un om pur și simplu fascinant, care te captivează cu totul, care nu încetează să te inspire.

– Să absolvi Facultatea de Teatru la București, dar să ajungi să joci la Declan Donnellan în Cra­iova… Nu e ironic?

– Culmea este că eu, care sunt plimbat prin atâ­tea orașe, m-am născut chiar în Craiova. Părinții mei stăteau la Sighișoara, dar fiindcă bu­nica mea era asistentă la maternitate aici, mama a venit să mă nască în siguranță în Craiova. La câ­teva zile după naștere, m-au luat înapoi la Sighi­șoara, unde am și petrecut primii șapte ani. Apoi, școala am făcut-o la Târgu-Mureș. Iar pentru Uni­versitate, am ajuns la București.

– Și te-ai întors cumva acasă?

– Așa s-ar zice. Iar acum mă plimb pe lângă Co­legiul Național „Carol I”, a cărui clădire veche e absolut superbă, și mă gândesc că și tata, în tine­re­țea lui, a trecut tot pe-aici. Dar în cazul meu a fost pu­ră întâmplare. Veneam de la București, din tea­trul independent, am dat concurs de angajare și am fost cooptat.

– Trupa de la Craiova e, în momentul de față, una din cele mai performante din țară. Cum ați ajuns așa buni, Vlad?

– Ce face trupa bună e spiritul locului și al oa­me­nilor, faptul că directorii noștri, Alexandru Bou­reanu și Vlad Drăgulescu, au adus regizori mari, care au ridicat constant nivelul nostru de pregătire, cum sunt Robert Wilson și acum Declan Donnellan. Sau cum e Radu Afrim, care e angajatul și colegul nostru de câțiva ani de zile. Ce fac toți acești regizori e să lase o amprentă asupra întregii trupe, chiar dacă doar o parte din noi sunt pe scenă. Cu fiecare spectacol montat, trupa mai capătă un strat de prospețime.

– Unde ești acum, Vlad? Care e bucățica de Cra­iova pe lângă care treci zilnic?

– Sunt undeva între Teatrul Național și Calea București, mă îndrept spre cafeneaua lui Vlad Dră­gulescu, unde e cea mai bună cafea cu lapte. Și, dacă mă aștepți puțin, o să iau cafeaua și o să mă așez afară, într-un loc unde nu bate vântul.

– Cum te împaci cu orașul ăsta, tu care ai trăit în atâtea altele?

– Când am venit să dau concurs aici, am avut un calm pe care rareori îl am. Aveam parcă certi­tudinea că sunt în locul potrivit. Mă simt bine aici, mă simt bine la teatru, mă înțeleg bine cu colegii, cu șefii (râde). Mi-am făcut mulți prieteni și mai toți se învârt în jurul teatrului. Aproape că încep să mă obișnuiesc și cu spiritul oltenesc.

– La ce te referi?

fbt

– Păi, aici oamenii glumesc ce glumesc, apoi se aprind dintr-o dată, se ceartă și în zece minute le trece și iar sunt la bere. Dacă îi întrebi de ce se ceartă, o să-ți zică: „Păi, nu, nu ne certăm, așa vorbim noi”. În Ardeal, o ceartă durează trei zile și se termină cu: „Te țin eu minte!” (râde)

– Aprigi!

– Da. Dar mă simt bine cu ei. Știu că pare vanitos să spun asta, dar Bucureștiul mă cople­șeș­te, mă strivește. Am trăit zece ani acolo, mi-am cumpărat și o casă, dar de fiecare dată când mă întorc, mă simt total neînsemnat. Craiova e intimă și prietenoasă. Când mă plimb pe străzile ei, simt urmele boierilor de altădată. Așa cum la Sighișoara, când locuiam acolo, aveam un sentiment de-a dreptul medieval.

– Te simți mai mult ardelean sau mai mult oltean?

– După rămășițele ac­centului, unii ar zice că sunt ardelean. Eu în­să nu m-am simțit ni­cio­dată al unui loc. Îmi place să fiu mereu pe dru­muri, îmi place să mă păstrez viu, să nu mă așez prea tare, schim­­barea asta perma­nentă ne și ține în priză ca actori. Nevoia asta e și cea care m-a împins, de-a lungul anilor, să plec să fac workshopuri de teatru și regie, în Belgia, Ucraina, Italia, Polonia…

– Te-am văzut nominalizat la premiile Uniter, pentru rolul pe care îl faci pe textul lui Dan Co­man, în spectacolul „câine cu om. câine fără om”, regizat de Radu Afrim. Am avut ocazia să-l văd și mărturisesc că e teribil de emoționant.

– Cred că în textul lui Dan ne întâlnim, de fapt, toți trei: și eu, cu ardelenismul meu, și Dan Coman, care trăiește la Bistrița, și Radu, a cărui mamă locuiește în Beclean. Când l-am citit prima oară cu voce tare, am izbucnit pur și simplu în plâns. Atât de puternic poate fi un text. Nominalizarea la Uniter nu poate decât să mă bucure. E o vizibilitate în plus pentru toate lucrurile bune care se întâmplă aici, la Craiova.

– Actor sau președinte, Vlad? Am citit undeva că asta a fost dilema copilăriei tale.

– În copilăria mea, în bucătăria alor mei, nu se vor­bea decât de Petre Roman sau de Arnold Schwar­ze­negger. Când am fost întrebat ce vreau să mă fac când o să fiu mare, răspunsul a venit de la sine. (râ­de) Și, cum cu politica n-am absolut nicio trea­bă…

– … ai ajuns să te bucuri de scenă!

–    Pentru mine, scena e o evadare din mine însumi, care în viața de zi cu zi nu-mi reușește, din cauza unei copilării timide sau din firea mea, care este pur introvertită. Mi-e foarte greu să mă des­chid emoțional, deși sunt o persoană pur emoțio­nală. Scena e locul un­de pot să fiu curajos. Curajos și totuși un pic nesigur, pentru că nesi­guranța asta e prolifică pentru noi. E o nego­cie­re permanentă între încrederea în mine și vulnerabilitatea aia ca­re ne ajută să fim au­ten­tici, care ne obligă să căutăm în perma­nen­ță.

– Ce planuri ai pen­tru azi? Ce poate face un actor în Cra­io­va, într-o zi de dumi­nică?

În ”Oedip Rege”

– Poate să meargă să înoate. E singurul sport pe care îl practic constant. Iubesc sen­za­ția pe care o am când mă scufund în apă, îmi amintește de un „ceva” ma­tern, e o stare pe care cu greu o pot ac­cesa altcumva. Poate să meargă să se plimbe, fiindcă parcurile Cra­iovei sunt grozave. Poa­te să iasă la Filar­monică. Nu sunt un cunoscător al muzicii clasice, ai mei nu m-au dus nicăieri, m-au ținut în fața blo­cului, dar o dată pe lună îmi place să merg la con­cert. Sau poate să bea (râde). La Craiova se iese mai mult și mai des ca în alte părți. Orașul e foarte viu. Și parcă și nevoia noastră de a fi mereu unii cu alții e mai mare.

– Ai terminat de băut cafeaua?

– Am terminat-o. Câteodată nici nu înțeleg de ce o beau, cum nu înțelegeam, când eram copil, de ce mama bea poșirca aia amară. Uite că am preluat și eu obiceiurile ei.

– Dintr-un soi de nostalgie? Pare ca ți-e dor de copilărie…

– Da, mi-e dor să fiu acasă cu ai mei. Motive subiective ne-au împiedicat să ne vedem în ultima vreme. Mi-aș dori să le fiu mai aproape. Și cred că și ei. Mi-e foarte dor să fiu copilul lor.

Dia Radu

De la mamă, a moștenit visătoria, de la tată – spiritul critic și limba ascuțită. Plăcerea de-a scotoci în sufletul omului e însă a ei. S-ar fi făcut cu bucurie psihanalist, astrolog sau țesătoare, dacă dragostea de cărți n-ar fi împins-o spre Facultatea de Litere. De atunci, a trădat literatura pentru jurnalism și un viitor la catedră pentru plăcerea de-a fi pe teren. A lucrat ca documentarist cu presa occidentală (TF1, Radio France Culture, Le Monde), a publicat reportaje și cronici în revista „Esquire” și, de două decenii, este editor cultural la revista „Formula AS”. Între timp, le-a împăcat pe toate. Când nu se pierde cu ochii la ceru-nstelat și la legea morală, îi scormonește pe ceilalți cu întrebări și țese povești despre România de azi. Dia Radu este autoarea volumului în dialog „Lumea în Si Bemol, Dan Grigore de vorbă cu Dia Radu”, apărut în 2016, la Editura Polirom, și a volumului „Divanul Imaginar, Lumea românească în 18 interviuri”, apărut în 2017, la Editura Trei.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian