Shakespeare, la Craiova

– Reluat la patru ani distanță, din cauza pandemiei, Festivalul In­ternațional de Teatru „Shakespeare” a adus la Craiova con­cer­te, filme, expoziții foto, dar mai ales spectacole și întâlniri cu nu­me uriașe ale teatrului mondial –

La întâlnire cu Robert Lepage

Cu lumină și umbră, pentru că așa e și lumea personajelor shakespeariene, aprinsă de pasiuni și împinsă înainte de sclipiri și de porniri viscerale, și cu o explozie de sunet și de culoare, un video-mapping cu predominante to­nuri de roșu: așa s-a deschis pen­tru publicul larg Fes­tivalul de Teatru „Shakespeare”, de la Craiova. Joaca incandes­centă a pro­iecțiilor de pe zidurile isto­rice ale Palatului Adminis­trativ a stârnit curiozitate și a adu­nat craiovenii în piațeta din fața clădirii. Era doar prima din cele unsprezece zile bogate în în­tâm­plări teatrale, care au dat ora­șu­lui un aer de vacanță și sărbă­toare și care au adus, în vechea capitală a boierilor de altădată, 160 de eve­nimente, peste 40.000 de spectatori și 700 de invitați: ac­tori, regizori, critici și jurna­liști din toate col­țurile lumii. O performanță abso­lut remarcabilă! Iar ediția actua­lă din 2022 a văzut împlinit și un vis mai vechi al organizatorilor: acela de a-l avea ca invitat pe Robert Lepage, marea legendă a tea­trului inter­național, cu „887”, spectacolul scris, re­gizat și jucat de el. Un pariu teatral câști­gat, fiind­că Sala Mare a Naționalului craiovean a fost arhi­plină la ambele reprezentații.

Poți povesti un spectacol de teatru, fără să comiți un sacrilegiu? Poți da seamă despre ce s-a întâmplat pe scenă, în seara reprezentației, fără să spulberi în vreun fel magia care s-a produs? Mă gân­deam la toate astea, încercând să-mi găsesc cuvin­tele potrivite, în timp ce Lepage își recon­figura jucăria pe scenă, „cutia de amintiri”, pe care a construit-o cu inepuizabilă ingeniozitate teh­nică. Transformat pe rând în apartament, bloc, bar și bu­că­tărie, cubul lui Lepage ascundea între modulele lui toată copilăria autorului. O lume în sine, cu lumini care se aprind și se sting pe etaje, cu uși care se deschid, cu taxiul tatălui și acordu­rile dure­ros nostalgice ale piesei lui Sinatra persis­tând în albastrul nopții. O lume care prinde laolal­tă, ca-ntr-un vis, certurile scandaloase din aparta­mentul de vizavi, deznădejdea mamei, derapajele vecinei adulterine și tristețea tatălui său. Botezat după numărul străzii din Québec unde a copilărit, „887” e un spectacol extrem de personal, o călăto­rie îna­poi în ținuturile propriei memorii, sprijinită scenic de o desfășurare de mijloace teh­nice surprin­ză­toare. Mi-a plăcut că la aplau­ze Lepage n-a ezitat să-i scoată pe scenă și pe cei 9 tehnicieni, dotați cu fire, microfoane și căști, fără ajutorul cărora magia ar fi fost imposibilă.

La fel de sclipitor a fost Robert Lepage și în dialogul purtat a doua zi, pe scena teatrului, cu profesorul și criticul Octavian Saiu. Nu cred să fi existat un amfitrion mai potrivit să descoasă cu întrebări acest mare creator de teatru québécois, căruia eti­cheta de geniu i s-a aplicat nu o dată. Adevărată săr­bătoare a spiritului, cele 30 de mi­nute de con­ver­sație au trecut aproape pe nesimțite. „Cel mai rău lucru care ți se poate în­tâmpla în viață e să ți se îndepli­nească dorințele!” a spus el pe sce­na Tea­trului din Craiova. A vorbit despre cum un spectacol în limba engleză iese întotdeauna mai scurt decât unul în limba franceză și a mărturisit că îi place să se lase purtat de oameni și întâmplări, să spună da unor drumuri nesigure, nebătute. „Riști să te mai și rănești pe traseu, dar farmecul și excitementul vin doar dacă lași spectacolul să te con­ducă singur. Uneori, mă simt Cris­tofor Columb. Sunt convins că acolo, undeva, există un alt con­ti­nent. Frumusețea e să-i ții pe cei cu care lucrezi dornici să ajun­gă cu tine la el, chiar dacă încă nici tu nu l-ai descoperit.” În puținul timp liber care i-a rămas, Lepage a transformat o plim­bare de un sfert de oră prin Craiova într-una de patru ore, captivat de frumusețea ora­șu­lui, de farmecul lui oltenesc. A parti­cipat chiar și la petrecerea finală și n-a ezitat să stea de vorbă cu fiecare om în parte, gene­rozitate rar întâlnită la cei de calibrul lui. Am mai aflat și că spectacolul lui a fost unul din cele mai scumpe din fes­tival, a presupus destulă bătaie de cap tehnică și a necesitat aducerea decorului din Canada, cu un tir care a traversat Oceanul pe vapor.

Un regat pentru un cal!

La Craiova a fost prezent și spectacolul altui gigant al teatrului, lituanianul Oskaras Koršunovas, pe care tot festivalul îl aștepta cu sufletul la gură. E atât de premiat, încât mai bine calculați singuri câte trofee a adu­nat: născut în 1969, ia cam 2, 3 premii pe an. Pentru „Othello”-ul lui, jucat în capitala Bă­niei, un microbuz plin ochi a bătut drumul spe­cial de la Sofia.

România n-a stat nici ea mai prejos, adu­când în festival o parodie în cheie absurdă a marii capodopere shakespeariene, pe un text de Eugen Ionesco, sub privirea regizorală a lui Silviu Purcărete. Dar și un Richard al III-lea, cu costume futuriste, într-un decor super minimalist, pus în scenă de regizorul László Bocsárdi, chiar cu actorii-gazde ai teatrului din Craiova. Coloana sonoră, compusă de Magor Bocsárdi și țipetele de final ale actorului Sorin Leoveanu („Un regat! Un regat pentru un cal!”) o să-mi rămână multă vreme în minte.

Ada Milea, omul orchestră

A fost loc pentru toate genurile la Festivalul „Shakespeare” și m-am bucurat să găsesc în pro­gram și spectacolul Adei Milea. Efervescent, ca cea mai bună șampanie. Parodic. Burlesc. Inteli­gent. Absurd. Ironic până la demență. Nici nu știu ce cuvânt ar fi mai potrivit să aleg, ca să descriu nebunia muzicală pe care Ada Milea a pus-o în scenă în „Furtuna”. O „Furtună” a lui Shakespeare rescrisă (spre dezamăgirea celor care nu l-ar vrea atins pe bardul din Stratford-upon-Avon nici cu o floare), deconstruită, golită de decoruri, cu cablu­rile și tertipurile la vedere și indicațiile scenice stri­gate-n gura mare. Pentru că povestea pe care Ada Milea o spune, la 13 microfoane risipite pe sce­nă, nu e doar despre viață și moarte, vis și ma­gie, ci și despre iluzia pe care teatrul însuși ne-o vinde. Iar muzica ei, inconfundabilă, dă măsura acestui om orchestră care este. Cu pedale de efecte și loopere, cu delay-uri auditive, proiecții de cu­loa­re și visuals, dar mai ales cu talentul came­leonic al Ancai Sigartău, al lui Cătălin Babliuc, al lui Lucian Iftime, al Silvanei Negrutiu și al Mariei Veronica Vârlan, pentru o oră și douăzeci de minute Ada Milea dezvrăjește teatrul și revrăjește lumea.

Mărturisesc: mi-e un pic frică de cei care nu-i înțeleg demersul, care nu-i gustă ghidușiile și slalomurile culturale, făcute cu atâta subtilitate. Pentru mine, care l-am ratat la vremea premierei lui la Bulandra, spectacolul „Furtuna” e unul din muzicalurile anului, iar bucuria că l-am descoperit la Festivalul „Shakespeare” e enormă. E un spec­ta­col atât de bun, că singurul lucru pe care îl regret e că la Craiova n-a avut parte de o sală pe măsură. Fotoliile post-apocaliptice ale Casei Studenților și acustica ei de ghetou n-au fost la înălțimea talen­tu­lui cu care Ada Milea a revizitat, în cheie post­mo­dernă, această ultimă, gravă piesă a lui Shakespeare.

Leagăne între cireși

Există un loc ascuns în Craiova, unde cocoșii se plimbă liberi printre mese, ci­re­șele stau să dea în pârg, burgerul e obscen de zemos, iar iarba miroase a dragoste. E grădina-te­rasă în care actorii Teatrului Național ies la final de spectacol și locul care i-a adă­­postit, adesea, pe invi­tații festi­va­­lu­lui de căldura dogo­ritoare. La mesele umbrite de cireși și-n lea­gănele atârnate în cas­tani s-au dezbă­tut spec­ta­cole, s-a băut bere, s-au făcut interviuri și s-a le­nevit. Din discuțiile începute aco­lo s-au legat și petrecerile de mai târ­­ziu, întinse până la ore mici, în noapte. Și, dacă tot vorbim de pe­tre­ceri, n-aș putea să nu-i mențio­nez pe nemții de la Klangphonics, care au cântat pentru pri­ma dată în România și care au reușit să ne facă pe toți să dansăm. Re­cu­nosc, nu mă aștep­tam la un concert atât de cool la Craiova. Dar com­binația de ins­tru­mente acustice, pe un fond de synth-uri și efec­te electro, în deco­rul gri, industrial, de la Valetta Towers, părea decupată direct din Ber­­lin.

Când teatrul coboară în stradă

Dacă n-ați vizitat ni­ciodată parcurile Cra­iovei, ați face bine să le vedeți. Rareori în via­­ță am văzut aglo­merări vegetale mai luxuriante, spații verzi mai frumoase și mai îngrijite. Cred că la as­ta s-au gândit și orga­nizatorii când au pus concertul de jazz al su­edezilor Julia și Ro­meo Koren și spec­tacolul „Fantomele lui Shakespeare” în Gră­di­na Botanică, iar spec­tacolele „Kill Will” și „Visul unei nopți de vară” în Parcul Roma­nes­cu. Coborât în stra­dă, dezbrăcat de arti­ficiile unor decoruri im­presionante, Festivalul „Shakespeare” a atras în caruselul lui cultural și oamenii de rând, mai puțin obișnuiți cu sălile de teatru. Maratonul performanțelor stradale a fost câștigat însă, de departe, de spectacolul lui Alexandru Boureanu, „Doamnele lui Shakespeare”, care a călătorit timp de unsprezece zile pe toată centura orașului, cu un camion care a servit pe rând de culise, scenă, sală de repetiții și mijloc de transport. S-a oprit în cartierele mărginașe ale Cra­iovei, pe străduțe mai puțin populare. A strâns în jurul lui vecinătatea bucu­roasă, uluită de acest miracol care se numește teatru, și a lăsat tuturor pe limbă un gust de vacanță, un dor de a fugi în lume, cum fugeau altă­dată unii, cu circul.

Muzică la Cetate

Nu știu cât se omoară lumea după muzica elisabetană, dar când concertul se întâmplă pe malul Dunării, la marginea unei păduri de plop care-și scutură încă puful, la ora la care luciul apei începe să se confunde cu cerul, fiți siguri că și muzica sună altfel. La doi pași de Calafat, fostul port agricol de unde plecau altădată grânele boie­ri­lor spre Viena și Budapesta, transformat azi de Mir­cea Di­nescu în centru cultural, a găz­duit re­ci­talul de sonete shakespeariene al Alexan­dri­nei Chelu. Cei care au fost prezenți în seara cu pricina au înțeles că mi­racolele nu vin doar de la Mag­lavit, ci și de la lumina care plutește pe ape. Cât despre viile lui Dinescu și samovarul lui uriaș cu mus­cat-ottonel, credeți-mă când vă spun că au dezlegat limbile și au făcut ca toate întâm­plă­rile să pară cumva mai înalte.

Era o toropeală plăcută la Cetate, una care făcea apa să tremure lin. Și nu m-aș mai fi dat dusă, dacă festivalul nu ne-ar fi așteptat înapoi la Cra­iova cu nenu­mărate alte în­tâm­plări, desfășu­rate adesea în paralel: lansări de carte și ateliere de teatru, conferințe de pre­să și în­tâl­niri cu publicul, expoziții de cos­tume elisa­be­tane și proiecții docu­mentare.

Greu de decis la care să participi. Mai ales când pen­tru unele din­tre ele trebuie să te dezbraci până la slip, să-ți pui mas­ca de scufundător și să te arunci în­tr-un bazin de înot.

Dintre toate sur­­prizele pe care Fes­­­­ti­­valul „Shake­speare” le-a pre­gătit la Craiova, pe una nu mi-aș fi putut-o imagina nici într-o mie de ani: o ex­poziție de foto­gra­fie subac­vatică, cu imagini din „Re­gele Lear”, spec­tacolul mon­tat la Bucu­rești de georgianul David Do­iashvili. „WaterLear” e o poveste despre stările mai mult sau mai puțin lichide ale emoțiilor noas­tre, sur­prinse pe chipurile actorilor István Téglás, Ra­luca Aprodu, Marius Manole, Alexandra Sălceanu, Monica Davidescu, Tudor Istodor, Mi­hai Constan­tin și alții. Acolo, în liniștea și impon­derabilitatea subacvatică, cu simțurile ascuțite și percepția ușor dilatată, joaca lor actoricească atinge alte inten­si­tăți și alte dimensiuni. E un experiment unic în România, vernisat prima oară la Iași și expus acum în bazinul de înot al Hotelului „Ramada”, pentru care „vinovat” e Florin Ghioca, fotograful care de opt ani de zile imortalizează spectacolele Națio­nalului bucureștean.

La închiderea ediției

Primăvara e un anotimp numai bun pentru un festival. Îmi ziceam asta, în timp ce băteam stră­duțele Craiovei la picior. Case boierești părăsite, năpădite de ierburi și de trandafiri sălbatici, capri­foi pe porți, care-și împrăștie mirosul intens după ploaie, clădiri vechi, minunat renovate, magazine mici cu rochii de mireasă, florărese și afișe pe jumătate rupte. Un amestec de nou și vechi. De mo­dern și dărăpănat. Un farmec straniu care învă­luie orașul cu aerul lui de provincie. Mi-a mai plăcut la Craiova că taxiurile ajung în două minute la locul de pornire și în patru minute la destinație, că fotoliile Sălii Mari a Teatrului Națio­nal sunt confortabile și locul pentru picioare e suficient. Că la „Alt 12” se bea apă tonică cu felii de castraveți și lămâie. Că teii și castanii își scu­turau florile chiar în curtea hotelului meu.

Cât despre „Tiger Lillies Perform Hamlet”, mu­zicalul atât de așteptat care a și închis festi­valul de la Craiova, a fost orice, numai un „Ham­let” clasic nu. Muzicienii de la Tiger Lillies nu s-au dezis nici de data asta de stilul care i-a consa­crat, îmbrăcând celebra piesă shakespearia­nă cu o haină de umor macabru, sarcasm și decepție, isterie, an­goasă și melancolie. 150 de minute in­tense, înde­lung aplaudate, momente de grație pură, o Ofelie care joacă orizontal, agățată în cordeline, și o mu­zică stranie, care mi-a plăcut atât de mult, că am intrat să-i văd de două ori la rând.

S-a dansat mult în ultima noapte a festivalului, curtea halei industriale de la Valetta a ținut loc de ring de dans. S-a băut, s-a povestit și oamenii s-au îmbrățișat ca-n vremurile bune, cu amestecul acela de entuziasm și oboseală, de bucurie și regret că totul s-a terminat. Doar magia teatrului, vraja din spatele cortinei au continuat să pulseze în noi, dimineața, când festivalul își închidea porțile, iar Jiul ridica aburi spre cer.

A fost intens și bogat festivalul, iar bucuriile culturale n-au lipsit. Aș pune totuși un mic bemol la intervențiile sforăitoare și prăfuite din partea autorităților, la toate acordările de diplo­me și discursurile pompoase citite de pe foi, care nu se mai poartă la niciun festi­val mare din lume. Lipsa lor n-ar fi știrbit cu nimic înălțimea unor perfor­manțe artistice, pentru care echipa Festivalului „Shakespeare” și a Teatrului „Marin Sorescu” din Craiova își merită aplau­zele din plin. Cu numele internaționale prezente la această a XIII-a ediție și cu concentrarea de spectacole de care am avut parte timp de unsprezece zile, Cra­­iova stă pe harta marilor festi­valuri de teatru din lume, nu chiar departe de Edinburgh sau de Avignon.