Pr. LIVIU BENIAMIN CIOCAN (sat Basarabasa, jud. Hunedoara): „Suntem cu toții din ce în ce mai reci, mai străini”

În multe dintre satele românești, mai izo­late sau mai la drum, pline de oameni sau aproape părăsite, mai sărace sau mai bo­gate, slujesc preoți ce țin co­munitatea în poziție verti­cală, mult mai mult decât o fac, uneori, autoritățile lo­cale. Preoți cu har ce sfin­țesc locul unde le-a fost rân­duit să slujească. Despre cât de greu le e,    celor mai mulți dintre ei, nu se prea vor­bește. Nici ei nu o fac prea des, dintr-o sfială, poate, sau din încrederea că, grea sau ușoară, crucea pe care-o au de dus e întru totul în mâinile lui Dumnezeu.

Unii dintre acești „lumi­nă­tori” ai satelor românești (ter­menul nu e deloc demo­dat) au în spate, pe drumul lor spre preoție, povești ui­mitoare. Nu le fâlfîie ca pe un steag, ci le istorisesc ca pe o rugăciune, în momente de grație, când simt că taina lor poate fi dez­văluită, ca învățătură de folos. Preotul Liviu Beniamin Cio­can, din Basarabasa, județul Hune­doara, este unul dintre aceș­tia. Născut într-o familie de Martori ai lui Iehova, pă­rin­tele a ales, în urmă cu mai bine de 20 de ani, ortodoxia. Fraza aceasta ar putea fi o poveste, în sine, după care să nu mai urmeze nimic alt­ceva. Totuși, ca să înțele­gem, e nevoie de câte ceva în plus.

Evanghelia cu flori

E micuță biserica și pare că stă aninată de cerul albastru al primăverii. Stă cuminte, de peste 200 de ani, pe colina de la marginea satului,    adunându-i pe cei duși în micul cimitir dimprejur, și așteptându-i răbdătoare pe cei vii, ce se-ndură tot mai rar să-i treacă pragul. Am ajuns la Basa­rabasa, un sat din partea hunedoreană a Țării Moților, în Vinerea Mare. Venisem să caut lumina Învierii, departe de orașele prin care m-a așezat, vremelnic, viața. Sătenii au venit ceva mai devre­me. Mai smulg câte-o buruiană, mai așează câte-o floare, mai spoiesc cu var mormintele, pregătindu-le și lor întâlnirea cu Hristos. Unii rămân la slujba prohodului, alții se-ntorc grăbiți spre treburile neterminate de-acasă. Cei rămași vorbesc în șoaptă, despre câte toate. Doi bărbați de vârstă mijlocie, cântă­reți la strană, împart câ­torva credincioși niște cărțulii cu file-ngălbe­nite, cu cântarea cea lun­gă, tristă și grea a proho­dului. Oamenii mă pri­vesc întrebători, căci sunt singura care nu e de-a locului. Primesc și eu cântarea. Cu fiecare vers, cu fiecare strofă tărăgă­nată, interiorul bisericii pare a se face din ce în ce mai mic. Nimeni nu se mai foiește, nimeni nu mai respiră, timpul a-nge­nuncheat și el într-un colț, când Iisus e coborât în mormântul cel fără de fund al păcatelor omenești. Lângă Evanghelia așezată pe epitaf, spre închi­nare, o femeie a pus câteva flori. Părintele Liviu Ciocan adună, cu sfială, în pânza aurie, pictată cu negru, cartea cea sfântă și florile, și le duce în altar, în sunetul rugăciunilor. Și e de parcă-ar purta aievea, pe brațe, trupul cuiva drag, trecut în moarte. „Lepădat cândva de Martorii lui Iehova, părintele va fi martor, acum, Învierii lui Hristos!”. Să crezi că povestea care urmează a fost spusă de un preot de țară, e foarte greu, dar părintele Cio­can este cu adevărat un „luminător”, scânteia de la care poate să se aprindă credința.

„Ortodoxia nu te convinge, te seduce”

„Despre Dumnezeu am avut încă din ado­lescență căutări la care nu găseam răspuns, iar răspunsurile pe care mi le dădeau părinții mei, martori ai lui Iehova, nu mă satisfăceau. Sim­țeam că undeva e ceva mai mult de atât. În clasa a XII-a, m-am apropiat de filosofie și de teologie, am început să caut, să citesc Bulgakov, Stein­hardt, și așa m-am îndepărtat de credința părin­ților mei. Nu m-am apropiat de la început de ortodoxie, au fost ani mulți de căutări. Când am ajuns să-i citesc pe Cioran, pe Eliade și istoria religiilor, am devenit într-un fel anticreștin. Am practicat yoga, m-am luptat cu creștinismul, dar cu cel vă­zut din perspectiva marto­rilor lui Iehova, așa cum îl cunoș­team din familie”, po­vestește părintele Ciocan.

A ajuns student la Drept, la Cluj-Napoca. Aici, unul dintre prietenii săi cei mai buni, student la silvicultură, era și președinte al Asociației Stu­denților Creștin-Ortodocși (ASCOR). Acesta l-a luat cu el la Catedrala Ortodoxă, unde a avut ocazia să participe la multe slujbe oficiate de PS Bar­tolomeu Anania. „Prima dată când am intrat în cate­drală, parcă ajunsesem într-o altă lume. Am trăit un sen­timent inexplicabil și oarecum irepetabil, până acum. Când am văzut atâtea chipuri de sfinți, am simțit o atmosferă familială, ca și când eram înconjurat de toți bunicii și străbunicii mei, de care-mi fusese cumva dor, fără să fi știut. Am simțit că rătăcisem aiurea până atunci și, în sfâr­șit, mă întorsesem acasă. Un gânditor rus spunea că „Ortodoxia nu te convinge, te seduce”. Cam așa s-a întâmplat și cu mine”, își amintește pă­rintele Ciocan.

Aproape de absolvirea facultății de Drept, s-a gândit să facă, în paralel, și Teologia, dar o dis­cuție cu părintele Teofil Pârâian l-a făcut să renunțe, temporar, la idee. Blândul părinte i-a spus să nu alerge după doi iepuri și că, dacă Dum­nezeu îl va chema, va ajunge și preot.

„Am avut șansa să-i cunosc pe unii dintre cei mai mari teologi și părinți mărturisitori ai țării: Bartolomeu Anania,    Vasile Flueraș, Teofil Pârâ­ian. Datorită lor am descoperit cu adevărat orto­doxia și am ajuns să citesc câteva cărți de căpă­tâi, cum sunt «Jurnalul Fericirii» și «Dăruind vei dobândi», ale lui Nicolae Steinhardt. Îmi amin­tesc că am citit, la un moment dat, o carte-dialog între Nicolae Steinhardt, monahul de la Rohia, și Sergiu Al. George, care era orientalist. Când am început să citesc, eram de partea orientalistului, dar la finalul lecturii, am trecut cu totul de partea ortodoxiei lui Steinhardt”.

Părintele Liviu Ciocan s-a botezat în ortodo­xie, în 2001, la numai 23 de ani. Nu le-a spus nimic părinților, decât după ce a făcut-o, punân­du-i în fața faptului împlinit. „Mai aveam dispute religioase cu ai mei, dar un călugăr de la Mâ­năs­tirea Nicula m-a sfătuit să nu mai discut cu ei nimic pe tema asta, ci cu totul altceva, pentru că nu ajung la nici un rezultat și ne amărâm cu toții inutil. Am pus în practică sfatul și a fost bine”. La o vreme, după ce s-a botezat ortodox, părin­tele Ciocan și-a convins și sora mai mică să facă același pas, ceea ce i-a durut foarte tare pe părinții lor, care s-au simțit trădați. Cu toate astea, n-au căutat niciodată explicații sau lămuriri din partea propriilor copii, care aleseseră o cale diferită de a lor.

La întâlnire cu Patriarhul din cer

Cu studiile de Drept finalizate, părintele s-a angajat ca jurist. Teologia rămăsese un vis de împlinit altădată. Când s-a căsătorit, pentru că a făcut-o într-o biserică ortodoxă, părinții nu au venit, doar socrii, oameni credincioși, cu frică de Dumnezeu. De altfel, socrul a fost ani buni crâs­nic la biserica din sat, având în mare grijă, în tot acest timp, cheile bisericii. Până în vara lui 2007. „Tocmai murise Patriarhul Teoctist, în 30 iulie. A doua zi, socrul meu i-a spus soacrei că merge până la părintele din sat, să-i dea cheile bisericii, că el nu mai are nevoie de ele. N-a stat soacra să-i tâlcuiască vorbele. Părintelui, socrul i-a spus: «Vă dau cheile, că eu merg să mă întâlnesc cu Patriarhul!». Preotul a gândit că-i vorbă de om hâtru, n-a stat să-l descoase. Dar socrul meu a căzut, pur și simplu, din picioare, a făcut stop cardiac. Avea doar 56 de ani”.

Acesta a fost momentul în care părintele Ciocan a decis să nu mai amâne studiile de Teologie. În septembrie, același an, a dat admi­tere la Arad. După absolvire, ironia sorții a făcut ca în Protopopiatul Brad, zonă unde părintele locuia deja și unde avea serviciul, să fie vacante doar două parohii: una la Zdrapți, cealaltă la Basarabasa. „Eu sunt din Zdrapți, acolo locuiesc părinții mei, și n-aș fi putut alege să fiu preot acolo. Cu siguranță, oamenii m-ar fi privit ciu­dat: «Cum? A fost martor al lui Iehova și acum vine să ne fie preot ortodox?». Și ar fi fost o situație stânjenitoare și pentru părinții mei. Așa am ajuns la Basarabasa și la Brotuna, două sate micuțe, cu oameni liniștiți, din Țara Moților”.

Biserica în pantofi de lac

Basarabasa și Brotuna sunt două sate aparținând comunei Vața de Jos, locul nașterii părintelui Arsenie Boca, despărțite de drumul națio­nal ce leagă ora­șul Brad de Ora­dea. Am fost și-n biserica din Bro­tuna. Pardosită cu gresie, bisericuța pare un copil bă­trân și sărac, pur­tând în picioare încălțări de lac. Pereții, din bârne de lemn învechite de vreme, sunt căptușiți, la îmbi­nări, cu brâuri de pânză țesută în război, lipite trai­nic, de ani câți nimeni nu le mai știe numărul. La slujbă, oamenii țin în mâini lumâ­nări aprinse, cum se cuvine, iar aerul devine înăbușitor. Cineva întredeschide o ușă, dar crâsnicul o-nchide iute. Oamenii se foiesc și tot ies, pe rând, afară, căci înăuntru aerul a ajuns de nerespirat. Pe un perete, în pictura scorojită de ani, doi sfinți, fără chip și fără nume, se țin de mână.

Sărut pe-o lumânare aprinsă

În noaptea de Înviere, la Ba­sarabasa, bisericuța a fost plină. Ba și pe-afară erau destul de mulți. În majoritate bărbați, semn că, poate, femeile fie n-au reușit să termine încă treaba, fie au căzut deja, răpuse de oboseală. Trebuie bătută toaca, dar toți fac câte-un pas înapoi. Cineva-mi strecoară-n mâini ciocă­nelele și mă îndeamnă pe mine s-o fac. Să fie pentru că nu sunt de-a lor? Sau se vede că sunt mai de la oraș și se gândesc să-mi facă o cinste? Toaca din Basarabasa e o bucată zdravănă de fier, grea. 1825 e anul inscripționat pe ea. Două sute de ani se transformă-n sunete ce umplu văile dimprejur. Și se adaugă și clopotul din turn, înainte ca glasul preotului să cheme la părtășia Luminii. Trei bătăi de cruce deschid apoi ușa bisericii și pe cea a mor­mântului cel întunecat. „Hristos a înviat!”. „Adevărat a înviat!”. Oamenii intră înăuntru, nu înainte să se închine și să sărute tocul ușii. Și lumânările le sărută, înainte de a i le înmâna crâsnicului, să le ducă în altar. Paștile, purtate cu grijă în mâinile obosite, pe drumul spre ca­să, sub lumina ste­lelor.

Au, cei din zo­na asta a Apuse­nilor, un mod ciu­dat de a-și mani­festa credința. Dum­nezeul lor nu e departe, în cer. Dumnezeu e toc­mai vecinul lor, căruia nu se cu­vine să-i treacă pragul nici prea des, nici fără rost. E vecinul cumse­ca­de, care le sare-n ajutor când le e greu, când au o nevoie, și pe care-l ajută și ei, când și cum pot. Poate de aceea, din vreo 200 de suflete, în cele două parohii, în care slujește alternativ, părintele Ciocan nu poate număra, la slujbă, mai mult de 20-30 de credin­cioși. „Dacă e ceva ce s-a mai păstrat din spiritul satului de odinioară, aceea e evlavia celor care vin la biserică. Credința autentică, trăită, și-au păstrat-o mai ales cei bătrâni. Suntem cu toții din ce în ce mai reci, mai străini, iar asta s-a ac­centuat în timpul pandemiei”, afirmă părintele Ciocan. În ce-l privește, nu există însă drum de întoarcere. Ortodox de 21 de ani, preot de 11, părintele Liviu Beniamin Ciocan, din Basarabasa și Brotuna, se simte abia la începutul menirii lui. Iar lumina lui dă lumină. În satul Ba­rabasa se construiește o biserică nouă. Bănuțul văduvei mai face și azi mi­nuni.