Stabilitate cu fisuri

Cu atenţia opiniei publice româneşti fixată pe răz­boiul din Ucraina, cu „instanţele” UE şi NATO mai puţin interesate acum să intervină la derapajele de la valorile şi normele democraţiei reale , „antanta cordială” dintre PSD, PNL şi UDMR, aflată la gu­vernare, funcţionează din plin. Mai sunt, desigur, „mici neînţelegeri” (în genere, fireşte, pe probleme de acces la distribuirea fondurilor bugetului şi a celor europene), dar stabilitatea, principalul obiectiv imediat al preşedintelui Iohannis, s-a înfăptuit deja. Evi­dent, vremurile tulburi în care trăim (cu pande­mia şi războiul din apropiata Ucraină) au cerut aceas­tă stabilitate, au impus-o şi au solicitat – pe fon­­­dul ei – anume ajustări ale programelor de guver­nare ale partidelor aliate. Stabilitatea a oferit şi anu­me oportunităţi pentru corijarea efectelor perverse ale guvernărilor anterioare: de la necesităţile creş­terii economice (fără de care ţara ar bălti în subdez­voltare şi sărăcie), la corijarea defectelor justiţiei româneşti (vizând armonizarea acesteia cu legislaţia europeană şi jugularea corupţiei endemice), lipsuri ce ar fi fost corectate și de alianța PNL-USR, dacă ar fi avut o majoritate parlamentară substanţială, cum are actuala alianţă de guvernare. Stabilitatea este însă departe de a-și fi arătat roadele. Programul ei, negociat între protagonişti, ar fi putut permite un echilibru între cerinţele protecţiei sociale, specifice „viziunii” PSD-iste, şi reformismul liberal, ce sus­ţine iniţiativa individuală. Stabilitatea ar fi trebuit să asigure un ritm predictibil al dezvoltării socio-economice, fără îndatorarea accelerată a ţării şi fără „amânarea” continuă a „ţintelor” generale ce fixează cadrul acestei dezvoltări. N-a fost să fie aşa, deşi atât PSD-ul, cât şi PNL-ul, secondate de UDMR, că­zu­seră de acord că sunt necesare reformarea adminis­traţiei, stabilizarea justiţiei, absorbţia fără tergiver­sări a fondurilor (naţionale şi europene ) şi protecţia de­fa­vorizaţilor, crunt loviţi de efectele crizelor (sa­ni­tară şi economică) declanşate de contextul neaşteptat.

Pentru partidele implicate în „marea alianţă”, stabilitatea a însemnat altceva. PSD-ul şi-a impus pe toate planurile politicile, pe care PNL-ul le-a accep­tat, cu vagi reacţii identitare. El a renunţat total la re­formarea administraţiei statului după includerea membrilor şi clienţilor săi în instituţiile acestuia. Abdicarea PNL-ului de la propriul program s-a pro­dus în urma lichidării conflictelor interne, prin ex­cluderea sau alungarea liberalilor convinşi ideo­logic. PNL-ul „oficial”, preluat de generalul Nico­lae Ciucă, a absorbit obiceiurile şi metodele PSD-iste de promovare şi integrare socială, oamenii săi de­venind parte cu drepturi depline a clasei birocra­tice a administraţiei, care este baza „stabilităţii sociale”, urmărită de toate guvernările postcomu­niste. Nu este de mirare că, în situaţia dată, demo­craţia românească a devenit una și mai „originală” decât până acum, birocraţia ce parazitează adminis­traţia impunând „rotative” formale la putere, în spa­te­le cărora se ascunde statul confiscat.

Acceptarea de către PSD a împărţirii puterii cu PNL a generat, aşadar, stabilitatea, excluzând, pen­tru multă vreme, probabil, conflictele politice ma­jore dintre ele. Din păcate pentru democraţia reală, grupările antisistem existente în clipa de față sunt divizate sau extremiste, vulnerabile prin incapaci­tatea de a oferi electoratului alternative ideologice valabile la confuzia între stânga şi dreapta generată de neaşteptata asociere PSD-PNL. „Forţa dreptei”, gruparea condusă de Ludovic Orban, este obligată, de aceea, să demonstreze că reprezintă „adevăratul liberalism”. USR-ul trebuie să-şi precizeze opţiunea doctrinală, „progresismul” său baleind, momentan, între stânga şi dreapta. Fractura provocată de ple­carea din rândurile sale a lui Dacian Cioloş şi a adep­ţilor lui îl slăbeşte şi mai mult, derutându-i sus­ţinătorii. În ce-l privește pe AUR, el trebuie să înţe­leagă că violenţa, gândită ca o „haiducie” împotriva bogaţilor „trădători şi corupţi” nu este o soluţie po­liti­că. Partidul are, în plus, obligaţia de a demonstra că, deşi luptă împotriva „amestecului străinilor în treburile interne”, nu sunt chiar ei „produsul” dis­cret al unor interese străine.

România a obţinut, aşadar, stimulată de preşedin­tele Iohannis, stabilitatea politică, așa de importantă, mai ales în contextul actual internațional. Regimul po­litic va încerca, prin toate mijloacele legale, să o conserve. Propuneri legislative, precum pachetul de legi ce potenţează serviciile secrete sau „legea de­făimării”, ce blochează atacurile la adresa forma­ţiunilor politice şi a conducătorilor lor – urmăresc să cimenteze această stabilitate. O cercetare mai atentă arată însă că, în realitate, rezultatul ei este băltirea ţării la limita subzistenței.