Mânăstirea Libertatea

– Biserica înviată din morți, din inima Bărăganului –

După Războiul de Independență, lângă bra­țul Borcea, în plin Bărăgan, a răsărit din nimic un sat nou – Brătianu. Nu­mele și-l luase de la familia ctitorilor săi: Ionel Bră­tianu, ajutat de frații săi, Dinu și Vintilă, hotărâseră să împroprietărească pe moșia lor țăranii care lup­taseră pentru independența României. Aproape 300 de familii au răspuns chemării și-au înjghebat o așe­zare tipică, de câmpie, cu curți largi, îngrădite de salcâmi și zarzări, cu case mici, ridicate din paiantă. Ars de soare vara, iarna satul era bântuit de vifornițe. Curent electric nu a avut niciodată, nici străzi cu asfalt, exis­ta doar un mic ma­gazin sătesc, și ceva mai târziu s-a înfiin­țat și o școală, în care învățau ca la o sută de copii. Oamenii câmpiei sunt rezis­tenți în fața încer­că­rilor, la fel ca pămân­tul lor, ars de vipii și secetă. Știu să rabde și să se bucure din nimic, cu nădejde în dreptatea lui Dumnezeu. Preot în sat nu aveau, pentru că erau prea puțini și prea săraci. Totuși, și-au durat, din puținul lor o biserică. I-au pus piatră de temelie în anul 1936 și au lucrat la ea șase ani. O dată la două săptămâni, venea și slujea părintele din Coslogeni. Și poate că traiul lor, cu trudă multă și credință în Dumnezeu, ar fi durat până azi, am fi avut, pe dru­mul care duce de la Călărași la Fetești, un sat care să ne aducă aminte de ctitoria Brătienilor. Dar nu a fost așa. Astăzi, pe locul satului Brătianu, este doar un câmp gol. Din vechea așezare a rămas doar biserica, transformată în mânăstire. Botezată cu un nume frumos, Libertatea, a trecut însă prin grele încercări.

I-au adus din Banat. Asta își aduc aminte toți sătenii care mai trăiesc astăzi:    i-au adus cu camioa­nele și i-au dat jos în plin Bărăgan, aproape de satul Brătianu. I-au aruncat ca pe saci: „Gata, de acum sunteți liberi!”. Liberi să trăiască departe de casele din care comuniștii îi izgoniseră, furați de bunuri, doar cu cămașa de pe ei. Erau bucuroși, totuși, că, împotrivindu-se regimului, nu ajunseseră, ca alții, în temnițe. Magdalena Dumitru, fostă învățătoare în sat la Brătianu, își amintește. „Bieții oameni nu aveau cu ei nimic. Doar câte o bocceluță. I-au dat jos din camioane și le-au bătut un țăruș în pământ, să știe că ăla e locul lor. Atât. Apoi fiecare familie s-a stră­duit de și-a făcut niște bordeie”. Și tot atunci poli­trucii au născocit și schimbarea numelui satului: din „Brătianu”, în „Libertatea”, ca să se șteargă urmele trecutului burghezo-moșieresc. Dar sufe­rința era abia la început. La sfârșitul anilor ’70, Ceaușescu ajunsese obsedat de distrugerea sate­lor românești și de mărirea suprafeței agricole a țării. De furia lui demolatoare nu avea cum scape o așezare ctitorită cândva de brătieni, în care fuseseră aduși deportați din Banat. Cele câteva zeci de hectare pe care se ridica satul Libertatea trebuiau „redate agriculturii”. Prin demolare, căci altfel nu se putea. Steaua ctitoriei brătienilor stătea să apună, răpusă de seceră și ciocan.

Biserica încăpățânată să trăiască

„Mi-au stricat pomii cu chirogu (excavatorul) ș-apăi beciu, ș-apăi, peste gard, au dat cu chirogu, de mi-au dărâmat casa. Crescusem patru copii acolo și a trebuit să plec fără ninic! Adunam vrâs­curele din ceea ce îmi mai rămăsese din casă și plângeam. Eram tineri, făcusem două odăi și o bucătărie, iar părinții mei stăteau lângă mine. Au venit cu chirogu noap­tea. Îți punea în ve­dere că o să te dă­râme, fără să aștepte să te muți. Nimic nu ne-au dat în schimb! Noroc că am avut câteva oi, le-am vândut și ne-am cumpărat casa asta.” Casa în care stau de vor­bă cu doamna Nicu­lina e făcută din pă­mânt vălătucit, cu cer­cevele verzi la ferestre și este veche de mai bine de un veac. În ea și-a aflat adăpost după ce comuniștii i-au făcut satul una cu pământul. În urma exca­vatorului, nu au mai rămas decât o sută de mor­mane de lut. Apoi au intrat tractoarele. Au arat satul în lung și în lat, făcându-l una cu câmpia din care se ridicase. În mijlocul lui, ca un cui înfipt în inima partidului, doar biserica a rămas în pi­cioare. Au vrut să o pună și pe ea la pământ, au trimis un utilaj, au legat cabluri groase de turlă, dar când să o doboare, utilajul s-a stricat. „Mâna lui Dumnezeu”, au spus bătrânele, acope­rindu-și gura cu palma. Politrucii nu știau însă de Dumnezeu, așa că au în­cercat iar să dărâme biserica și, din nou, utilajul s-a stricat. Plictisiți, s-au dat bătuți și au lăsat biserica în voia sorții. I-au ferecat ușile, ca să nu se mai poată sluji în ea. Încet, vântul Bără­ga­nului s-a strecurat prin ferestre, ploa­ia a bătut aprig în acoperiș, iar viscolele năpraznice ale iernii au început să smulgă bucăți din zid. Câțiva ciobani s-au bucurat de biserica rămasă pustie în mijlocul câmpului, i-au spart ușile și s-au adăpostit în ea, cu animale cu tot. Încet, încet, biserica s-a trans­format în staul. Dacă nu s-ar fi ivit un călugăr cu mare dragoste de Dumnezeu, poate că sfântul lăcaș din Libertatea s-ar fi întors în țărână, așa cum se întorseseră și casele din sat.

Din Basarabia în Bărăgan.

Călugărul cel visător

Pe câmpul gol, biserica zdrobită semăna cu o rană. De jur împrejurul ei nu mai rămăsese nimic. Doar cimitirul, cam la jumătate de kilometru, cu crucile lui bătrâne, de piatră. În rest, cât vezi cu ochii, pustiul Bărăganului, bântuit de vânt și ciu­lini. Cele mai vechi fotografii așa înfățișează bise­rica: singură, stingheră, ruinată. Când mergeau la câmp, oamenii din sat treceau pe lângă ea. Unii se închinau, alții întorceau capul. Părintele Macarie Pristavu nu l-a întors. Ba a venit dinadins la ea, por­nit la drum de la Mânăstirea Radu Negru. Apoi s-a mutat între ruinele bisericii. I-a fost milă și n-a putut să o lase singură, acolo, în câmp. A ales să-i încălzească zidurile cu respirația lui. Magdalena Du­mitru își amintește că, la început, părintele Macarie a dormit în cafas, unde și-a înjghebat un soi de streașină din care putea să vadă cerul liber.  „Știți cum sunt călugării”, spune doamna Magdalena cu evla­vie, „ei trăiesc cu Dumnezeu, fără să le pese de alt­ceva. Trăiesc nepăsători în fața frigului și a foamei.    Spun rugăciuni”. Dar pe monahul Macarie îl hră­nea și un vis. În biserica ruinată din mijlocul câm­pului, el văzuse încă de la început o mânăstire. Iar celor care ard pentru viziunea lor Dumnezeu le dă marele dar al întrupării visului. Așa a ajuns părin­tele Macarie să-i dea trup unei vedenii. Încet, miș­cați de îndărătnicia lui de a trăi într-o biserică ruinată, au început să vină pelerini. Printre ei, tineri curioși, care nu erau legați de credință, ba chiar trăiau în răspăr cu ea, au venit să vadă cum trăiește un călugăr straniu într-o ruină. Dintre ei, unii sunt astăzi preoți. Bănuțul văduvei a înjghebat apoi un acoperiș, a rânduit zidurile dărăpănate, iar la urmă, a ridicat și un rând de chilii. Atunci părintele Ma­carie a înțeles că trecerea lui pe pământ se sfârșise. Putea, de acum, să zboare la mânăstirea din cer. Într-o zi de Martie, când pomii tocmai începuseră să dea în floare, și-a chemat la sine o ucenică, i-a spus să vină să-l vadă, că e bolnav. Când a ajuns, femeia l-a găsit întins pe iarbă, sub cerul liber, lângă altarul bisericii rezidite. Murise așa cum trăise. Astăzi, o cruce mare îți aduce aminte că ieromonahul Macarie Pristavu a trecut la Domnul pe 3 martie, în anul 2000, la 78 de ani.

„Mare-i Dumnezeu și bun! Mare-i și n-am cu­vinte să-I mulțumesc pentru cât m-a ajutat în via­ță. Eu sunt născută în Basarabia, în Tighina, și am crescut în Cetatea Albă. De-acolo am plecat, am fost anunțați să plecăm, că vin rușii, care nu-i sufereau pe chiaburi. Ne-am urcat în două căruțe și am venit în România”.

Maica Serafima are un grai moale, basarabean, ochii verzi și inima blândă. Cât am vorbit, a părut permanent întoarsă spre sine, stăpânită de împăcare și liniște. Mi-a repetat mereu – „N-am cuvinte să-I mulțumesc lui Dumnezeu. Mare-i Dumnezeu și bun!”, deși viața ei a fost un șir neîntrerupt de încer­cări. E trecută acum de 90 de ani, din care 21 i-a petrecut aici, la Mânăstirea Libertatea. A venit în 2001, la doar un an după trecerea la Domnul a părintelui Macarie, și a văzut mânăstirea crescând sub ochii ei. Acolo i-a fost rămasul. Iubitoare de biserică, a intrat în tinerețe la Mânăstirea Ghighiu de lângă București. Acolo i-a cunoscut pe părinții Sofian Boghiu și Felix Dubneac, și ei basarabeni, refugiați în România. Se și aseamănă în duh. Acolo, la Ghighiu, și-a așezat la temelia vieții bucu­ria călugăriei. „Când am văzut pentru prima dată mânăs­tirea, am zis că e raiul pe pă­mânt! Mi-a plăcut foarte mult la Ghighiu, dar în 1960 au ve­nit comuniștii și ne-au dat pe toate afară. Fiecare s-a dus unde a văzut cu ochii. Eu m-am întors la mama, la Călărași. Foarte, foarte greu mi-a fost în lume, 41 de ani am rătăcit prin ea… Dar acum n-am cuvinte să-I mulțumesc lui Dumnezeu! E tare frumos să trăiești cu Domnul. Nu am cuvinte să-I mulțumesc…”. La Mânăstirea Libertatea, a ajuns în pelerinaj. Era la pensie și rămăsese în inimă cu un dor. Dorul tinereții. A întrebat-o pe maica stareță de atunci dacă o primește. Nu aveau loc în toamnă, au che­mat-o primăvara, și de atunci nu a mai plecat de aici. Când am întrebat-o cum de reușește să fie atât de fericită după încercările prin care a trecut, îmi spune, zâmbind, că dacă ești chemat la slujire și dai de greu trebuie să mergi înainte. „Să ne rugăm cu smerenie, ple­cați, că El ne aude. Dacă suntem cu Dum­nezeu, toate ne par bune, să știți”.

Mânăstirea Liber­ta­tea țâșnește ca o să­geată din lanurile de grâu, învârstate de maci. Lângă ea, la doar câteva sute de metri, e cimitirul satului, cu cruci bătrâne, unele adâncite în glie. Atât a rămas din așezarea Brătienilor. Pare puțin, dar, de fapt, e foarte mult. Prin rădăcini nevăzute, locul de acum se leagă de sufletele celor de ieri. Pentru că rugăciunile, spre deosebire de pereții de lut spulberați de comuniști, nu pot fi sfărâmate. Sunt fără moarte. Maicile din obștea de acum știu asta. Mai ales maica Nimfodora, stareța de acum, care e aici de 16 ani. Am întâlnit-o în curtea mânăstirii, îmbrăcată smerit, trudind cot la cot cu suratele ei. De loc e din Moldova, unde a și intrat în mona­hism. Aici a venit să se jertfească. Să-și pună bobul ei de grâu în pământ, ca să dea rod cu Hristos. „Eu sunt de loc din satul Deleni, din Iași. După ce am terminat liceul, am lucrat acasă în învățământ, ca suplini­toare, aveam 22 de ani și o viață fru­moasă, nu-mi lipsea nimic. Mergeam la biserică, la fel ca toată lumea, dar cred că înlăuntrul meu era ceva ce nu pot prinde în cuvinte, ceva ce au toți călugării, ceva care mă îndrepta spre viața monahală. O chemare, o taină. Lângă sat avem o mâ­năstire, în care slujeau părinți de la Sihăstria. Acolo cred că a început dra­gostea mea pentru călugărie, când mă rugam la privegherile de seară.    Doi­sprezece kilometri mergeam prin pădure, doar ca să stau la acele slujbe. Șase dus, șase întors, iarna, prin nămeți! Și duhov­nicul tot la mânăstirea de lângă sat l-am avut.    Dar e greu să vă prind în cuvinte chemarea mea, pentru că ea, de fapt, nu se poate explica. Ce vă pot spune este că am lăsat totul și am plecat la mânăstire. La început am intrat la Agapia, dar nu mi-am găsit locul, pentru că e o mânăstire cu viață de sine (fiecare măicuță are căsuța ei, de care se îngrijește singură – n.red.) și mi-am dat seama că eu vreau, de fapt, o viață de obște. Viața „de sine” era, parcă, prea asemănătoare cu viața pe care o lăsasem în urmă. Așa am ajuns în obștea de la Mânăstirea Miclăușeni – eram 37 de maici, toate tinere. Am știut, când am ajuns acolo, că e locul potrivit „.

– Și cum de-ați lăsat Mol­dova, pentru pustia Bă­ră­ganului, măicuță?

– Cred că a fost de la Dumnezeu, deși mi-e dor și acum de Miclăușeni… Fapt tainic, acolo, chiar dacă ve­neau maici sau plecau, nicio­dată nu am fost mai puține de 33, după numărul anilor Mântuitorului. Tare dragă mi-e Moldova mea! Până să mă călugăresc, nu am ieșit niciodată din ea. Niciodată! La București am fost pentru prima dată ca monahie, în pelerinaj, la Patriarhie. Într-un fel, nici eu nu-mi explic cum am ales să vin aici. A fost voia lui Hristos, pe care am ales să-l urmez, când m-am călugărit. O maică de la noi venise la Episcopia Sloboziei și Călărașilor. Am fost să o vizităm, și acolo l-am întâlnit pe PS Damaschin Coravu, pe vremea aceea el păstorea episcopia. Și dânsul mi-a spus că e mult mai multă nevoie de mine aici, în Bărăgan, decât în Moldova, la Miclăușeni, și că aici voi avea multă plată de la Hristos, dacă voi alege să rămân. Și am rămas… Era în anul 2006, biserica era doar parțial renovată. Am muncit toate maicile și am adus mânăstirea la starea în care o vedeți acum. E greu în mânăstire, dacă nu știi pentru ce vii. E chiar extrem de greu, pentru că în mânăstire sunt canoane pe care trebuie să le respecți. De aceea, nici nu te poți călugări de îndată ce vii la mânăstire, ai nevoie de câțiva ani pentru a înțelege acest fel de a viețui, răstimp în care poți să vezi dacă locul tău e acolo sau nu. S-a întâmplat ca și după zece ani să plece novice, înțelegând că nu sunt făcute pentru monahism. Există și cazuri când vin la mânăstire în a doua parte a vieții, după ce au stat în lume, fiind buni creștini. Când ies la pensie, vin la mânăstire, gândindu-se că se pot retrage la liniște, dar nu își dau sea­ma că monahismul este o viață care cere participare. Trebuie să uiți tot ce ai știut și ai învățat în lume și să iei totul de la zero. În primul rând, ascultarea, apoi tă­ierea voii și încer­carea de a te lup­ta cu mândria și a dobândi sme­renia. Și abia când în­cerci să lucrezi aceste virtuți, ajungi să te cunoști cu adevărat pe tine, să vezi cât ai agonisit din ele în lume, ca un bun creștin. Dacă nu reușești, atunci eșuezi. Am avut și noi maici, care în lume erau creș­tine bune, cu drag de biserică, au venit, s-au că­lugărit repede, ceea ce nu a fost foarte bine dar, văzând cum este viața călugărească, au re­nun­țat și s-au întors la viața de mirene.

– Sunteți de șaisprezece ani în mâ­năstirea aceasta, ridicată, prac­tic, dintr-o ruină uitată în câmp. Care credeți că e taina ei? Cum de a renăscut, de ce o caută credin­cioșii?

– Liniștea cred că e specificul mânăstirii noas­tre. Faptul că este în pustia Bărăganului te ajută. Dar aceasta este liniștea exterioară. Cea interioară trebuie să ți-o lucrezi tu singur, nimeni nu ți-o poate da, nimeni nu o poate lucra în locul tău. Nu o primești niciodată pe tavă. Poți să o ai în mijlocul Bucureștiului și să ți-o pierzi în pustiu. În inima oricărui călugăr sau creștin, există un război nevă­zut. Fiecare are de purtat niște lupte interioare, pe care le putem duce cu armele bisericii. Rugăciunea, în primul rând, să spui „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătoasa!”, în orice faci, și vei depăși orice încercare. Și, pe lângă această rugăciune, să ai biserica, pravila de fiecare zi și mintea curată în fața lui Dumnezeu. Aici e și cea mai mare luptă a zilelor noastre, lupta cu gândurile, greu de purtat, mai ales acum, cu internet pretutindeni și cu telefoane mobile în buzunar. Pierzi mult timp și, dacă pierzi timpul, te pierzi pe tine.