Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Vecinii de sub acoperiș   

Foto: Shutterstock

Le aud înainte de a deschide ochii, în fiecare dimineață. Sporovăiala lor ciripită îmi însoțește clipele acelea nedefinite de rupere de somn și de in­trare în trezie. Cred că se deșteaptă toate cam deodată, pentru că vorbăria lor este pe mai mul­te voci. Glasurile lor sunt, la început,    „sotto voce”, într-un registru calm, odihnitor, care acom­­paniază armonios    primele clipe ale dimi­neții. Pare că mama și tata își plănuiesc ziua ce stă să înceapă, cu grijă să nu-și deranjeze puii încă adormiți.

          Așa încep zilele mele și ale vecinilor de acoperiș, niște vrăbii zburdalnice, care și-au înjghebat cuibul exact deasupra geamului de la dormitor. Prezența lor mi-a dat peste cap pro­gramul de restaurare a clădirii, care era pre­văzută pentru acest sezon. M-am uitat bine, am căutat tot felul de alternative, dar am înțeles că nu se pot începe lucrările fără să le distrug cuibul. Așa că în ziua în care meșterul și uce­nicii lui au ajuns la poartă, am inventat vrute și nevrute, ca să-i amân (asta, după ce m-am ținut multă vreme de capul lor, să vină la lucru, că doar se știe cât sunt de vânați meșterii buni, în ziua de azi). Cu siguranță că zidarul ar fi re­zolvat din două mișcări brutale problema cui­bului, așa că i-am amânat ferm avântul până la toamnă, când sper ca vrăbiile să-și fi crescut puii mari. Dar nu-mi pare rău deloc pentru amâ­­narea aceasta. Darul pe care-l primesc zil­nic de la guralivele păsări este exact ceea ce am vrut să găsesc atunci când am părăsit aparta­mentul de bloc, pentru a alege o casă cu curte, la margine de oraș.

            Vrăbiile nu sunt niște păsări spectaculoase. Nici colorate peste măsură, nici cântărețe prea de soi. Nu se compară cu mierla neagră cu ciocul galben, care mă vizitează din când în când și cântă dumnezeiește, și nici cu alte înaripate, mult mai de soi într-ale ciripitului. Ceea ce le scoate din anonimat este veșnica lor neliniște și agitație. Dacă ai răbdare să le urmă­rești, adică dacă te faci una cu scaunul de lemn de sub măr încât păsările să creadă că ești orice în afară de om, poți să descoperi povești nebă­nuite.

          Le-am urmărit într-o zi cât de mult le place să se scalde în nisipul fierbinte și cât de vor­bărețe devin, în vreme ce-și împrăștie cu aripile nisipul fin pe spate și pe cap. Altă dată, am fost martora unui adevărat război, când o altă vrabie (vrăbioi?) a încercat să le alunge și să pună stăpânire pe cuibul lor. Înverșunarea cu care și-au apărat domiciliul a fost de toată lauda. Ostentativ, vrăbiile mele s-au așezat la doi pași de intrarea în cuib și-acolo au jucat sau poate chiar au trăit cu adevărat un moment de mare tandrețe păsărească. Și-au curățat una alteia penele, și-au pigulit pufușorul de sub cioculeț, ciripind vesele, în duet. În fața unei asemenea demonstrații de armonie și fericire, păsăroiul venetic și-a luat zborul să-și caute împlinirea prin alte părți.

        Într-o încercare de a mi le apropria cumva, de a pune și măcar imaginar stăpânire pe ele (păsări libere, de când le-a făcut Dumnezeu), m-am gândit să le dau nume, deși încă nu mi-am dat seama prea bine care e ea și care e el, pentru că fac cu rândul în toate cele ale gospo­dăriei. Nefiind păsări de rasă, cred că li s-ar potrivi niște nume mai neaoșe: Frosa și Frusân, sau Tăsica și Măndel, ori poate Jujica și Piștică. Până mă hotărăsc, le zic, deocam­dată, vecinuții mei, frate și soră-vrabie și to­varăși de trecere prin lumea asta, mulțumin­du-le pentru tihna sporovăielii lor, care începe înainte de răsăritul soarelui și ține mult după ce umbrele serii aco­peră lumea.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian