– Andrei Măjeri este unul dintre cei mai importanți regizori din generația tânără. A montat în aproape toate teatrele naționale din țară, în teatre municipale și în spațiul independent. Deși trecut cu puțin de 30 de ani, a terminat deja și un doctorat în regia de teatru. Ne-am întâlnit de curând, la cea mai nouă premieră a sa, ocazie cu care l-am și luat un pic la întrebări –
Despre iubire, cu asupra de măsură
– Ai avut, de curând, o premieră la Teatrul din Botoșani: „Eroine”, pe un text al poetului antic Ovidiu. Care este povestea acestui spectacol?
– „Eroine” este prima mea colaborare cu Teatrul „Mihai Eminescu” din Botoșani. E o colecție de nouă monologuri/scrisori ale poetului roman Ovidiu, care după cum știm a fost exilat la Pontul Euxin. Protagonistele sunt eroine tragice, care își „strigă” revolta către iubiții lor de peste mări. Colegele mele de la Botoșani construiesc un spectacol colaj, o suită de mini one woman show-uri. Pe alocuri, polemizează cu ce „le-a fost dat să joace”.
– Eroinele din spectacolul tău sunt reunite în „salonul refuzatelor”, femeile părăsite. Ai simțit nevoia să le faci dreptate?
– Am simțit nevoia să aducem aceste povești foarte vechi pe scenă, uneori pentru a le testa actualitatea, alteori pentru a le critica derapajele. Teatrul depășește sfera răspunsurilor. E un teritoriu minat al întrebărilor acute. Cel puțin, teatrul pe care îl practic eu. El în zona aceasta minează. Și mă și gândeam că vorbisem parcă prea puțin despre iubire în spectacolele mele recente. Am făcut-o acum, cu asupra de măsură.
– Mai ai la activ câteva spectacole, care au în centru eroi ai Antichității. Ce te atrage la aceste povești? Poate ne spui ceva despre aceste spectacole…
– Ar fi „Bacantele”, spectacol realizat cu deținute de la Penitenciarul Gherla, „Medea’s Boys”, cu o distribuție integral masculină, „Blind Spot/Slepa Mrlja”, după „Oedip și Antigona”, la Teatrul Național Sârb din Novi Sad. La toate, mă atrag poveștile de familie, dar mai ales eroinele acestor istorii. Eu practic un teatru care nu a izgonit eroul. Știu că în postmodernism focus-ul pare a fi pe altceva, dar mie îmi place să cred că teatrul a pornit din forța grupului și tot spre ea se îndreaptă. Eroii mei se oglindesc uneori în propuneri ironice, alteori, lasă deschis robinetul patetismului, până la inundație. Aidoma unor oglinzi, în care și spectatorii se pot recunoaște pe ici, pe colo. Dacă vor, dacă riscă, dacă poftesc.
Din Novaci, la Botoșani
– Ești un oltean educat la Cluj și angajat acum în Moldova, la Botoșani. Cum se împacă în personalitatea ta aceste zone geografice ?
– Cred în destin. Cum altfel? Poate de aici și dragostea mea pentru antici. Deși oltean în suflet, atât Ardealul, cât și Moldova mi-au priit. Pe aceasta din urmă, abia o descopăr. Descălecatul începe din nordul extrem. Și-mi place teribil.
– Unde te simți cu adevărat acasă?
– Acasă mă simt unde sunt respectat, unde lumea e curioasă de a spune povești împreună, acolo unde e voie bună și liniște. Unde mă pot relaxa. Doar așa pot fi creativ. Recunosc, printre proiecte, acasă-acasă e la ai mei, la Novaci, în Gorj. În natură.
– Ești un regizor important, cum ai ajuns, din toate teatrele, să lucrezi tocmai la Botoșani?
– Mulțumesc pentru aprecieri. Cred că sunt încă într-o etapă de explorări. Am aflat, în decembrie 2021, de un concurs pe post de regizor, și am decis să particip. L-am câștigat. M-am bucurat teribil că mă pot lega de un loc. Sper să fac, împreună cu colegii mei, din acest „tocmai la Botoșani”, un punct de reper pe harta teatrală de la noi și nu numai.
– Cum a fost experiența acestui prim spectacol cu trupa din Botoșani?
– Cele nouă actrițe din „Eroine” au fost formidabile. Extrem de răbdătoare, cu căutările mele, cu ritmul meu abrupt, cu viziunea regizorală. Cred că am învățat, cot la cot, împreună. Și mă bucur că am reușit. Publicul și critica par să fi receptat tare bine prima noastră colaborare. Și cred că e doar începutul.
Stăpânii copilăriei: bunicii și părinții
– Îți amintești cum ai hotărât să devii regizor?
– Nu-mi amintesc, pentru că încă mi-e greu să spun asta despre mine. Când sunt întrebat de consătenii mei ce fac, le zic că fac teatru. Le pare mai clar. Și mie îmi e mai clar. Cum să le spun că nu știu unde încep eu și unde continuă actorul, că la fiecare repetiție mi-e frică să nu mă părăsească intuiția, că actorii joacă cu bucuria unui copil? Am părea nebuni. Sau, în cel mai bun caz, alintați. Eu cred cu tărie că suntem privilegiați. Am avut mare mare noroc cu meseria asta.
– Care au fost oamenii care te-au marcat?
– Părinții și bunicii mei. Prin bunătate și susținere. Tot ei sunt responsabili că n-am oprit copilăria nici până acum. În teatru, Simona Urs (actriță la Teatrul Dramatic Elvira Godeanu din Târgu Jiu), Maia Morgenstern, Miriam Cuibus. Femei puternice, eroine.
– Bunicii tăi erau din Bistrița-Năsăud. Cum era copilăria împărțită între Oltenia și Ardeal?
– Îmi aduc aminte că pe drumul de multe ore de la Novaci (Gorj) la Colibița (Bistrița-Năsăud) priveam cerul printre reprizele de somn. Număram stâlpii de telegraf și marcam jumătatea drumului, la Târgu Mureș. Undeva, pe lângă Turda, la „Căprioara”, ne opream să mâncăm (evident că pe capota mașinii, căreia pe atunci, cel mai probabil, îi fierbea deja motorul). Am avut o copilărie fabuloasă. Eram alintat. La 7 ani, când am mers la școală, am descoperit cu stupoare că eram cel mai prost din clasă. M-am panicat și am început lupta. Capitol rămas deschis… Apoi, mi-a mers „foarte bine”. Coronițe, alea-alea, că tot se chestionează acum relevanța lor. Cred că am fost norocos să am o super învățătoare, pe doamna Anicuța Pîrvu. La bunici, la Bistrița, nu eram chiar în elementul meu. Ce să înțeleagă ei dintr-un oltean agitat? Ce să înțeleg eu din ritmul și din vorba lor domoale? În timp, am făcut pace.
– Ești foarte tânăr, dar ai spectacole serioase la activ. Ai un program artistic de care intenționezi să te ții?
– E greu în sistemul românesc să ai continuitate. Pe de altă parte, nu cred că te pot fascina aceleași lucruri ca la 20 de ani. Mi-e teamă de manierisme. Mi-e frică de lene. Mă paralizează răutatea. Program n-am. Mi-l fac alții, de regulă. Am unele teme care migrează de la show la show, dar nu operez în aceleași structuri. Mă plictisesc repede.
– Unde și cum te vezi, peste 10, 20, 30, 50 de ani?
* 10 – Sevilla (mimând o tinerețe târzie, aberând pe spaniolă).
* 20 – Novaci (cu copiii pe care îi voi fi avut până atunci).
* 30 – Cine știe unde, dar clar cu o afacere legată de plante.
* 50– Sper să fiu sănătos, critic cu mine și cu mintea limpede.
Și mai vreau… mulți ani!
