Cu foarte mulți ani în urmă, am adus acasă o pisicuță rea, o birmaneză care refuzase până atunci patru stăpâni, făcând peste tot câte o boacănă, spărgând o vază sau un bibelou de porțelan. Pe vremea aceea, copiii erau încă în liceu, iar noi, părinții, „în câmpul muncii”, încât cu greu ne mai făceam timp să-i observăm „drăgălășeniile”. Ceea ce ne-a atras atenția a fost prima naștere, când ea a avut nevoie de noi, chemând-o insistent pe soție să o asiste la acest important eveniment. A făcut patru pisoiași de o frumusețe incredibilă, unul mai nostim decât altul. Îi îngrijea cu o afecțiune de invidiat de orice ființă umană. Ea, care zgâria pe oricine ar fi încercat să o mângâie, era acum de un devotament exagerat. Îi alăpta, îi purta în gură prin toată casa, alegându-le cele mai bune locuri, dar mai ales îi învăța să se poarte. O educație aleasă, ce presupunea locul în care să se ușureze, cum și când să se împrăștie prin casă, supraveghindu-i în permanență. Suferea vizibil pentru fiecare pisoi dat, dar s-a resemnat pe parcursul altor nașteri. Acum, și ea, și noi, suntem „vârstnici”, copiii, la casele lor, iar adevărata stăpână a casei este birmaneza Cara, pe care nu o putem convinge niciodată să părăsească apartamentul, nici măcar până la ușa blocului.
Iubitorii de animale trăiesc o mare satisfacție găsind în preajma acestora plusul de afecțiune de care au nevoie, sinceritatea exprimării ei dezinteresate, uneori chiar fetișizând această stare. Dar un lucru este cert: în preajma lor devii mai bun, poate chiar mai uman. S-a spus de multe ori, și pe bună dreptate, că cei ce nu iubesc animalele, nu pot iubi cu adevărat nici oamenii. Cu mâna pe inimă putem afirma (soția este biolog, eu, istoric) că iubind-o pe Cara, ne iubim și mai mult copiii și, cu siguranță, suntem mai atenți cu celelalte ființe. Dar de ce o iubim pe birmaneza Cara? Sunt greu de concentrat argumentele, pentru că sunt și foarte multe. Acum, când trebuie să le expun public, nici nu știu cu ce să încep. Birmaneza este distantă, suportă cu greu apropierea și chiar mângâierea, dar se comportă elegant, cu o distincție ce depășește orice rafinament, punându-te în situația de a o respecta. Are și momente de tandrețe, ele sunt rare, însă de o afecțiune pătrunzătoare, cuceritoare, încât nu îndrăznești să o tulburi în acele momente, pentru a nu strica vraja.
Un important argument ar fi acela că a inoculat copiilor un profund sentiment al necesității „mângâierii”, i-a crescut în spiritul „iubirii de animale”, iar ei o respectă ca pe o „doică” afectivă. Pe noi, „bătrânii”, ne apropie când o dezmierdăm pe ea, pisica, și parcă ne și înțelegem mai bine, un punct comun fiind și cel legat de vizionarea emisiunilor de la „Animal Planet”. Cu soția mai putem avea controverse (inegalabila îndărătnicie a femeilor), chiar dacă este un superb tovarăș de viață, dar cu pisica, extrem de rar. Credincioșia ei este desăvârșită. Dacă mă scol noaptea să lucrez ceva, mi se alătură, oricât de adormită ar fi, uneori chiar moțăie, dar se așează lângă mine „protectoare”, „înțelegătoare”, „încurajându-mă” din priviri cu o admirație duioasă. Nu este o nostalgică. Deși este bătrână, chiar foarte bătrână pentru o pisică, se comportă ca în tinerețe (mai are doar doi dinți în față), este încă vioaie, cu sărituri elegante, iar cu cei străini, are o comportare sfidătoare. Nu le admite mângâierile și niciun fel de dulcegării. Îi zgârie sau îi mușcă. În tinerețea ei, era și pe post de câine. Dacă plecăm pentru câteva zile, rămâne singură, iar la sosirea noastră ne primește cu tandrețe și recunoștință, așteptând doar să o ridicăm în brațe, să simtă că o iubim și o respectăm. Ne amintește astfel că este o ființă, și încă una foarte sensibilă.
GELU M. – București
