Povești din Micul Paris: Vocea de leac a românilor – IOANA RADU

Povești din Micul Paris (Evocare de Mihai Bogdan Simion)

Cu motocicleta, pe Calea Victoriei

– Bogdan, te pregătești să ne spui o poveste care se petrece într-o vară la fel de fierbinte ca verile de acum. Și în Micul Paris, soa­rele torid topea asfaltul. La vremea aceea, Ioana Radu, eroina despre ca­re te pregătești să vorbești, era încă adolescentă. Cum ți-o imaginezi, în decorul acela incendiar?

– Ei bine, mi-o imaginez mergând pe motocicletă. Greu de crezut, dar ade­­vărat. Puținii trecători de pe Calea Victoriei vedeau, uluiți, țâșnind pe asfaltul fierbinte, o femeie la ghidonul unei motociclete. „Cine e asta, mon cher, Doamne păzeşte?”. „E Ioana Radu, fata aia din Craiova, de cântă sârbe la radio”. Fascinantă persona­litate! A fost a doua femeie motociclist din România. A avut zece maşini, între care patru înainte de 1947. Băieţoasă, era pasionată de fotbal, fiind rapidistă fanatică. Nebună după box, mergea la toate galele, în anii ’30-’40. Cred că dacă te întâlneai cu ea pe vremea aceea, aveai parte de o experienţă pe care n-o uitai toată viaţa. Vie, isteaţă, plină de haz. Era enciclo­pedie de bancuri şi vorbea colorat rău de tot. Iar toate acestea vin să completeze cea mai impor­tantă calitate a Ioanei Radu: o voce excepţională!

„Croșeta și cânta”

– De unde știi amănuntele astea? Când am apucat-o noi pe Ioana Radu, părea o femeie așezată, la locul ei…

– Îţi propun să o lăsăm pe sora ei mai mare, Mia Braia, să-ţi răspundă în locul meu la această întrebare. „Ioana a fost mereu copilul teribil al familiei. Făcea pozne acasă, făcea pozne la şcoală, a făcut pozne în adolescenţă, în tinereţe şi apoi, din poznă în poznă, a ajuns o interpretă a cântecului românesc de nu-i afli pereche. Cine a cu­ noscut-o de mică şi mai ales cei de-ai casei erau convinşi că Ioana va face o carieră de precizie, de riglă şi de calcul. Lângă uşu­rinţa cu care socotea cifre astro­nomice, avea şi un talent de ştrengar urcat în pom, după caise: fluiera. Fluiera cu un farmec de mic golan, şi dacă, pe-nnop­tat, eram strânşi în curte, aştep­tând-o pe Ioana, uşor o ghiceam de la colţul străzii, după fluieratul ei de bă­ieţandru, cu aer inde­pendent (…). Mai întâi, Ioana s-a ocu­pat de în­ vă­ţătură, apoi de cro­şetat, cu care a demonstrat calm şi total dezin­ te­ res. A făcut lucruri de artă fără să le bage-n seamă, după cum a cântat cu simplitate, fără conştiinţa măreţiei. Croşeta şi cânta, şi nu ştiai la care să te opreşti mai întâi. Cu mâinile împletea flori, de parcă le culegea, în­ ge­ mă­ nând linii şi rom­buri, iar violoncelul tim­ bru­ lui ei deosebit aler­ga generos prin toate inimile…” („Amintiri”, Edi­tura „Lumea liberă”, New York, 1989)”.

Prima din opt sute

– Surorile Braia, Mia și Ioana, s-au născut la Craiova. Cum a ajuns mezina familiei să meargă pe motocicletă prin București?

– Ioana Radu s-a născut în 1917. Numele ei adevărat este Eugenia Braia, alintată Jana. Era sora mai mică a ce­lebrei cântăreţe de ro­man­ţe Mia Braia. Despre familia lor, despre cârciuma „La ieftinirea traiu­lui”, deţinută de tatăl fetelor la marginea Craiovei, am vorbit pe larg în materialul dedicat Miei Braia (F. AS nr. 1508). Tot lângă lăutarii din cârciuma tatălui a luat şi Ioana contact cu muzica, dar abia când a ajuns elevă la Liceul „Elena Cuza” din Craiova a fost încurajată să cânte şi o făcea mi­nunat la serbări şcolare. Profesoarei Elena Simio­nescu îi datorează multe, căci ea a citit în Ioana o viitoare cântăreaţă. Asta se întâmpla în 1934, timp în care sora ei mai mare era deja o cunoscută cântăreaţă în Bucureşti. Eu cred că graba Ioanei de a ajunge şi ea pe scenă a făcut-o să se căsăto­rească, la numai nouăsprezece ani, cu profesorul de muzică Romeo Rădescu, împreună cu care se mută imediat la Calafat. Căsnicia lor a durat numai şase luni, Ioana abia avea bani de azi pe mâine, aşa că în primăvara lui 1936, ia direct drumul Mi­cului Paris. A locuit o perioadă la sora ei, care de­butase deja la Radio, avea discuri scoase, iar ca soţ, pe îndrăgitul tenor Petre Alexandru. El a fost primul nume mare care a ajutat-o pe Ioana în carieră. Trebuie să spunem că între cei trei, care îm­păr­ţeau aceeaşi casă în Bucureşti în acest moment al poveştii noastre, Petre Alexandru era de departe cel mai cunoscut, el era un adevărat star în Micul Paris. A înscris-o pe Ioana la un concurs muzical organizat de Radiodifuziune, unul extrem de dificil, care a durat trei luni şi care a avut nu mai puţin de opt sute de candidaţi! O selecţie extrem de serioasă, pornită toc­mai din dorința specialiştilor din perioada interbelică de a găsi voci româneşti foarte bune. Cu delicateţe spu­nem că exista o oarecare frustrare, deoarece melodiile naţionale erau făcute celebre mai degrabă de Zavaidoc sau Fănică Luca, decât de interpreţi români-sadea. Juriul concursului era de înaltă clasă, aproape toţi din zona muzicii culte. La final, singurele două cân­tăreţe admise au fost Ioana Radu şi Rodica Bujor. Tot Petre Alexandru a insistat ca Ioana Radu să cânte la radio, aşa că pe 30 aprilie 1939, în cadrul unui concert de o oră al cuplului Mia Braia – Petre Alexan­dru, tânăra Ioana Radu îşi face debutul. Dacă cei doi soţi deja celebri au cântat numai tangouri şi romanţe, sora mai mică a interpretat trei cântece ţărăneşti. Impactul? În octombrie 1939, Ioana Radu a fost invitată separat la radio. După acest succes, a semnat primul con­tract cu un local, restaurantul de lux „Azuga” din Ploieşti, dar la fiecare trei săptămâni se întorcea în Capitală pentru concertele de la radio. Suntem în 1940, deja presiunea războiului plu­­tea apăsător în aerul Capitalei, când Ioana Radu semnează la Casa germa­nă Odeon pentru primul disc. Discul are două melodii grozave: „Do­rul şi-o boală grea” (cântec lăutăresc, care abia se mai cântă în zilele noastre) şi celebra „La puţul cu cinci izvoare”, şi azi în pro­gramul nunţilor: „Foaie verde trei mig­dale, la Bolin­tinul din Vale, draga mea, este-un puţ cu cinci izvoare…”. Acest disc a adus numele Ioanei Radu pe buzele tuturor, iar în aprilie 1940, după ce îi expiră con­trac­tul de la Azuga, se stabileşte de­finitiv în Capitală. Trei res­taurante din Micul Paris adunau puhoi de lume la mesele lor să o asculte pe Ioana Ra­du: Potcoava, Princiar şi, mai apoi, La Motanul Negru.

Muzică pentru popor

– Ce fel de restaurante erau acestea? De centru sau de mahala?

– Erau restaurante de centru, bine văzute, dar nu cele mai de lux. Localurile erau ca şi muşteriii din popor. Românii de mijloc – ei au fost mereu cei care au iubit-o cel mai mult pe Ioana Radu. Muzica era exact pentru ei, le mergea direct la inimă, pentru că erau oameni veniţi de puţin timp în Capitală, reuşiseră la oraş, dar încă îi măcina dorul de casă. Păi când le cântai „Foaie verde foi şi-o fragă, de cine dorul se leagă, nu lasă cu mintea-ntreagă…” sau „Pădure şi iar pădure, ce ferice de tine, că nu-mbătrâneşti ca mine…” era delir. Se plângea, se râdea, se juca, iar cei de pe scenă deveneau zei. Ioana Radu ştia asta. Mai mult decât atât, fata asta cultivată şi cu fler a avut inteligenţa să plece urechea şi la ce cântau lăutarii. Se vorbeşte puţin despre cum a adaptat această cântăreaţă muzica lăutărească, dar eu consider că este foarte important pentru repertoriul ei şi pentru afecţiunea pe care i-o purtăm şi azi. În anii ’40, Ioana Radu a adus lăutăria în prim-plan şi a făcut-o „pe înţelesul la lume” – o expresie pe care eu o ador, pur şi simplu. Îmi place, pentru că arată limpede cât de inteligenţi erau lăutarii, cum înţele­geau că muzica trebuie să aibă şi iz comercial ca să fie de succes, trebuie să fie pe gustul tuturor. În cazul muzicii lăutăreşti, asta însemna să fie mai blândă, şlefuită de acel abraziv al muzicii ţigăneşti autentice, cântate de lăutari între ei. Iar Ioana Ra­du asta a făcut: i-a adăugat dulceaţă.

Nopți de dragoste și război

– Suntem într-o perioadă în care, la fel ca și azi, pacea lumii a fost amenințată de război: cel de-al doilea război mondial. Care să fi fost at­mosfera în Micul Paris?

– Suntem la început de război, aşa e. Era destul de multă panică în Bucu­reşti. Calea Vic­toriei pierdea din stră­lucire cu fiecare zi. Toţi artiştii de care am vor­bit până acum, care    um­pluseră cerul Capi­ta­lei interbelice de stele, atingând apogeul ca­rierei lor, trebuiau acum să fugă din calea răz­bo­iului. Doar Ioana Radu mai era acolo, pe mete­reze, înregistra şi le cânta soldaţilor. În tim­pul războiului, a înre­gistrat melodii celebre, precum „Dă, Doamne, şi omului” sau „Aş mu­ri, moartea nu vine”. Abia începuse să prindă aripi Ioana noastră, iar dacă şi-ar fi oprit ca­riera pe timpul războ­iu­lui, azi nu mai era scrisă în is­toria muzicii româ­neşti. Da, ar fi meritat din plin să se fi născut puţin mai devreme, ca să aibă timp să strălucească și ea înainte de dezlănțuirea bombardamentelor. Ioana Radu nu s-a lăsat, a mers înainte pe calea sa, în plin război, şi bine a făcut. Ba mai mult, tot în 1940, în iunie, se căsătoreşte cu violonistul Du­mitru Spirescu Olteniţa, alături de care cântă la res­taurantul Princiar. Nici căsnicia aceasta nu du­rează. După nouă luni divorţează şi se recăsă­toreşte, dar de data aceasta soţul numărul trei nu mai era muzician. De cinci ori a fost măritată Ioana Radu, dar niciuna din primele patru căsnicii nu a durat mai mult de un an şi jumătate. De ce? Cred că era o fire pasională, căsnicia dura cât iubirea, iar fără dragoste, nu-i mai vedea rostul. Dar familie își dorea, pentru că mereu a fost că­sătorită cu acte în regulă şi mereu a vrut copii. Din păcate, nu a avut parte nici de una, nici de alta, iar eu cred că singurătatea a fost po­vara şi blestemul vieţii ei.

Suntem încă în 1940, an care îi prilejuieşte Ioanei Radu o întâlnire ce-i va marca restul vieţii: se cu­noaşte şi se împrieteneşte cu Maria Tănase. Mai mult, Maria Tănase i-l dă „cu împrumut” pe Gaby Mi­chăilescu, impresarul ei de o viaţă. „Neapărat trebuie să cânţi şi ro­manţe, e păcat de vocea ta să ai în repertoriu numai muzică din po­por!”, i-a spus marele impresar. Ioa­na Radu a înţeles, doar că în acea perioadă, sora ei, Mia Braia, avea publicul de romanţe la picioa­re, pur şi simplu nu te puteai lua la trântă cu ea în această zonă muzi­cală. Aşadar, cântecul românesc ră­mâne punctul forte al repertoriului Ioanei Radu, este foarte important de spus acest lucru. Va ţine minte, însă, sfatul primit în legătură cu abordarea romanţei şi-l va urma mai târ­ziu, după război.

– Cu toate astea, în zilele noastre, Ioana Radu e considerată „regina ro­man­ţelor”, şi nu sora ei, Mia Braia…

– E o problemă legată de generaţii. Dacă am putea trage cu urechea la ce vorbea lumea în perioada Micului Paris, sunt convins că am fi auzit cum Mia era nu­mită „regina romanţei” şi Ioana, „re­gina cântecului românesc”. Noi vorbim de Ioana Radu ca marea voce a roman­ţei în 1975, când puştii care-i admirau cân­te­cele de la radio ascultau deja trupe ca Phoenix şi Sincron. Suntem în altă lume. Ioana Radu a cântat din 1938 până în 1947 muzică românească, cât se putea de îngrijit. A cântat încontinuu la radio, la Teatrul „Cons­tan­tin Tănase”, unde chiar devine cole­gă cu Maria Tă­na­se. În 1948, e an­gajată la Circul de Stat şi la Ansam­blul „Barbu Lăuta­ru”. „Bar­bu Lăutaru” era o or­chestră-mamut, creată pe mo­del rusesc: zeci de oa­meni îmbrăcaţi la fel, toate viorile cu sunet tipic rusist, cu accente puternice, la în­ceput şi sfârşit. Niciun ins­trumentist nu cântă singur, nimeni nu avea voie să se remarce. Toată sonoritatea muzicii era schimbată prin această abordare. Când vor­besc despre asta, mi se răs­punde că sunt detalii. Or fi, dar aceste detalii însumate au distorsionat până la nere­cunoaştere muzica ţărăneas­că. Dacă nu reuşesc să vă conving prin cuvinte, atunci ascultaţi o piesă de-ale Ioanei Radu din 1939 şi una din 1949. Nici nu zici că e ea. Însă, Ioana Radu tocmai în anii ‘50 devine acel mare nume al muzicii româneşti. Mai spun doar că vocea ei absolut minunată a fost folosită în fel şi chip ca imagine de regimul comunist, iar cântăreaţa, deşi nu a avut ce face decât să accepte, a rămas până la moarte o nefericită şi din această cauză. O per­sonalitate expansivă, plină de farmec, dar cred că jovialitatea ei ascundea o tristeţe incomensu­rabilă. S-a stins în mare singurătate, la un an după revo­luţie.

Fărâma de speranță a românilor

– Bogdan, unde o aşezăm în istoria muzicii pe această mare cântăreaţă așa de iubită de ro­mâni?

– Vocea încântătoare a Ioanei Radu a topit su­fletele a milioane de români în cea mai compli­cată perioadă din istoria modernă a României. Obse­dan­tul deceniu, întunecoşii ani ’50 au fost stră­punşi de o mică pâlpâire de speranţă prin „Tu­do­riţo, nene” şi „Am o mândră mititică”. Exact în perioada aceea de care nici nu ne place să vor­bim (cu Canalul, cu Piteştiul…) la şapte dimineaţa, îna­inte să pleci la uzină, auzeai la radio „Ridică, mân­dro, perdeaua, să intru să-mi iau mantaua, man­taua şi cu tunica, că m-apucă ziulica”. Acolo, în aceste cântece şi în vocea Ioanei Radu era fărâma de speranţă care mai rămăsese în români. Şi nu doar în Oltenia sau Bucureşti, ci din Mara­mureş până în Bucovina, din Banat până-n Dobro­gea. Vocea ei, într-un anumit sens, ne leagă pe noi ca po­por. Glasul Ioanei Radu ne-a adus alinare într-o perioadă extrem de grea. Chiar dacă după 1948 nu şi-a mai putut cânta acel minunat reper­toriu de dinainte de război, nimeni nu poate contesta că vocea ei ne-a ţinut mai sănătoşi la cap, într-o pe­rioadă în care era foarte simplu să-ţi pierzi minţile. Aş zice că Ioana Radu a contribuit la să­nătatea min­tală a acestui popor, care s-a alienat îngrozitor în anii ’50. Încă puţin, şi ne omoram pe stradă, în disputa cine era boier sau proletar, cine era de origine sănătoasă, cine era ţăran şi cine ciocoi. Lumea înnebunise. Se dărâmau din ciocan orna­mentele clădirilor care făcuseră farmecul Mi­cului Paris. Chiar surorile Braia s-au îndepărtat enorm una de cealaltă, din cauza acestui delir po­litic. Ce adu­cea mângâiere în acest film de groa­ză? Vocea Ioanei Radu. Glasul ei a fost leacul ro­mânilor în ace­le te­ribile vremuri. Aşadar, pen­tru    mi­ne, Ioana Radu e însăşi Ro­mânia veacului trecut.