MARI DUHOVNICI – Părintele TEOFIL BĂDOIU (1925 – 2010)

– An de an, pe 17 iulie, Argeșul ortodox își prăznuiește pe unul din cei mai mari duhovnici ai săi: părintele Teofil Bădoiu, starețul Mânăs­tirii Slănic. Trecut la Domnul, în urmă cu 12 ani, tot mai mulți credin­cioși văd în el un sfânt al zilelor noastre –

Ianuarie, 2009. Iarnă grea, geroasă, cu mult omăt. Urc greu o pantă abruptă de deal, pe vârful căruia se vede turla unei biserici și ziduri de mânăstire. Roiuri de păsări negre le dau ocol. Dar răsplata efortului este mare: la capătul luptelor cu dealul, mă așteaptă un adăpost lumi­nos și cald: o chilie călugărească smerită, dar plină de cărți, icoane și câteva fo­to­grafii prinse pe pereți. Chi­lia părintelui Teofil, ves­titul du­hov­nic al Mânăstirii arge­șene Slănic. Focul de lem­ne duduie în soba mică, jarul aruncă scân­tei, iar pă­rintele Teofil umple încă­pe­rea cu un zâmbet care pune iarna și frigul de afară pe fugă. Un zâmbet topit în bu­nătate și bucurie, cum rar mai văzusem până atunci. Un suflet de copil, învelit de înțe­lepciu­nea adâncă a unui om bătrân și înțelept. Încă din primele cu­vinte părintele mi-a mulțumit cu mâna așe­zată pe piept. Mi-a mulțumit că bătusem atâta cale, pe o iarnă cunplită, ca să îi iau un interviu. Gestul lui m-a în­cremenit. Călugării fug de interviuri, e o luptă să le prinzi vorbele. Părintele Cleopa spu­nea: „Ia de aici șarpele ista”, arătând spre cablul de la mi­crofon. În schimb, părintele Teofil îmi mulțu­mește că am urcat coasta dealului înghețat ca să-l găsesc. E cel mai iubit și mai căutat duhovnic din partea sudică a Munților Făgăraș. La fel cum de cealaltă parte a lor, către nord, este celălalt Teofil, de la Sâmbăta de Sus. Întruchiparea cea mai de sus a smereniei. O smerenie pe care cu greu aș putea să spun că am mai întâlnit-o altun­deva. Adesea, călugării se nevoiesc să se sme­rească. Și asta se vede și se simte. Însă părintele Teofil Bădoiu era smerit de la Dumnezeu. Smerit, pur și simplu. Nu se nevoia pentru asta. Nevoin­țele le făcuse în trecut. Pur și simplu, în inima lui încăpeau doar iubirea și bu­cu­ria de a vorbi de Hristos, oricând și cu oricine. „M-am apropiat de Dumnezeu…”, mi-a spus când l-am întrebat ce a reușit să agonisească prin lunga sa viață în mâ­năs­tire (a trăit ca monah 66 din cei 84 de ani de viață). „Simt o bucurie, o linişte în suflet, pe care nu ţi-o poate da nimeni. Știți cum le-a spus Mân­tuitorul apostolilor: «Pacea Mea v-o dau vouă, pacea Mea v-o las vouă». Acuma o simt și eu. Şi linişte, dar şi o mare bucurie”. Daruri pe care n-a obosit să le dea mai departe, Părintele Teofil Bădoiu respira o iubire smerită și celor printre care trăia. De aceea, avea și o uriașă putere de a converti, prin simpla prezență. Era suficient ca cineva să vină, să-l vadă, să se um­ple de bucuria lui lăuntrică și să nu mai vrea să plece niciodată de acolo. Așa s-a întâmplat și cu sta­rețul de astăzi al Mânăstirii Slănic, părin­tele Clement Păunescu, pe care l-am rugat să evoce personalitatea marelui duhovnic al Slă­nicului.

„Mi-ați adus un ostaș!”

– Părinte Clement, vă mai aduceți aminte prima întâlnire cu părintele Teofil?

– Da, foarte limpede chiar. Am urcat la Mâ­năstirea Slănic, împreună cu doi colegi care-l cu­noșteau. Mersesem pentru taina Sfântului Maslu și atunci l-am întâlnit pe părintele Teofil. Se întâmpla în 1993. M-a atras chipul lui, felul atât de firesc de a se comporta cu oamenii. Am citit undeva că a numi pe cineva „om bun” înseamnă să nesocotești cuvântul „om”. Dumnezeu ne-a creat oameni, iar părintele Teofil nu era un „om bun”. Era pur și simplu „om” și încerca să le transmită tuturor această calitate, de-a fi oameni în adevăratul sens al cuvântului. Se vedea că prin el lucrează Duhul Sfânt. Sunt convins că se ruga tot timpul, iar Dumnezeu îi punea în inimă cuvântul potrivit, pentru orice situație. Atunci, la prima întâlnire, petrecută în 1993, după slujbă, ne-a chemat la el. Așa făcea cu toți credincioșii, dăruindu-le câte o iconiță, o sticluță cu mir. Și le-a spus prietenilor mei: „Mi-ați adus un ostaș!” Adică un viitor monah. Ei i-au răspuns că sunt căsătorit și nu mă pot călugări. Dar când părintele a spus asta, am simțit în inima mea că dacă nu aș fi avut o familie, aș fi rămas toată viața lângă el. Dar mi s-a părut un lucru imposibil – eram căsătorit, aveam un băiat.

„A fost un mare rugător”

– De atunci i-ați rămas ucenic?

– Da, după prima întâlnire am mers la mâ­năstire la Slănic cel puțin o dată pe lună. Ceea ce mă impresiona era predica părintelui de la sfâr­șitul slujbei. Avea ceva cu totul aparte, transmitea un duh care te prindea. Indiferent ce stare aveai când veneai la mânăstire, plecai de acolo cu pace în suflet. Târziu, mi-am dat seama că el, închi­nându-și viața de mic lui Hristos, a înțeles că singura iubire deplină pe care o putem primi este de la Iisus și Maica Domnului. Iar părintele Teofil Bădoiu și-a închinat viața Mântuitorului și Prea­curatei, a primit această iubire din plin și a reușit să transmită această iubire dumnezeiască mai departe. Însă nu o făcea conștient. Nu cred că realiza că felul lui de a fi era al unui om care iubește. Asta m-a cucerit la dânsul. După doi ani de la acea primă întâlnire, fiul meu, pe care îl luasem, adesea, la părintele Teofil, mi-a spus că dorește să intre într-o mânăstire, așa că am mers la el și l-am întrebat dacă ne primește pe amândoi, tată și fiu, ca novici în viața monahală. Cuvântul pe care mi-l spusese la prima întreve­dere „mi-ați adus un ostaș” se împlinea acum. Privind înapoi, în timp, fiind stareț în locul părintelui, mi se pare incredi­bilă iubirea și încrederea pe care el mi-a acordat-o. Era atât de smerit… Deși era stareț, iar eu un simplu frate, dacă aveam păreri diferite, iar el își dădea seama apoi că eu avusesem dreptate, venea și îmi cerea iertare. Avea tot timpul dorința de a se odihni lăuntric, de a as­culta părerea ta, de a învăța lucruri noi. Deși era bătrân, sufletul i-a fost mereu tânăr. Mult timp l-am simțit ca pe un tată, dar după câțiva ani de ucenicie, am înțeles că el mi-a fost, tot timpul, bunic. Numai un bunic poate să aibă atâta îngăduință și spirit de sacrificiu, cât a avut el pentru mine. La un moment dat, a fost dispus să renunțe chiar și la scaunul de stareț pentru mine! Ne și spunea că el nu poate porunci. Era însă o libertate ocrotită de rugăciunea lui. Tot timpul eram cuprinși în ruga sa, iar asta se simțea. A fost un mare rugător. Noi începem slujba la ora trei noaptea și, ori de câte ori s-a întâmplat să mă trezesc mai devreme și să ies afară, îi vedeam fereastra chiliei luminată, iar umbra lui se desena în lumină, bătând metanii. Așa făcea toată noap­tea. Ne mai spunea că Sfântul Altar este foc și că nu poate să se așeze niciodată acolo, deși era bătrân. Tot timpul stătea numai în picioare în Altar, niciodată în strană.   

Știți că eu am fost trimis, o vreme, la Mânăs­tirea Aninoasa. Nu a fost de acord, nici eu, nici el, dar am făcut ascultare de episcop. Și mă vizita acolo și după ce pleca, simțeam că lipsește ceva din mânăstire. Ultimul dar de preț acolo mi l-a făcut, la Aninoasa. A venit chiar de ziua mea și, pentru că nu-mi adusese niciun cadou, mi-a dăruit cârja lui de stareț, cu care venise. Darul lui a fost profetic. Înainte de a trece la Domnul, am fost sunat să vin repede la Slănic, că părintele Teofil este grav bolnav. Când am ajuns, tocmai îl urcau în Salvare. Când m-a văzut a spus: „În sfârșit!”. „O să vă întoarceți sănătos, avva?”, l-am întrebat. „Nu mă mai întorc viu înapoi”. Mi-a strâns mâna și a plecat. Și cum a spus, așa s-a și întâmplat. L-am înmormântat în mânăstirea pe care a ridi­cat-o cu atâta trudă. După moartea sa, am ajuns să folosesc acea cârjă, chiar în locul dânsului, după ce am fost numit stareț aici, la Slănic, în locul lui.

Din sfaturile părintelui Teofil

Despre rugăciune

Rugăciunea e hrana sufle­tului. Rugăciunea trebuie făcută cu gândul că stai la rugăciune, că nu pleci! Rugăciunea să fie făcută cu gândul la Dumnezeu, aia e rugăciunea adevărată. Și dacă vă zboară gândul, să nu vă necăjiți atât de mult, să insistați. Să vă spun o întâmplare duhov­nicească despre asta. Era un monah într-o mânăstire, şi era tot trist, aşa, că rugăciunea lui n-o primea Dumnezeu, că nu se ruga cum trebuie, pentru că-i zburau mereu gândurile. Şi i-a spus părintelui său: „Sunt trist, părinte, că, uite, nu mă pot ruga cum trebuie, nu pot să-mi ţin mintea la rugăciune”. Şi atunci du­hov­nicul i-a spus să ia un vas cu apă dintr-o baltă și apoi să aștepte o vreme și să vină cu vasul la el. Când a venit duhovnicul i-a zis: „Uite, fiule, apa a fost tulbure la început, dar cu timpul, s-a limpezit. Tot mâlul s-a așezat pe fund. Așa e şi cu rugăciunea. Mintea ta să nu se tulbure, chiar și atunci când te rogi cu ea împrăştiată. Treptat, dacă avem răb­dare, ea se limpe­zește”.

Să știți că vrăj­maşul e cel mai mare duşman al rugăciunii. El ar vrea ca Dumne­zeu să nu primească rugăciunea creştinului, când se roagă. Și de aceea ne aduce gân­duri, tot felul de gân­duri în minte. Așa cum îngerul ne aduce gân­duri bune, diavolul ni le aduce pe cele rele. Lupta noastră este să-l biruim pe vrăjmaşul şi să stăm cu mintea cu­rată la rugăciune. Să ne rugăm cât mai des cu rugăciunea lui Iisus. Dacă omul o spune cu cre­dinţă, este posibil să simtă o bucurie mare, iar bucu­ria aia înseamnă că Dumnezeu a primit ru­gă­ciunea. Rugăciunea lui Iisus este lucrarea călu­gărilor, dar este foarte bună și pentru cei din lume. Mirenii o pot zice şi lucrând şi mer­gând pe drum: „Doam­­ne Iisu­se Hris­toase, Fiul lui Dum­nezeu, miluieş­te-mă pe mine, păcă­tosul!”. O zici mereu, până te obiş­nuieşti cu ea, până când pă­trun­de în ini­mă, şi dacă pă­trun­de în inimă, apoi se roagă inima singură. Cei care se roagă cu rugăciu­nea inimii au o pace în su­fletul lor, de neînchipuit! Că dacă Dom­nul Hristos Se sălăşluieşte în inima omului, ce-i mai trebuie omului, dacă-L are pe Mântui­torul în inima lui? Şi cel care a câştigat acest mare dar de la Dumnezeu nu e trist nici un minut, că n-are de ce să fie trist. Că inima lui întotdeauna e ve­se­lă, inima transmite feţei, iar faţa e nu­mai veselă, numai luminată! Dacă ai ajuns la rugă­ciunea inimii, nu mai faci păcate multe. A­cuma Hristos stă în inimă, și nu mai poți face păcate mul­te. Dar pentru a-L avea pe Dom­nul Hris­tos în ini­mă, trebuie mult post, multă rugă­ciu­ne şi multă cre­dinţă. Să spui: „Doamne, eu vreau să Te am în ini­ma mea, dar sunt ne­putincios. Dar doresc să Te am în inima mea!”. Iar dacă dorin­ţa ta e sinceră şi mai faci şi nevoinţă, cât poți, atunci Îl simți pe Domnul Iisus în inima ta, iar când Îl simți în inima ta, ești fericit, nu-ți mai trebuie ni­mic. Să-L ai pe Hristos în inima ta, asta este cea mai mare bucurie, spun sfinţii părinţi.

Pentru cei căsătoriți

Să știți că femeia nu e sclava bărbatului, ea este tovarăşa lui de viaţă! Când se cunună, li se pun cununiile pe cap şi li se zice: „Aşa să-şi iubească bărbatul femeia lui, cum Hristos iubeşte Biserica!”. Le-am spus mereu: măi, femeilor creştine, dacă aveţi un bărbat care vine acasă beat, nu-i spuneți că e beat, spuneți-i că-i obosit! Am ca­zuri multe când vin femei şi mi se plâng: „Părinte, ce fac eu cu bărba­tul ăsta al meu, că vine acasă, înju­ră, drăcuie, fumează, vine beat!” Şi eu le spun: „Vorbeşte-i frumos, că dacă pui apă pe foc, focul se stinge. Dacă pui foc pe foc, mai rău arde. Vorbeşte-i frumos, linişteşte-l”.

Înțelepciunea lumii și înțelepciunea sfinților

Un împărat i-a chemat pe toţi învăţaţii lui ca să i-L arate pe Dumnezeu. „Voi vă ocupaţi cu ştiinţa, eu vreau să-L văd pe Dumnezeu! Dacă nu mi-L arătaţi, unde vă stau picioarele, vă va sta şi capul.” „Păi, împărate, cum să ţi-L arătăm noi pe Dumnezeu?”. „Păi, aveţi ştiinţă și carte multă, ştiţi voi cum!”. Şi s-a apropiat timpul când tre­bu­iau să îi dea un răspuns, dar nu aveau niciunul. Şi pe când se plimbau de colo colo, au întâlnit un cioban cu oile care le-a spus că el poate să-l în­vețe pe împărat cum să-L vadă pe Dumnezeu. Așa că l-au pus pe cioban în trăsura lor şi l-au dus la împărat. „Împărate, ai să-L vezi pe Dumne­zeu”, i-a spus ciobanul, „dar să faci ce-ţi spun”, „Fac tot ce-mi spui, numai să-L văd pe Dumne­zeu!”. Şi era o căldură, aşa cum e vara, prin Iulie, cu un soare, dogorea grozav. „Împărate! Dumne­zeu este în soare. Acolo este locuinţa Lui. Să te uiţi în soare, dar să ai răbdare, crezi că Dumnezeu Se arată aşa, repede?”. Şi împăratul a ascultat, s-a tot uitat, dar nimic. „Măi, ciobane, soarele ăsta arde tare şi luminează atât de puternic că nu pot să-l mai privesc…”. „Păi, bine, măria ta, dacă tu n-ai putut să priveşti la soare, care e creatura lui Dumnezeu, cum să-L vezi pe Dum­nezeu, Care a făcut soa­rele?”. Și s-a bu­curat împăratul de un așa răspuns și l-a încărcat de aur pe cio­banul înțelept.