– Ancheta continuă –
– Nu e nici anul cel mai liniștit, nici anul cel mai prosper. Și totuși, epuizați de urmările războiului, inflației și ultimului val de covid, oamenii își cer dreptul inalienabil la vacanță. Unde ne ascundem de tirania veștilor proaste? Unde găsim vara asta refugiu, liniște și odihnă? Am rugat patru scriitori din diaspora să-și împartă locul de vacanță cu noi –
Felicia Mihali – „Mie îmi plac oamenii. Revederile. Miticismele”
Editor, prozator, Quebec, Canada

Ieri am fost la tuns. În salonul de coafură unde merg de fiecare dată când revin în România, se ascultă, de obicei, muzică. De data asta, fetele lucrau cu urechile ciulite la postul de radio, din care o voce anunța pe un ton apocaliptic posibilitatea raționalizării anumitor produse. În Anglia, se zicea în continuare, este tot mai greu să găsești paste și ulei, iar produsele au prețuri din ce în ce mai mari. Fetele clătinau din cap îngrijorate. Când am vrut să mă programez pentru săptămâna următoare la pedichiură, mi s-a spus că se intră în concediu. Iată, deci, cum ne pregătim să facem față crizei : fetele de la salon pleacă în vacanță tremurând în fața spectrului foamei, iar eu mă coafez.
Decizia mea de a veni în România pentru două luni mi s-a părut la început un gest egoist, când, la numai câteva sute de kilometri, oamenii mor într-unul din cele mai absurde războaie. Cel mai cuminte ar fi fost să rămân acasă, în Canada, și să mă implic în cauze umanitare. Să scriu articole, să flagelez, să retransmit ororile. Să îți permiți o escapadă turistică, atunci când lumea e în prag de apocalipsă, pare lipsit de inimă. Un adevărat exces. Numai că, uneori, tocmai excesele au aspect de normalitate. Ele te ajută să faci față realității, să-i supraviețuiești.
Pandemia și interdicția de a călători au dovedit efectele nocive ale izolării, ale barierei puse în mod artificial între lume și individ. Vacanța nu este un moment anume în timp, un vis al unei nopți de vară, este ceva ce te ajută să treci anul cu bine, după ce ai dat jos decorația de Crăciun. Există o perioadă ante-vacanță și una post-vacanță. În prima prepari, în a două retrăiești. Iar la mijloc, descoperi.

Pentru mine, cele mai reușite vacanțe sunt cele în care toate etapele se confundă. Nu îmi place să prepar și nu vreau să retrăiesc nimic. Iar când vin în România, cele trei etape se contopesc în cel mai armonios mod posibil. Totul capătă aspectul unei scurte vizite la părinți: știi la ce ora pleacă trenul, cunoști îmbulzeala din autobuzul local și acel pasager care închide geamul pentru că e curent, plasele cu delicatețuri pentru părinți, micile nimicuri pentru vecinii care mai trăiesc încă. Știi perfect cine te întâmpină la ușă și cu ce vești, sperând că nu vor fi din cele care anunță din nou decese. Cam la asta se rezumă întoarcerea mea la București, acum, că părinții mei au murit. De la aeroport am un autobuz care mă lasă la Piața Romană, unde opresc să schimb bani și să fac o tură, cu valiză cu tot, până în Piața Amzei, să iau primele roșii și cireșe. Apoi, este apartamentul care miroase a praf și umezeală, după un an de abandon. Nea Ilie mi-a promis că vine să schimbe sifonul, dar ochii nevăzuți și chiuvetele care picură în lipsa proprietarilor se uită. Primele telefoane la prieteni, în timp ce îmi întind coloana greu încercată de lunga călătorie cu avionul și, mai ales, de iarna canadiană, ca să stabilim cronologic și cu precizie de dentist, ieșirile la terasă. Războiul vecinilor începe apoi să se deruleze lent, prin intermediul temerilor lor. Prin poziția lor europeană și prin vecinătatea cu câmpurile de bătaie știu că cei mai mulți sunt bine informați și ponderați în afirmații. Mai sunt și din cei care îmi fac rușine cu ideile lor, dar din sadism nu îi șterg din listă. Tragedia umană a conflictului se estompează puțin la o cafea, la o bere, la un pește pe grătar, la o plimbare în parc. După buletinul ororilor, încep micile dări de seamă și presa de scandal. Dar prezența foștilor mei colegi și prieteni îmi dă stabilitate și echilibru. Exact ceea ce unora le conferă Grecia, Veneția, Nisipurile de aur. Mie nu îmi plac shimbările și nici locurile noi. Mie îmi plac oamenii. Îmi plac revederile. Poveștile. Miticismele. Cât timp ei sunt încă aici, nimic rău nu s-a întâmplat încă. Vacanța poate începe.
Ioan T. Morar – „La umbra teraselor, în Provence…”
Poet, jurnalist, La Ciotat, Franța

Dacă spun că stau acasă în vacanță, desigur, ați putea să mă compătimiți: „încă unul care nu pleacă”… Dar dacă vă spun că acasă înseamnă un orășel din Provence, de pe malul Mediteranei, atunci compasiunea are tot dreptul să se transforme în invidie. Sunt un privilegiat (așa cum îi socoteam, când eram copil, privilegiați, pe toți cei care locuiau în Constanța și aveau parte de mare în fiecare zi!), La Ciotat, unde locuiesc, are în jur de patruzeci de mii de locuitori iarna și peste o sută douăzeci de mii vara, un oraș gonflabil, ca toate stațiunile turistice. Un oraș care e socotit leagănul cinematografului. Intrarea trenului în Gara Ciotat a fost filmată de frații Lumière, „la noi în gară”, la cinci kilometri de centrul orașului. În programul meu de perpetuă vacanță activă intră și o plimbare până la gară și înapoi și, de fiecare dată, îmi vine în minte acel film scurt care, speriind spectatorii, a semnat nașterea unei arte care poate crea emoții dintre cele mai puternice.
Ar fi o nuanță potrivită să scad doi ani din vacanța asta a mea, doi ani în care, cu toții, am fost loviți puternic de pandemie, iar aici, ca peste tot în lume, a domnit frica, plajele au fost închise, ieșirile pe stradă au fost însoțite de hârtii de tot felul. O vacanță bolnavă, care a semănat mai mult a concediu medical, plin de restricții.
Dar dacă aici vine amenințător al șaptelea val de Covid (România îl numără, am înțeles, doar pe al șaselea), aerul de vacanță e mai puternic decât oricând, terasele sunt pline, târgul de seară își întinde tarabele în Portul Vechi, până la început de Septembrie, plajele s-au trezit din letargie, campingurile s-au umplut de corturi și de caravane (campingurile sunt principalul participant la vacanțele estivale franceze).
Simt în această revenire un fel de încăpățânare, de îndârjire împotriva a tot ce ar putea să pericliteze vacanța. Da, e inflație, s-a scumpit combustibilul, lumea strânge cureaua, dar nu renunță. Vechea rivalitate între iuliiști și augustiști s-a reanimat (e vorba de cei care-și iau concediul în iulie, față de cei care și-l iau în august), dreptul la vacanță e unul dintre cele mai intangibile drepturi ale omului. Un drept și o revanșă pentru cei doi ani făcuți zob de virusul chinezesc.

Chiar constatam cu Carmen, soția mea, că, parcă, anul ăsta, și zumzetul cigalelor e mai intens decât în anii trecuți. Pofta de vacanță e o formă a poftei de viață, sărbătorită în serile plăcute, cu briză, la umbrele teraselor sau ale arborilor, la o masă cu prietenii și paharul de pastis sau de rosé, vinul născut și consacrat în Provence, asta – în variata „așezată”. În altă variantă, mai tinerească, poți sărbători vacanța și revenirea ei la o pizza pe plajă (aici, cea mai bună pizza se cumpără de la camionul de pizza a lui Tavi Tara, din Cisnădie!). Desigur, cu o chitară, cu un difuzor mobil care te îndeamnă la dans și cu bere (consumată cu moderație).
Nu trăim cele mai minunate vremuri de pace, dimpotrivă, războiul e la granița noastră. Există oameni, lângă noi, care, în loc să plece în vacanță, pleacă în bejenie. Da, îi ajutăm, le întindem mâna, dar nu e chiar un motiv fundamental să nu ne luăm porția de libertate estivală, să nu simțim aerul de vacanță pe care ni-l dorim de ceva vreme.
Un contrapunct, acum: în La Ciotat, a fost confiscat yachtul de lux (aflat la reparat) al unui magnat rus. Ca să nu rămână gol, au fost adăpostiți în el câțiva refugiați ucrainieni. Are și soarta ironiile ei!
Cristina Hermeziu – „Toate drumurile duc la Medina”
Jurnalistă, poetă, Paris, Franța

Anul ăsta, m-am refugiat în Malta. Insula asta, care se zbârcea la mine cu pădurea de cactuși, cei mai cărnoși și mai indiferenți din câți am văzut vreodată, mi s-a părut prietenoasă, de când l-am auzit pe șoferul microbuzului cu volanul pe dreapta spunând că e plină de balcanici. În anii fără pandemie, sârbii, mecedonenii (ca el) și bulgarii sunt toți aici la lucru, în slujba celor 2 milioane de turiști insulari.
Îl întreb ce e cu cetatea pe care o văd foarte bine prin parbriz în stânga, pe dealul ca un mirador. „Toate drumurile duc la Medina”, glumește pe englezește și încep să pricep că aici totul e pe englezește – nu doar volanul și circulația pe invers. Și mai pricep ceva: n-o să pot închiria o mașină, ceea ce de obicei îmi place la nebunie în vacanțe, fiindcă doar așa te trezești unde nici nu gândești. Când nu cunoști drumurile, ratezi ieșiri, intrări, te abați benefic de la traseul inițial, balizat turistic. În timp ce-mi vine să mă feresc instinctiv de mașinile care pentru mine se apropie periculos pe același sens, din față, șoferul macedonean mă informează că în cetate au fost filmate scene din „Game of Thrones”. Și uite-așa, cetatea Medina, numită „orașul de miere”, de ocupanții săi succesivi – greci, romani, arabi, normanzi, britanici –, mi se arată mai întâi sub chipul prințesei Daenerys Targaryen. Când mă plimb prin cetate, o și văd, pe efigii kitschoase, din ipsos pictat, magneți de frigider, din care am o colecție delicioasă! Îmi cumpăr și o eșarfă de culoarea mierii – mon peché mignon – colecția de eșarfe din toate refugiile de vacanță întrecând-o cu nonșalanță pe cea de magneți.

O altă eșarfă mă lasă mută de admirație. Într-un colț aproape modest din muzeul catedralei Sfântul Paul din Medina, dau peste un tablou vechi, de o modernitate surprinzătoare. Cu marama sa luminiscentă, bogat încadrându-i chipul, tabloul „Fecioara cu pruncul ” – semnat de flamandul Hans Memling – are în mod izbitor tușa unui Klimt avant la lettre. Nu găsesc la magazinul de suveniruri a muzeului o ilustrată sau o reproducere a lucrării și-mi pare rău. Așa că îmi promit că voi imprima eu însămi fotografia, pe care o stochez în burta telefonului, ca o epifanie a emoției pe care mi-a produs-o.
Mai am o obsesie în această vacanță: vreau neapărat să cumpăr o figurină, o reproducere comercială, dar fidelă a statuetei Venus din Malta. O găsesc lângă satul Qrendi, la ruinele de la Ħaġar Qim, un loc magic, intrat în patrimoniul UNESCO, pentru templele sale străvechi. Beau o cafea cu mult zaț pe terasa de la intrare, care arată ca o curte banală. Desfac statueta din ambalajul prins cu scotch și deodată știu. Cărnurile femeii atât de naturalist reprezentate de un artist de acum 4-5 milenii îmi amintesc de carnația din tablourile lui Lucian Freud, dintr-o fabuloasă expoziție dedicată seriei sale de nuduri monumentale, pe care am văzut-o cu ani în urmă la Centrul Pompidou din Paris.

Cea mai frumoasă imagine din refugiul meu de vacanță pe insula Malta n-are însă nimic cultural în ea, dimpotrivă. Stația de autobuz din satul Mellieha este, la propriu, un refugiu din sticlă, o cușcă perfect transparentă de doi metri lățime pe trei metri lungime, situată doar cu o palmă deasupra mării. Cu întinderea infinită de ape în spate și cu imensitatea cerului deasupra, cu panglica de drum de la picioare, această cabină banală de mobilier urban utilitar are o frumusețe simplă, stranie. Mă așez pe bancă, sub carcasa improbabilă a acestei uriașe măști din plexiglas. Aștept autobuzul. Oricum, mașină n-o să pot închiria.
Ana Maria Sandu – Autoexil pe un câmp cu flori
Prozatoare, jurnalistă, Lausanne, Elveția

Anul acesta nu mai plec. Vacanța mi-o petrec în Elveția, într-un loc în care sunt deja de mai bine de șase luni. E mai mult decât o vacanță. E o experiență, o schimbare de ritm, de piesaj. Eu, citadina, locuiesc acum à la campagne, în Yverdon-les-Bains, la 25 de km de Lausanne. Privesc pe fereastra camerei și privirea mi se pierde până departe, acolo unde iarba n-a fost călcată de cai. Îmi spun: „Nu te uita în urmă, mergi drept, pe linie, până obosești. Îmbătrânim încet și sigur. Merele verzi scârțâie în dinții noștri, sucul pasteurizat alunecă pe gât și mâine e un fruct indecent, care se coace departe de casă”.
N-am fost niciodată atât de aproape de natură ca acum. Printre primele lucruri pe care mi le-am cumpărat aici a fost un binoclu, ca să mă pot așeza pe iarbă și să urmăresc de aproape păsările. Mă trezesc în zori, când nu s-a luminat încă. Iarba e udă, anotimpul se schimbă ușor și văd asta în zborul păsărilor și în ciripelile lor din ce în ce mai vioaie. Am cele mai frumoase buchete de flori, pentru că mi le culeg singură, de afară. Natura inventează mereu arhitecturi noi în materie de plante, iar eu mă bucur ca un copil de ele.
Păsările par că știu mereu unde să se ducă. Nu e nimic neclar în zborul lor. E o limpezime care mă emoționează. O femeie cu pălărie de paie țeasălă un cal. El întinde capul, îi caută mâna să-i mulțumească. Femeia care scrie rândurile astea nu e nici aproape, nici departe, pentru că nu știe încă unde e jumătatea drumului.
Marți e zi de pizza în sat. Doamna care are o pizzerie ambulantă face totul într-un camion roșu, de 32 de ani. În fiecare zi a săptămânii, poposește în alt sat din regiune. Cartoane: „pour jeter ou pour garder”, te întreabă. Îi cunoaște pe fiecare după nume, îi întreabă ce le fac copiii, părinții. Ieri am așteptat la un rând cu un copil, un cal, o pisică, un domn care tocmai se întorsese dintr-o călătorie de cîteva zile la munte și un fermier care cumpărase 20 de vaci. E cea mai bună pizza pe care am mâncat-o vreodată, cu blat crocant și subțire. Habar n-am cum poți să faci lucrurile astea home made total, să ai un foc de lemne într-o mașină și să colorezi cartonașe de fidelitate, cu scris de mână și cu flori care marchează pizzele cumpărate.

Câmpul e galben intens, de la o zi la alta verdele se schimbă. Puterea naturii de a-și vedea de ritmul ei natural e în sine o poezie. Mi-aș face un ierbar, dar n-aș ști numele florilor pe care le găsesc. Le culeg, le pun în vasul meu alb și mă uit hipnotizată la ele. Când a înflorit liliacul, mi-am dorit atât de tare o crenguță, că până la urmă am reușit să rup dintr-o tufă, după ce am amușinat precum câinii locul. E în mirosul lui promisiunea paradisului.
Când mă trezesc, caii sunt deja la datorie și pasc. Ieri s-au hârjonit, azi fiecare mănâncă în colțul lui și-și flutură cozile în bătaia vântului. Când se pregătește de ploaie, câmpul se face din ce în ce mai galben, iar norii coboară din ce în ce mai jos. Păsările se tulbură și ele și se apropie de pământ. Lacul strălucește și e la o aruncătură de băț. M-am întâlnit de două ori cu vulpea pe câmp. S-a uitat la mine, apoi a dispărut fără urmă. Animalele sălbatice au un fel anume de a privi oamenii, curajos și suspicios, ca și când încrederea ar însemna slăbiciune și poate că așa e în viață în general.
Mă tot gândesc la lucrurile pe care poți sau nu poți să le lași în urmă. La un autoexil din propria viață, la fantezia de a fi altcineva măcar puțin, o mică bucată de timp.
Privesc câmpul în fiecare zi. Totul se schimbă și rămîne la fel. Nu știu ce vârstă au caii și nici cât trăiesc fluturii albi și grași, care se așază pe coamele lor. Și nici cum va fi mâine.