Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Un sat pentru eternitate – CUIED

Casa care refuză să moară

„Dacă aruncai privirea împrejur, la dreap­ta şi la stânga, vedeai drumul de ţară şerpuind spre culme, iară la vale, de-a lungul râuleţului, cât străbate ochiul, până la câmpia nesfârşită, afară de câţiva arini ce stăteau grămadă pe podul de piatră, nu zăreai decât iarbă şi mărăcini. (…) Din dosul crângului de­părtat, iese turnul ţuguiat al bisericii din Fun­dureni, învelit cu tinichea, dară pierdut oarecum în umbra dealurilor (…)”. Locul acesta, așa cum l-a descris Ioan Slavici în „Moara cu noroc”, e și astăzi aproape neschim­bat. Ca și când scurgerea timpului a țintuit locurile într-o răzbunătoare încremenire. „Uite, de-aici se vede, ca și atunci, turla bisericii din Fundureni. Bi­serica-i aceeași, că-i veche de pe la 1750. Și mai în­colo-i Cuiedul, satul copilăriei mele. Sunt sigur că Slavici a ajuns și în el. Sunt descrieri în carte în care mă re­cu­nosc”.   

Profesorul de is­to­rie Cristian Stoica mi-e ghid pe dealu­rile uscate din Câm­pia de Vest a Ara­du­lui. L-am rugat să mă înso­țeas­că și să descoperim îm­pre­u­nă zonele vechi, ne­miș­cate, în care tre­cu­tul e neschimbat. În chip minunat, în Ro­mânia există ase­me­nea locuri pe care tim­pul le oco­lește, cercuri magice, în ca­re viața din urmă cu sute de ani e prin­să ca într-o cri­salidă de chihlim­bar.

Casa albastră

Profesorul Stoica și caii-zmei ai bunicului

„Casa asta e ne­atinsă de 150 de ani și, uite, e încă în pi­cioare. N-am schim­bat nimic, n-am bă­tut un cui, că nu a fost nevoie. A cons­­truit-o tatăl stră­bu­ni­cului meu. La fel, cămara și grajdul din curte, ambele din lemn. Sunt vreo 60 de ani de când nu mai e locuită, căci bunicii mei și-au făcut o altă casă, mai la vale. Nici curentul nu e tras aici, totul e așa cum a fost la începuturi. În­­țelegi de ce țin atât la casa asta? Cum s-o dau? Cum s-o demolez, când a rămas de-atâta timp în pi­cioare, neschimbată, când nu vrea să moară?”. Știa Slavici ce știa când scria în „Moara cu no­roc”: „Omul să fie mulțumit cu să­răcia sa, căci, da­că e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te fa­ce fericit”.

Căsuța albastră e veche tare. E făcută din lemn și tencuită cu chirpici. Ca o bunică înțeleaptă, mai schimbă câte-o vorbă cu casele ceva mai noi din vecini, despre câte-au fost, despre câte vor mai fi, mai stă la taifas cu carpenul de la drum, ale cărui crengi alintă fe­reastra prispei.    „Nu am dat nimic din lu­cru­rile buni­cilor mei, toate au rămas aici, pentru că aici cred că le este lo­cul. Căruța de lemn, sania cea mare, războiul de țesut, icoanele, lavițele, lăzile de zestre, pernele ce­le mari, cu dantele, și lepedeele lucrate de mâna bu­nicii… Au venit câte unii să cum­pere lucruri vechi, ba chiar cămara de lemn din curte. Dar tre­cutul nu este de vânzare! Nu facem negoț cu trecu­tul și cu istoria!”.

Cristian Stoica are doar 40 de ani, dar știe po­vestea fiecărui colțișor din satul copilăriei sale, a fiecărui sătean, a fiecărei case. Surprinzător, poate, dar sunt foarte puține gospodării părăsite, în care să nu mai locuiască nimeni. Extrem de puține. Sunt vii, atâta timp cât, cel mult la câteva săptămâni, ci­neva le mai trece pragul, le mai desțelenește grădina sau dă cu mătura prin ogradă. Oamenii plecați de-aici, duși cu viața în cele patru zări, se-ntorc frec­vent nu pentru că trebuie, ci pentru că nu pot altfel.

„Români eroi! Știți un prinț viteaz și tânăr, ce-ar veni cu drag la voi?”

Iarba verde de acasă

Undeva, la mar­ginea satului, drumul se oprește la poalele unei coline, pe cul­mea căreia stau înși­rate ca­se mândre, de oa­meni vrednici. E vară și, pe-nserat, bă­trâ­nii mai ies pe la porți, să schimbe câ­te-o vorbă unul cu altul. Pe o băn­cuță ve­che, de lemn, Raveca și To­dor Stepan stau spri­jiniți în două bâte, cu care-și ajută pașii ce nu-i mai prea țin la mers. Nu sunt soț și soție, sunt verișori. „Vă­rușani”, cum se spu­ne pe-aici. Ra­ve­căi i-a murit soțul, iar lui Todor, soția, și, cum stau gard lângă gard, își mai alină singurătățile unul cu altul, amintindu-și de vremuri rămase vii doar în sufletele lor.

Ne poftește-n curte Raveca, la umbră dul­ce, de viță încărcată de rod. Ne așază-n fa­ță, pe masă, un coș cu pere culese de dimi­neață, și-o cantă cu apă rece, atunci scoa­să din puț. Cine spune că apa nu are gust n-a băut-o pe cea din Cuied! Nu-mi amin­tesc să fi băut nicăieri o apă atât de bună sau, poate, setea șterge, cu de la sine putere, orice astfel de amintiri.

Raveca Stepan

Are 87 de ani Raveca. Se vede c-a fost femeie vrednică la viața ei, și nici acum nu se prea lasă. Se pune pe povestit, mânând și vorbele repede, către vale. „Să vă spui ceva! Vedeți bucătăria asta de vară? Io singură am măldărit-o, că n-avea cine. Era pe vremea cotelor și oamenii trebuiau să lucré la colectiv. Chem pe unu’, chem pe altu’, trece-o lună, două, nime’ nu vine, că maistorii ăi pricepuți făceau lucrări mari, pe bani mulți, n-aveau vreme de mine. No, las’, că fac io, cum am văzut că face frate-meu! Am încărcat pereții cu ciment și am drișcuit cu leațu, apoi l-am chemat pe frate-meu, pe Șofron, Dumnezeu să-l ierte! «Ăsta nu-i lucru tău! E al lu’ un om care s-o priceput», așa o zis, că nu i-o venit a crede. Uite cum îi, și-i de 50 de ani așa. Nici trepți la bucătărie n-am avut. Erau doi butuci și m-am temut să nu pic când calc pe ei, cu tăvile de pită-n mâini, să-mi rup brâncile, să nu mai pot lucra. Ce ne-am fi făcut atunci? Am făcut io cu bărbatu’mio, așa cum am știut, am pus doște acolo și lasă după mine, am zis io, tu numa’ dă-mi ce trebuie. Și alea au 50 de ani și-s bune încă. D-apăi și bucătăria îi făcută din lodoabe prinse-n cheotori, niște cuie mai groase de-un deșt, ca un sfredel fă­cute, de nu-l mai puteai scoate numa’ dacă cră­pai lemnul. Îs mai puternice de cum îs piroanele astea de-amu, de fier”, mă lămurește, ca un me­seriaș dintre cei mai pricepuți, Raveca. Dacă i-au mers, acum jumate de veac, mâinile cum îi merge-acum gura, nu-i de mirare că a făcut câte spune c-a făcut, ba, cu siguranță, chiar mult mai multe ca acestea.

Și are Raveca și o ținere de minte grozavă, pe care și-a cultivat-o citind. Că tare i-a plăcut să ci­tească, și-amu îi place, doar ochii n-o mai ajută cum ar vrea. „Tăte poeziile le știu, tăt ce-am învățat încă din clasa I. De Goga, de Eminescu, de Coșbuc, tăt, tăt. Să-ți spun una cu Regele: «Un vultur veni din munte și ne-a zis: Români eroi,/ Știți un prinț viteaz și tânăr, ce-ar veni cu drag la voi?/ Dacă vreți, vi-l dau ca Vodă! Noi, cu toții: Să ni-l dai!/ Și ne-a dat pe Vodă Carol, într-o zi de 10 Mai./ 10 Mai ne-a fi de-a pururi, sfântă zi, că ea ne-a dat/ Domn puter­nic Țării noastre, libertate și Regat». Aveam o carte în care era un desen cu un bătrân care sta lângă șpor și plângea, că-i furaseră hoții caii. Când am fost copilă, era plin de lotri pe dealurile astea, de nu mai știau bieții oameni cum să-și ascundă marhăle de ei! Tata o avut patru boi, de călca grâul în arie cu ei, și doi tuluci, și-o rămas într-o noapte moșu’ cu ei, în boărie. Dimineața, numa’ boii or mai fost în grajd, că tulucii i-o luat lotrii, or trecut cu ei pădurea și duși or fost!”.

Tudor Stepan

Todor Stepan, mai tânăr cu trei ani ca Raveca, nu-i așa vorbăreț ca ea. Fiecare cuvânt al verișoarei îl aprobă legănându-și ușor capul și ștergându-și câte-o lacrimă răzleață. „Or fost alte vremuri, da’ s-or schimbat amu, de nici nu-mi mai vine-a crede că noi am trăit și-atunci, și-acum. Satul era plin de oameni, de tineret, de copii, erau familii mari în fiecare casă, iar sursa de trai a tuturor era pămân­tul. Nu mergeau oamenii la servici, ca acum, nici nu era unde, fiecare avea părticica lui de pământ și, de primăvara până toamna, grijeam de el, me­ream să-l lucrăm cum merg oamenii amu la fabrică. În timpul secerișului, pe drum, prin centru, era pustiu, tătă lumea era pe țarină, numa’ bătrânii și copiii rămâneau acasă. Foarte greu o fost, dar par­că mai greu îi acum, io așa simt. Nu numa’ c-am îmbătrânit și mă lasă puterile, nu, lumea îi altfel, oamenii îs mai străini. Noi ne ajutam unii pe alții, la un loc eram, și când era de bine, dar mai ales când era de rău, nimeni nu se uita că ești sărac sau bogat, tăți eram la fel. Când eram io tânăr, pe o singură uliță, pe Bădăiești, erau 40 de familii, acum mai îs patru. No, gândește cum era când la aproape tăte casele femeile coceau pită-n cuptor! Era peste sat un miros, de nu puteai sta să nu mânci, că grâul era curat, nu-l stropeam cu nimic”, își amintește Todor Stepan.

Poiana lui Iocan

Profesorul Cristian Stoica

Era sat bogat Cuiedul, cu oa­meni harnici, pri­cepuți și gos­po­dari, oameni de cu­vânt și de nă­dejde. Satul avea două boării, unde erau îngrijiți câ­teva sute de boi, pen­tru care anga­ja­seră ciur­dari. La fel și pentru cai. În curți, grajdu­rile au fost mereu mai mari decât ca­­sele în care să­te­nii locuiau, semn că ani­malele vor fi fost mai impor­tante chiar decât oamenii.

„Duminica, spre seară, în fața casei bunicilor, se adunau oamenii din sat. Aici le as­cultam fascinat poveștile despre băltoiul cel fără fund, unde dispă­ruse un car cu patru boi, despre cel de-al doilea război mondial, povestite de Pa­vel a lui Herbei… Parcă-i văd și a­cum pe Simion Stepan, care um­bla îmbrăcat în straie populare și încălțat cu cizme negre, de piele, pe unchiul Nico­lae Oprea, care avea o pereche de cai ca niște zmei, pe Alexa Bădău, care umbla mereu încălțat în opinci, singurul din sat care se purta astfel, chiar și după anii ‘90”, poves­tește profesorul Cristian Stoica.

„Cred că, dacă comunismul, în România, ar mai fi durat câțiva ani, satul românesc ar fi murit defi­nitiv. Din fericire, Revoluția i-a mai prins în viață pe cei din generația bunicilor mei, care aveau sim­țul pro­prietății și care știau cum să lucreze fiecare palmă de pământ. Aveau un cult al muncii și respect pentru tot ceea ce le era lăsat de Dumnezeu în grijă. Câte ceva se pare că ne-au mai transmis și nouă, nepoților, care-am avut norocul de a-i avea pe lângă noi și a mai prinde câte ceva din cele bune de la ei. Într-un fel sau altul, ne vom întoarce la rădăcini și nu vom lăsa satul românesc să moară!”.

Literatură și viață

La plecare, ne oprim din nou în crângul din romanul lui Slavici, care se-ntinde, ca un brâu, de ambele părți ale șoselei. Undeva, foarte aproape, e un pod de piatră, pe care cei ai locului îl știu ca fiind „podul lui Ursa”. Ursa nu e numele celui ce l-a construit, ci al celui care exact aici a fost ucis. Se-ntorcea pe jos, de la târg, de la Pâncota, unde vânduse o pereche mândră de boi, și pentru banii aceia mulți, ce i-a luat pe ei, a fost ucis. Atâta doar că apucase să-i dea banii nevestei, care plecase mai repede acasă, din târg. N-a fost prins ucigașul. Vreo 30 de ani mai târziu, prin anii ’90, un bătrân bolnav, muribund, cheamă preotul din Cuied, pentru ultima spovedanie. „Eu l-am omorât pe Ursa!”, îi spune, sfârșit de puteri.

Viața devine literatură, și literatura, viață. Ca în Cuied, un sat de oameni gospodari, din câmpia Aradului.

Dicționar necesar:

A măldări – a clădi; a drișcui – a netezi ten­cu­iala; leaț – șipcă de lemn; brânci – mâ­nă; doște – scân­­duri de lemn; lodoabe – bârne de lemn; cheo­tori – loc unde se îm­bină bâr­nele la colțurile caselor; mar­hăle – vite; tuluci – viței.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian