Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

COSTION NICOLESCU (teolog, antropolog, scriitor): „Noi, românii, suntem una cu Maica Domnului”

Maica Domnului – Mânăstirea Bica, Cluj

Creștinătatea se desparte de vară cu o săr­bătoare magnifică: Praznicul Adormirii Maicii Domnului. O zi cu adevărat lumi­noasă, în care nu este vorba despre moarte, ci des­pre viață. Purtată pe brațe de Fiul ei mult iubit, Hris­tos, Maica Domnului se mută la cer cu trup și cu suflet. Sărbătoare prăz­nui­tă în triumf, în toate bisericile din România, dublată și de procesiuni uriașe, Adormirea Maicii Domnului este dovada ne­pieritoare a iubirii po­po­rului nostru față de Mai­ca lui Dumnezeu. Ță­ranii îi spun „Măicuța”, maica lor înălțată la ce­ruri, în care își pun toată nădejdea vieții lor. Des­pre încrederea aceasta nemărginită, dublată de o iubire profundă și gin­ga­șă, l-am rugat să vor­beas­că pe COSTION NI­CO­LESCU, cercetător al vie­ții țăranilor noștri în zo­ne­le ei sufletești, pro­funde.

Cea mai frumoasă făptură din câte au fost pe pământ

– Am sărbătorit, săptămâna aceasta, Praznicul Adormirii Maicii Domnului, cu un entuziasm popu­lar uriaș. Bisericile au fost arhipline, mii de oameni au participat la pelerinaje. Cum vă expli­cați iubirea aceasta, cu totul aparte, față de Maica lui Dumnezeu?

Costion Nicolescu

– Într-adevăr, oamenii, în marile lor impasuri, atunci când e să se roage fierbinte, se opresc la icoa­na Maicii Domnului. Îmi aduc aminte de un părinte (slujea la biserică la Flămânda), care ne-a povestit că fusese ȋntr-un pelerinaj ȋn Oltenia, și într-o mâ­năs­tire a văzut la icoana Maicii Domnului, preaplin de flori, iar la cea a Mântuitorului Hristos, mai ni­mic. „Şi atunci”, ne-a spus părintele, „m-am dus şi am luat o parte din flori şi le-am mutat în fața icoa­nei Domnului Iisus”. Părintele descria o situație obiș­­nuită, nu o excepție. Din cauza slăbiciunilor noas­tre, ne simţim vulnerabili, prea vinovați, ca să mer­gem direct la Hristos, așa că ne spunem: „Hai, că s-o ȋnduioşa Maica de noi!”. Omul are nevoie, ȋn general, de maternitate; una e relaţia cu tatăl şi alta cu mama, ştim cu toţii. Dacă e să găseşti ȋn­ţelegere, nu ȋn sensul să ţi se ȋnţeleagă abate­rile, ci ȋn sensul de a simţi că nu eşti condam­nat, ȋţi trebuie un sân matern. Sigur că tatăl dă o altă anvergură drumului tău, e tutelar, dar mama e instanţa sufletească ultimă. De aceea Maica Domnului e inima bisericii, centrul ei. Până și construcția bisericii este, cumva, după chipul Maicii Domnului – cu abside, cu „sâni”, e puţin antropomorfă, iar Pantocratorul e sus, e ca şi cum ar fi şi ȋn cer şi ȋn pântecele ei.

Există în ortodoxie un cuvânt al Sfântului Grigorie Palama, care spune că Maica Domnului este cea mai frumoasă făptură din câte s-au creat pe pământ. Chiar și fizic, Dumnezeu a adunat ȋn ea toate frumuseţile de pe pământ    – frumuseţea chipu­lui, frumuseţea naturii uma­ne, totul ȋn ea este sintetizat şi esenţializat, ȋncât ea a fost și va rămâne pentru noi fru­museţea totală. E aproape un imn pe care ȋl face Sfântul Grigorie Palama Maicii Dom­nului, un portret pe care l-am văzut citat şi la părintele Stăniloae, şi la alţi părinţi şi teologi contemporani. Ma­rele regizor italian Pier Pao­lo Pasolini, a făcut un film numit „Evanghelia după Matei”. Este primul film la care m-am dus cu strângere de inimă, că nu puteam să văd o Evanghelie pusă în scenă. Ei bine, acum cred că este cel mai bun film care s-a făcut cu referire la Evan­ghelii. Ce m-a cutre­murat la filmul lui Pasolini este că, ȋn afară de actorul care Îl interpreta pe Iisus Hristos, restul erau evrei, oameni simpli, nu actori, dar nu evrei veniţi din România sau din Rusia, de nu ştiu unde, prin mişcarea sionistă, ci evrei care au trăit acolo, în Țara Sfântă, încă din timpul Mântuitorului, ȋn comunităţi mici, ȋn triburi. La Pasolini, Mai­ca Domnului e chiar o copilă de 14 ani, nu o actriță, o copilă evreică, de o simplitate şi de o frumuseţe tulburătoare. Văzând filmul, mi-am dat seama că aşa trebuie să fi arătat la chip și în realitate – o copilă de o sim­pli­tate totală, de o frumuseţe primară, origi­nară. Noi, când ne-o imaginăm acum, ne-o imaginăm puţin edulcorat, cultural, rafinând puţin lucrurile.

„Iată, mama ta!”

– I-aţi cunoscut pe mulţi dintre marii noștri duhovnici. Ați vorbit cu ei despre Mai­ca Domnului?

Adormirea Maicii Domnului – Vinga, Arad

– L-am ascultat adesea pe părintele Stă­niloae, care vorbea mult despre Maica Dom­nului şi ne spunea să o luăm ca pe mama noastră, să avem aceeași raportare la ea. Să simţi tu această căldură în inima ta, pe de o parte, şi pe de alta, să simţi şi căldura ei, pentru că e mama noastră. În general, pă­rin­ţii pe care i-am cu­noscut aveau, ȋntr-adevăr, o mare evlavie față de Preacurata, o evlavie care ne este dată de sus, pentru că omeni­rea, până la ve­nirea lui Hristos, era orfană de mamă, se simţea pe pământ o lipsă de maternitate divină. După Întru­pare, noi L-am primit – nu numai pe Dumnezeu făcut om, ȋntrupat, ci am primit şi o maică, la fel de importantă pentru mântuirea noastră. Știți că pe Cruce, Hristos i-a spus Sfântului Apostol Ioan, care stătea lângă Maica Domnului: „Iată mama ta!” (Ioan XIX 27). Din acel moment, Fecioara Maria a devenit nu numai maica spirituală a lui Ioan, ci și maica noastră, a tuturor ucenicilor Domnului. Iisus a investit-o pe Cruce ca maică universală. Este, cumva, o ȋmplinire. Maica Domnului este ridicată astfel mai presus decât cetele ȋngereşti şi stă cu Fiul ei acolo, deasupra lor. De aceea, teologii spun că prin ea, omul ȋşi atinge maximul de potenţialitate, pentru că Maica Domnului ne este şi model. Sigur că Hristos e modelul suprem pentru om, dar El e un model venit din afara lumii – s-a ȋntrupat, este, totuși, Dumnezeu, pe când Maica Domnului este dintre noi, una de-a noastră.

– Da, așa o simțim: de-a noastră. De aceea poate că avem și atâta încredere să îi cerem aju­torul.

Maica Domnului din Soroca (Basarabia)

– A plecat de la noi şi a avut o mare râvnă pentru rugăciune până s-a zămislit ȋn ea, prin Du­hul Sfânt, Domnul Iisus. În momentul zămislirii, ea se curăță de păcatul strămoşesc – de care noi ne cură­țim prin botez –    și apoi ajunge la o unire extraor­dinară cu Dum­nezeu, cea mai intimă unire posibilă. Vă gân­diți? E cutremurător: L-a ţinut pe Hristos ȋn pân­tece! E cea mai strânsă legătură pe care o poate avea omul pe pământ. Probabil că mamele simt mai bine decât noi această legătură a Maicii Domnului cu pruncul Iisus, pentru că legă­tura dintre mamă și prunc este o legătură care nu se poate comunica, poate fi doar trăită, este absolut personală, o legă­tură care se comunică pe o cale inefabilă, ȋntre mamă şi făt. De aceea și credem că Maica Domnu­lui este mijlocitoare între noi și Hristos, dar nu e o mijlocitoare pasivă. Eu nu ȋi dau rugăciunea mea Maicii Domnului, pentru ca ea să o primească și să i-o trimită mai departe Fiului ei, așa cum spunem noi când dăm mai departe o cerere și spunem: „Uite ce te roagă omul ăsta”. Nu, ea vine şi se adaugă cu rugăciunea ei la rugăciunea noastră şi ne-o inten­sifică. Ea are o implicare totală în rugăciunile noastre, fiind solidară cu noi. Și tot ea se implică în darul care ne vine de la Hristos ca răspuns la rugă­ciune. E și ea autoarea darului.

Când eşti un om credincios, toate acestea ţi se transmit cumva şi le simţi prin faptul că stai ȋn biserică; ascultând sluj­bele, participi la rit­mul liturgic și te îmbibi de prezența Maicii Dom­­nu­lui, simți prezen­ța ei, o trăieşti fără ca să o for­malizezi neapărat. Până la urmă, teologia cea mai ȋnaltă (o spun şi marii teologi), este cea din imno­grafie, din căr­ţile de slujbă. Dacă ci­tim Scrip­tura, vedem că din ea aflăm puține lu­cruri des­pre Maica Domnu­lui. Ştim câteva lucruri im­por­tante, dar nu sunt mul­te. Părintele Stăni­loae ne spunea că sunt două ipoteze cu privire la această tăcere a Scrip­turii despre Prea­curata: fie a fost smere­nia ei atât de adâncă, încât le-a ce­rut evanghe­liștilor să nu se vorbeas­că prea mult despre ea, fie Dum­­nezeu Însuși a vrut aşa, pentru ca existența ei să rămână sub pecetea tai­nei.   

„Pelerinajele – o bucurie a credinței”

– Adormirea Maicii Domnului prilejuiește cele mai mari și mai frumoase pelerinaje din tot anul. La Mânăstirea Nicula, mii de oameni vin pe jos, unii merg zile întregi. Ați participat vreo­dată la un astfel de pelerinaj?

Detaliu

– Am fost odată la Moisei, unde am mers să urmărim o nuntă, care era imediat după Sfântă Mărie. A fost cu totul şi cu totul impresionant. Mai ales ȋn nordul Ardealului, aceste pelerinaje sunt foar­te ample și din punct de vedere numeric, şi teri­torial. Este cunoscut ȋn primul rând pelerinajul de la Nicula, dar mai sunt și cele de la Rohia, Moisei sau Hodoș Bodrog, în Banat. Ele țin puţin şi de zona Maramureşului, care are un anumit tip de apro­piere de credinţă, acolo e o mândrie a credinţei şi o dorinţă de a-ți arăta dragostea prin sărbătorire şi prin jertfă, dar şi printr-o manifestare de bucurie sărbătorească. În primul rând, ar trebui să le spu­nem celor care ne citesc că există o pre­gătire a fiecărui pelerinaj, ele nu se fac la întâmplare. Fiecare sat se duce ȋn pelerinaj la o mânăstire din apropie­re. Cei din Moisei nu se duc la Nicula; fiecare parohie are pelerinajul ei. Preo­tul pregăteşte oamenii din timp, ca să facă acest pelerinaj, unde se merge mult pe jos – unele sate fac doar câțiva kilometri, dar altele, care sunt la 15, 20 de kilometri de mânăstiri, merg mult mai mult. Sigur, merg cei care pot şi care sunt ȋn putere. Alaiurile pelerinilor sunt ȋntotdeauna precedate de fete curate, până ȋn 14 ani, ȋmbrăcate ȋn alb, cântând cântece, fie liturgice, fie de genul pricesnelor. Întotdeauna merg cu prapori. Când se ajunge la mânăstire, ȋncepe un fel de întrecere: care cântă mai bine, care au alaiul mai frumos. De obicei, lumea vine din ajun, uneori chiar mai devreme, deci noaptea nu are unde să doarmă. Așa că sunt slujbe care țin toată noaptea, se citesc „Cele 7 Laude”, se citesc paraclise, acatiste, care dau o continuitate plină de emoție. Cei bătrâni sau femeile, ȋn general, ȋnconjoară biserica ȋn genunchi, de trei ori. Iar de la intrare până sus – asta este la majoritatea bisericilor, chiar şi a bisericilor de sat – există un „drum al calvarului”, „al crucii”, care se parcurge ȋn ge­nunchi şi cu „staţii”, adi­că opriri unde se spune câte o rugăciune. Ei, tot lucrul ăsta, văzut noap­tea, într-o noapte de vară, care are o poezie anume a ei, şi cu glasul de slujbă care se aude din biserică, şi cu peleri­nii de jur ȋmprejur, cu lumânări în mână, îți dă ceva extraordinar în su­flet. Deşi e multă ȋmbul­zeală şi lume, e şi foarte multă pace, e o linişte aparte. Asta e puţin pa­ra­doxal, şi nu o vezi peste tot, această bună aşezare ȋntre linişte şi o mulţime care, de obicei, e zgo­mo­toasă şi care oricum se foieşte, trebuie să se mişte – oamenii iau lu­mânări, dau pomelnice, se spovedesc, că toată lumea vrea să se ȋm­părtăşească de Sfântă Mărie, şi sunt foarte mulţi preoţi la spovedit, că nu poţi să spovedeşti mii de oameni doar cu preoţii din mânăstire. Şi lucrul ăsta se petrece şi la Nicula, şi la Rohia.

„Icoanele noastre cu Maica Domnului sunt irezistibile”

– Domnule Costion, chiar dacă rugăciunea noastră e strict personală, cu rânduieli care vin din interior, aş vrea să daţi un sfat celor care ne citesc – cum să se apropie de Maica Domnului?

Maica Domnului Platitera (Basarabia)

– O apropiere este cea directă, prin icoane, care prin frumuseţe şi prin profunzime are un impact extraordinar. La noi nu există reprezentări realiste, ca cele renascentiste din Occident, cu tot felul de doamne ȋmbrăcate medieval și cu Pruncul Iisus bebeluş, dolofan și cu cârlionţi. Icoanele ortodoxe o arată pe Maica Domnului deja ȋn starea ei de dincolo de această lume, în starea de ȋnviere. Așa ne întâlnim toţi cu Maica Domnului, prin icoană, şi suntem tulburaţi de icoanele noastre, care sunt irezistibile. În faţa lor ţi se topeşte toată răutatea, toată rezistenţa. Pe mine, unul, m-a impresionat mult o icoană veche, în mozaic, de la Roma, aflată în bazilica Santa Maria din Trastevere, ȋn care Hris­tos o ţine pe Maica Lui de umeri. E extra­ordinar! Așa vedem că tot ce ține de Mântuitorul, de dum­nezeire, nu sunt abstracțiuni. E o duioşie, o tan­dreţe, cu toată austeritatea zugrăvirilor bizan­tine. Mozaicul e tulburător, parcă așa o ţii și tu pe maica ta… Tot icoanele ne spun, foarte pe scurt, ce s-a ȋntâmplat la Adormire, când Maica Domnului se întâlnește cu Domnul Iisus, El coboară pentru ea din cer, iar ea urcă acolo. Iar în această icoană Îl vedem pe Hristos ținând în brațe sufletul Maicii Domnului, care e ȋnfăşat ca un prunc, la fel cum în icoana Nașterii Domnului, Mântuitorul e un prunc înfășat. Lucrurile rimează, merg ȋmpreună. Eu cred că un om sensibil, chiar şi un necredincios care intră ȋn biserică, nu poate să nu fie tulburat de unele icoane ale Maicii Domnului. Sunt oameni care au venit la credinţă prin icoana ortodoxă, pentru că nu este numai o zugrăvire, ci prin icoane lucrează şi acele energii necreate, care sunt prezente în ele şi care fac prezentă persoana înfățișată în icoană. Chiar și o fotografie ţi-l face prezent pe cel foto­gra­fiat, dar în icoane este o prezenţă care impune o altă lume, lumea la care urmează să ajungem cu toţii. Pe urmă, te apropie foarte mult de Maica Dom­­nului necazurile. La necaz, cred că foarte multă lume ȋşi aduce aminte de ea. Pe Maica Dom­nului o realizezi mai repede decât pe Dumnezeu, care este mai complex din punct de vedere al exis­tenţei. Iar a treia cale de apropiere este cea imno­grafică. Pentru asta e lăsată poezia în biserică, pentru asta e muzica, ca să spargă zidul raţiona­lităţii cu un suflu scurt, să se străvadă puţin din­colo, în cealaltă lume. Când auzi cântându-se „Apără­toare Doamnă” sau „Cuvine-se cu adevărat” sau alte axioane şi condace, te cutremuri; te cutre­mură şi textul imnului, şi cântarea. Am fost acum la Mâ­năs­tirea Lainici şi vinerea se face Paraclisul Maicii Domnului. În biserică au o icoană mare a Maicii Domnului, în fața căreia se strâng toţi călu­gării, îmbrăcați în rasele lor negre, doar la lumina a două-trei lumânări, şi cântă la sfârşitul Para­cli­sului. E ceva care nu poate să nu te mişte. La noi, la români, a fost mereu o anumită duioşie în cântările noastre populare care se adresează Maicii Domnului. Toate aceste pricesne, care se cântă în pelerinajele făcute de Adormirea Maicii Domnului, sunt de o duioşie şi o căldură incredibile. E o raportare foar­te apro­piată, caldă, suntem una, cum­va, cu Măi­cuța, în lumea de dincolo, unde este ea, ajunge şi lumea noastră. Şi Maica face pun­tea asta, de aici peste cetele ȋn­gereşti.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian