Bunicul Victor și vioara

Despre „tata Victor” vreau să scriu de multă vre­me. A fost tatăl lui tata, adică bunicul meu, învățător în satele Gorjului, în Bărbătești, Petrești și Stăr­poaia. Mi-l amintesc de pe când aveam 5 ani: venea pe la noi după-amiezele și se apuca, pe lenevite, să-și depene poveștile. Știa că, fără pic de tocmeală, mă repezeam în pivniță și veneam cu ulcica de țui­că. Învățasem că îl paște un „pericol”: dacă nu avea licoarea de prună, i se „usca” gâtul și nu mai putea povesti. Îi turnam într-un țoi de sticlă și mă așezam pe podea, în fața uriașei icoane a Maicii Domnului cu Pruncul Iisus, ascultându-i poveștile. Mama ve­nea cu gustări de porc scoa­se din garniță, ceapă roșie și lipie coaptă pe plită. Printre cele dintâi amintiri au ră­mas cele despre bunica Du­mitrana, soția lui. De multe ori, bunicul Victor venea cu vioara adusă de la Londra și-mi cânta preț de trei ul­cele de țuică. Apoi înce­pea povestea. „Era frumoasă bu­nica ta, mă, puță, era bine îmbrăcată, cu voce dulce, de învățătoare, vrednică, iu­bitoare. Dăduse naștere ce­lor trei băieți: Lon­gin, Ion și Sebastian (Vatică). Eu eram cu școala, cu muzica, cu mat-ul (bufetul să­tesc); ea ținea educația copiilor, gospodăria, casa, animalele. Purta, la biserică, o basma cu flori, o bluză de borangic galbin, pantofi negri, ciorapi ară­mii, aduși de la Craiova. Toate țărăncile o ur­mă­­reau pe șușea, că mergea iute și parcă plutea, ținea băi­bă­racul pe umăr și săcăteul în mâna dreaptă. Așa era îmbrăcată și în ziua neagră, a tre­nului ucigaș. L-a prins în fugă, în Cărbunești, n-a mai avut timp de bilet. Se grăbea să ajungă acasă, la copii. Și a venit un blestemat de vecin și a între­bat-o dacă și-a luat bilet, că vine supracontrolul și-o amendează dacă nu are. Speriată, i-a spus că nu are și nu știe ce să fa­că. «Sări din tren», a în­demnat-o bețivul, «că nu are viteză mare». Cum nu dorea să se facă de râs, tocmai ea, nevasta mea, a sărit. S-a lovit de o piatră și a murit pe loc”. Ter­minând scurta și dureroasa po­veste, bunicul, cu o la­crimă pe obraz, îmi făcea un semn bărbătesc, ară­tând spre ulcică. Într-un mi­nut eram lângă butoi și când ajungeam să-i torn în țoi, mă mângâia pe cap și mă lăuda că îmi place să-l aghesmuiesc.             

    A trecut timpul copilăriei și l-am văzut destul de rar pe tata Victor. Locuia pe Valea Morii, împreună cu fiul său cel mic, unchiul Vatică. Fiind mutat ca învățător la Stărpoaia, s-a mutat acolo, unde și-a găsit și-o nevastă. Am reușit să-l vizitez o singură dată. Mi-l amintesc ca azi: îm­brăcat în costum schi­le­resc, din di­mie albă, cu vioa­ra prin­să sub gât, cânta de se oprea lumea în drum. Își miș­ca mâinile o grozăvie pe ar­cuș, cânta cu stânga nu­mai me­lodii vechi, gor­je­nești, de ți se umpleau ochii de la­crimi, chiar dacă mai auzisei muzica de zeci de ori. Das­că­lul satului, nenea Victor, zicea: „L-ați ascultat pe artistul nostru european? E bunicul vostru, să-i adu­ceți un rachiu și să-l apla­udați”. Din păcate, după ce am plecat la facultate, la București, bunicul ne-a părăsit pe neașteptate. L-am mai prins, totuși, într-una dintre ultimele zile ale vieții sale. Deși bolnav, tot mi-a povestit cum a fost luat pri­zonier de nemți și cum era să moară în lagăr, pe stâlpul execuției. Va urma.