Despre „tata Victor” vreau să scriu de multă vreme. A fost tatăl lui tata, adică bunicul meu, învățător în satele Gorjului, în Bărbătești, Petrești și Stărpoaia. Mi-l amintesc de pe când aveam 5 ani: venea pe la noi după-amiezele și se apuca, pe lenevite, să-și depene poveștile. Știa că, fără pic de tocmeală, mă repezeam în pivniță și veneam cu ulcica de țuică. Învățasem că îl paște un „pericol”: dacă nu avea licoarea de prună, i se „usca” gâtul și nu mai putea povesti. Îi turnam într-un țoi de sticlă și mă așezam pe podea, în fața uriașei icoane a Maicii Domnului cu Pruncul Iisus, ascultându-i poveștile. Mama venea cu gustări de porc scoase din garniță, ceapă roșie și lipie coaptă pe plită. Printre cele dintâi amintiri au rămas cele despre bunica Dumitrana, soția lui. De multe ori, bunicul Victor venea cu vioara adusă de la Londra și-mi cânta preț de trei ulcele de țuică. Apoi începea povestea. „Era frumoasă bunica ta, mă, puță, era bine îmbrăcată, cu voce dulce, de învățătoare, vrednică, iubitoare. Dăduse naștere celor trei băieți: Longin, Ion și Sebastian (Vatică). Eu eram cu școala, cu muzica, cu mat-ul (bufetul sătesc); ea ținea educația copiilor, gospodăria, casa, animalele. Purta, la biserică, o basma cu flori, o bluză de borangic galbin, pantofi negri, ciorapi arămii, aduși de la Craiova. Toate țărăncile o urmăreau pe șușea, că mergea iute și parcă plutea, ținea băibăracul pe umăr și săcăteul în mâna dreaptă. Așa era îmbrăcată și în ziua neagră, a trenului ucigaș. L-a prins în fugă, în Cărbunești, n-a mai avut timp de bilet. Se grăbea să ajungă acasă, la copii. Și a venit un blestemat de vecin și a întrebat-o dacă și-a luat bilet, că vine supracontrolul și-o amendează dacă nu are. Speriată, i-a spus că nu are și nu știe ce să facă. «Sări din tren», a îndemnat-o bețivul, «că nu are viteză mare». Cum nu dorea să se facă de râs, tocmai ea, nevasta mea, a sărit. S-a lovit de o piatră și a murit pe loc”. Terminând scurta și dureroasa poveste, bunicul, cu o lacrimă pe obraz, îmi făcea un semn bărbătesc, arătând spre ulcică. Într-un minut eram lângă butoi și când ajungeam să-i torn în țoi, mă mângâia pe cap și mă lăuda că îmi place să-l aghesmuiesc.
A trecut timpul copilăriei și l-am văzut destul de rar pe tata Victor. Locuia pe Valea Morii, împreună cu fiul său cel mic, unchiul Vatică. Fiind mutat ca învățător la Stărpoaia, s-a mutat acolo, unde și-a găsit și-o nevastă. Am reușit să-l vizitez o singură dată. Mi-l amintesc ca azi: îmbrăcat în costum schileresc, din dimie albă, cu vioara prinsă sub gât, cânta de se oprea lumea în drum. Își mișca mâinile o grozăvie pe arcuș, cânta cu stânga numai melodii vechi, gorjenești, de ți se umpleau ochii de lacrimi, chiar dacă mai auzisei muzica de zeci de ori. Dascălul satului, nenea Victor, zicea: „L-ați ascultat pe artistul nostru european? E bunicul vostru, să-i aduceți un rachiu și să-l aplaudați”. Din păcate, după ce am plecat la facultate, la București, bunicul ne-a părăsit pe neașteptate. L-am mai prins, totuși, într-una dintre ultimele zile ale vieții sale. Deși bolnav, tot mi-a povestit cum a fost luat prizonier de nemți și cum era să moară în lagăr, pe stâlpul execuției. Va urma.
