* Yoko Tawada, „Memoriile unui urs polar”, traducere de Monica Tamaş, Editura Polirom (tel. 0232/217.44.00).
Anul acesta la Bookfest invitată de onoare a fost Japonia. Şi până acum, dar mai abitir cu această ocazie, editurile noastre au tradus scriitori japonezi contemporani al căror talent a fost apreciat nu doar în ţara lor, ci şi în Occident. E drept că unii dintre ei au ales să trăiască acolo şi să scrie nu numai în limba maternă, ci şi în cea a ţărilor de adopţie. E şi cazul acestei romanciere născute în 1960, înfocată admiratoare a lui Dostoievski&Comp, de dragul cărora a studiat literatura rusă la Universitatea din Tokio. La 22 de ani, fiindcă obţinuse o slujbă la Berlin, s-a mutat în Germania, unde a rămas definitiv, a început să scrie romane şi în nemţeşte, a devenit cunoscută pe piaţa mondială a cărţii. La noi i-a fost tradus din japoneză, tot la Polirom, acum doi ani, romanul „Ultimii copii din Tokio”, o distopie pe teme ecologice, a cărei versiune americană primise un premiu prestigios. În iunie, pentru Bookfest, unde Yoko Tawada a venit la lansare, i-a fost tradus din germană romanul în care antropomorfizează trei generaţii de urşi polari. Urşii ei vorbesc, scriu, au păreri despre civilizaţia lui homo sapiens şi normele ei sociale, despre diferitele sisteme politice şi despre formele de îngrădire a personalităţii prin dresaj, despre distrugerea mediului natural ş.a. Poveştile autobiografice narate urmăresc pe rând destinele unei ursoaice albe, născute în nordul extrem al URSS, dresată brutal de un Ivan şi ajunsă vedetă a circului din Moscova, al fiicei ei, Tosca, dresată cu iubire, blândeţe şi, de dragul dresoarei-surori, executând numere spectaculoase în turnee prin arene de circ din lume şi, în sfârşit, al puiului Knut, nepot şi fiu de „artiste”, născut şi crescut în captivitate la Grădina Zoologică din Berlin (chiar există în realitate un ursuleţ polar cu acest nume acolo, mediatizat de toate televiziunile pentru drăgălăşenia lui, la sfârşitul ştirilor care ne afectează emoţional). Romanciera are un tip de umor şi ironie cum găseşti mai rar la germani şi la japonezi. Natura umană cu prejudecăţile ei, văzută de aceste animale candide, nu arată prea bine, fie că e vorba de fostele ţări din lagărul comunist – Rusia, Ucraina, RDG, unde se petrec părţi din viaţa personajelor, fie de Canada, Germania reunificată, SUA în criza încălzirii globale care face din urşii polari (şi nu numai) o specie ameninţată cu dispariţia. Bunica artistă de circ şi dansatoare e prima care îşi scrie autobiografia: „Până atunci îmi folosisem limba în primul rând pentru a-mi transporta opinia în afara mea. […] Dar când am văzut literele năpădind hârtia, am simţit dorinţa aprinsă de a arăta cuiva povestea vieţii mele. Probabil că sentimentul era comparabil cu mândria unui copil mic ce-şi prezintă productul puturos”. Productul ursoaicei are însă un succes neaşteptat la cititorii ce o cunoşteau din spectacole şi autoarea deja celebră ajunge în Canada, unde o naşte pe Tosca. Întors în RDG, puiul de urs creşte împreună cu o fetiţă, Barbara, devenită apoi din pasiune dresoare de urşi. Partea din roman scrisă de Tosca nu e despre sine ci despre prietena ei umană, despre cariera lor la circ din anii ‘60 până în 2010, cu numere spectaculoase, aplaudate în turnee prin toată lumea. La rândul ei, Tosca are un pui, Knut, crescut din prima zi de îngrijitorul Matthias şi de veterinarul de la Zoo Berlin. Drăguţul ursuleţ alb, care dezvoltă pentru îngrijitorul lui o dependenţă-dragoste filială, e asaltat de jurnalişti, devine star TV şi e folosit ca instrument de propagandă împotriva încălzirii globale. Memoriile celor trei urşi polari sunt o simpatică lectură de vacanţă pentru toate vârstele.
