Sfârșitul acestei veri a marcat un moment istoric al apartenenței noastre la Uniunea Europeană: după ce a reușit să ajungă la suma de 75 miliarde de euro, bani nerambursabili, de la aderarea din 2007 și până la final de iulie 2022, România a depășit un „profit” de 50 de miliarde de euro, în relația cu UE. Țara noastră a contribuit în acest interval la bugetul Uniunii cu 25 de miliarde euro, de unde rezultă că totalul fondurilor primite a fost de trei ori mai mare decât contribuția noastră! Cifrele, rotunde și seci, ar trebui să închidă definitiv falsul discurs despre colonizarea României de către UE. E cert că puteam atrage mult mai mult decât cele 75 de miliarde de euro, după cum, la fel de clar e că puteam să ne impunem mai bine interesele față de Bruxelles în anumite domenii, ori să ne apărăm mai eficient și mai deștept atuurile în contextul unei piețe dinamice și foarte concurențiale cum e cea din Uniune. Dar profitul României din relația cu UE este indiscutabil: ori pe unde mergem prin țară, dăm peste celebrele panouri albe, care marchează susținerea financiară europeană – sunt importante clădiri de patrimoniu sau biserici renovate din fonduri UE, sunt pensiuni și făbricuțe cu specific local ridicate cu ajutor din Occident, lucrări mari de infrastructură, la care, altfel, cu greu ne-am fi putut înhăma, sunt mulți bani investiți în educație și în profesionalizarea specialiștilor noștri din diverse domenii. Câștiguri clare, pe lângă reputația de a face parte din UE, care a adus, la rându-i, numeroși investitori străini. România a făcut un salt uriaș.
Drumul din 2007 și până azi n-a fost lipsit de poticneli: e binecunoscută lipsa de apetență a statului român în a lucra cu fondurile europene, supuse unor condiții extrem de riguroase și unor controale draconice pe plăți și pe execuții. Anumite zone ale administrației românești preferă și azi fondurile venite, pe prietenie, de la guvern. Au mișcat și acele fonduri destule lucruri prin țară, nimic de zis, diferența e că la lucrările făcute pe fondurile europene nu s-a auzit să se dărâme poduri ridicate după un an de zile ori să se construiască terenuri de sport în pantă. O diferență mică, vor spune unii, dar care se vede, azi, în ștaiful pe care îl au orașe precum Sibiul, Clujul sau Oradea, unde administrațiile locale s-au specializat în folosirea banilor europeni pentru nevoile comunității. Spre deosebire de București, unde interesul pentru problemele edilitare cele mai importante a fost abandonat în favoarea circului (nici măcar acesta ieftin!) sunt în România numeroase orașe care și-au rezolvat problemele de canalizare și termoficare cu bani gratis de la Bruxelles. Încă o dovadă că nu UE e „de vină” pentru toate problemele noastre, ci tot noi, când nu ne vedem și nu ne urmărim interesul.
Desigur, relația noastră cu Uniunea Europeană nu ar trebui să fie una legată de interese financiare, ci mai degrabă de valori comune. Cum, însă, în 30 de ani, năravurile politice de la București nu s-au schimbat foarte mult, ne consolăm că măcar standardul nostru de viață e mai aproape de Occident. Aici, banii europeni,chiar au făcut diferența!
