* Andrei Manolescu, „Cazul scriitorului dispărut”, Ed. Humanitas (tel. 0723/68.41.94), colecţia Scriitori români contemporani, 200 p.
Nu cred că există cititor, oricât de mofturos, căruia să nu-i placă romanele poliţiste sau cu mistere. Considerată (pe nedrept) de critici şi istorici literari un gen minor, bazat pe stereotipuri, această specie de ficţiune, cu enormă popularitate (am citit că în Franţa unul din cinci romane vândute e un „polar”), a avut şi are autori specializaţi care sunt pur şi simplu romancieri de raftul întâi. Pentru ei, nu doar anchetarea unei crime sau a unei enigme e resortul narativ, ci metabolizează sub acest pretext realităţi sociale, politice, economice, fac analize aşa-zicând antropologice ale unor straturi ale societăţii, de la marginali la marea burghezie şi de la oameni de rând la elite. Reţeta generică cere ca elucidarea „cazului” să revină unui detectiv, unui poliţist sau unui cuplu ce îmbină inteligenţa inductivă („micile celule cenuşii”), capacitatea de a lega indicii diseminate, cu rigoarea deductivă. Aceşti detectivi trecuţi de Conan Doyle, Maurice Leblanc, Agatha Christie, George Simenon, Raymond Chandler, Dashiell Hammett ş.a. dintr-un roman în altul au supravieţuit autorilor lor, au devenit mai celebri ca ei, sunt reluaţi în franciză şi azi. Mulţi dintre clasicii genului provin din jurnalism, despre care Simenon spunea „e cea mai bună experienţă pentru un romancier”. Şi Andrei Manolescu, debutant acum în proza de ficţiune, e jurnalist. A lucrat la Radio Europa Liberă, la BBC şi de mai multă vreme e redactor-şef adjunct la revista „Dilema”, unde ţine şi o rubrică săptămânală, „Libertatea de impresie”. Articolele lui pe teme diverse au întotdeauna un „chichirez” literar, un fir narativ cu sens ce transcende faptele povestite, aşa că nu m-am mirat să-i văd numele pe coperta unui roman. M-a mirat doar că adeptul libertăţii de impresie şi-a ales un gen care are stereotipurile şi algoritmurile lui de ficţiune şi suspans. Dar, pe măsură ce citeam, observam cum le depăşeşte, făcându-ne să participăm cu propriile supoziţii, mai devreme sau mai târziu deturnate, cu propria pistă alăturea cu drumul înfundat. „Cazul” anchetat e dispariţia unui anume Ion Popescu, specialist în limbi clasice şi autor de romane poliţiste sub pseudonimul Alexandru Ţestosu. De prin anul 2000 nu se mai ştie nimic despre el, deşi avusese notorietate: romanele lui, traduse în engleză, se vânduseră bine în Marea Britanie. Traducătorul, David Newcombe, însurat cu o româncă şi stabilit în ţara noastră, e interesat să afle ce s-a întâmplat cu Alexandru Ţestosu, dacă a murit (era născut în 1906), când şi în ce împrejurări sau dacă mai trăieşte. În acest scop se asociază cu un fost ofiţer de Miliţie, Iorgu, pe care dispărutul şi-l luase ca model pentru detectivul lui, reluat de la o carte la alta. Împreună se duc să pună întrebări în mediile frecventate de Ţestosu: Uniunea Scriitorilor, vecinii din Cotroceni, editorul, rude – prilej pentru Andrei Manolescu de a-şi da frâu liber talentului reportericesc şi impresiilor despre lumea românească de ieri şi de azi. Dar şi de a-şi imagina cum ar vedea-o un englez şi ce ar înţelege acesta din firea românilor. N-o să vă dezvălui sfârşitul – surprinzător, cum altfel?, al romanului care, indiferent de eticheta „poliţist” e, din punct de vedere literar, o reuşită.
