Povestea unui peruș auriu

L-am adoptat cu prilejul unei escapade prin Pia­ța Centrală a orașului. Era pe o tarabă, un ghemuleț de pene aurii, cu ochi­șorii precum două boa­be de piper. Se cățăra pe gratiile coliviei tăcut, în­ghesuit în el, ca apă­sat de o povară, contrastând cu frații lui zburdalnici și gălăgioși. I-am pus colivia în drep­tul ferestrei și, câteva zile, am fost stu­diați de un peruș prea timid pentru a încropi mă­car o ten­ta­tivă de trilulire. Numai când se dădea în leagăn, în inelușul mobil, ținuta lui de­venea dem­nă de un pe­ruș măreț. Îi spuneam „Biț-ne­în­fri­catul”. M-a abor­dat pe neașteptate, într-o zi, când tre­băluiam pe lângă el. Îl pusesem pe masa din bu­cătărie, as­cuns în spatele unui mănunchi de pă­trunjel. Mi-a po­vestit atunci, timp de câteva ore, toată viața lui: un adevărat roman de aven­turi, plin de suspans și sem­ne de mirare, care izvorau în tri­luri limpezi, neo­bosite, din gușulița lui umflată. Adop­tasem oa­re o privighetoare? Un Chopin al nea­mului pă­să­resc? Nu mi-a fost greu să înțeleg că se plictisea. Și m-am dus din nou la piață și i-am adus-o pe Kiri, care i-a ocupat ins­tan­taneu inima. Se iu­beau, se po­triveau perfect: el – auriu, ea – al­bas­tră. Ea – po­se­si­vă, el, un ma­re romantic. Apar­ta­mentul era plin de serenadele lui țintite către cren­guța de măr, de pe care Kiri îl asculta ca de la bal­con. Păreau amân­doi bi­necuvântați de soartă. Până în­tr-o zi, când un bles­­temat de baton cu miere a ră­pus-o pe dră­gălașa Kiri, în țipetele de durere ale lui Biț. Am îngropat-o la mar­gi­nea unui crâng în­mi­res­mat, de săl­ci­oară, a­proa­pe de suratele ei libere, în­sem­nând cu o crenguță locul într-un impuls de rău-au­gur. Timpul a tre­cut… Spe­ram că Bebe-Biț, cu min­­tea lui de pe­ruș, va tre­ce cu ușurință de amin­tirea lui Kiri. M-am înșelat. Nicio­dată n-aveam să-l mai re­gă­sesc pe Biț-truba­du­rul… Niciodată n-aveam să-i mai aud piuitul pierit, prin care își ex­prima sen­timen­te­le pentru Kiri. Nimeni n-o putea înlocui. Cu atât mai puțin pe­ru­șa șmecheră ca­re s-a instalat vre­­mel­nic în co­livia lui și care, cu prima ocazie, l-a pă­răsit pen­tru un mai tâ­năr peruș din ve­­cini… De­venise ta­citurn. Sin­gu­rul strop de se­nin i-l ofereau de­­senele ani­ma­te și cli­­pe­le pe­trecute cu aripioarele la spate, la soa­re, pe bal­con. De ce oare, Doam­ne, nu i-am luat atunci bilet de călătorie spre Țara Pe­rușilor? De ce nu m-am în­durat să merg la Grădina Botanică pentru a-i ruga pe cei de acolo să mi-l primească pe Biț în imensa vo­lieră în care semenii lui se zben­guiau în voie? Sin­gurătatea își înfigea col­ții în su­fletul pri­e­tenului meu. Era doar o ches­tiune de timp, până să-l ră­pună. Ochii îi erau tot mai triști, tri­lurile tot mai în­vin­se… Tratamentul nu l-a ajutat cu nimic. Dim­po­tri­vă, l-a chinuit amar­nic. Ieri, la ora 10, Biț și-a câștigat libertatea pe care noi, din dra­goste, i-am refu­zat-o: s-a îm­barcat spre Ca­lea Lactee. S-a stins sub ochii mei, ca o flacără fi­­ravă, suflată de vânt. L-am îngropat la margi­nea crân­gului de sălcioară, alături de Kiri, prin­țesa de ne­înlocuit a inimii lui. Câteva grame efe­mere de via­ță, aco­perite cu pă­mânt…

Aș vrea să scriu mai mul­te despre ce simt acum sau des­pre cum mi l-am ima­ginat pe Biț azi-noapte, când cerul a fost atât de clar, iar stelele parcă mai vii ca niciodată. Dar cu­vin­tele mi se pierd printre la­crimi…

ALINA – Galați