Provincie cu obraz subțire – TÂRGOVIȘTE

Zilele Cetății

E freamăt mare în Târgoviște. În primul rând, pentru că tocmai a început școala. Mă duc și eu în centru, la librăria mea preferată. Când am venit pentru prima dată aici, era singura librărie din oraș. Fără ea aș fi fost ca peștele pe uscat. Avea cărți mul­te, multe, înghesuite peste tot, așezate nu doar pe rafturi, ci și în vrafuri, pe alături, complet alan­dala. Și câteva doamne care, în ciuda haosului, dibuiau fiecare titlu în parte și își ajutau clienții să se ori­enteze în acel labirint cu miros de hârtie și de tipar. Și asta, pe muzică de jazz. Ceva incredibil! Era o adevărată oază librăria aceasta, unde întâlneai unele dintre cele mai plăcute chipuri de prin părțile locu­lui. Vorba aceea, „cul­tura li se citește oamenilor pe față”. Între timp, au tre­cut vreo 19 ani. Deși se chea­mă „Fragilistic”, li­brăria a rămas în pi­cioare, nea­bătută, la fel ca doam­nele care continuă și azi să lu­creze acolo. Locul este acum, poate chiar mai mult decât înainte, un punct de referință al ora­șului. Cel puțin pentru „lu­mea bună”, cum i se spu­ne. E drept că librăria a fost între timp renovată, are un aer modern, boem și sofisticat și vinde și ca­fea. Un motiv în plus pen­tru ca oamenii să meargă acolo. Acum e deosebit de aglomerat pentru că, după cum spuneam, tocmai a început școala și tot orașul se înghesuie să cumpere rechizite. Cumpăr și eu ce-am de cumpărat și plec în grabă. Mă așteaptă o săp­tămână grea și n-am timp de pierdut. Nu e vorba doar de începerea școlii, care ne dă tuturor progra­mul peste cap și îngreu­nează teribil circulația, ci și de „Zi­lele Cetă­ții”, care debutează la finalul săptă­mânii. Participă și băiatul meu cel mic, ca voluntar în­tr-o orchestră care va cânta muzică de film, la cine­matograful din centru. Are 12 ani, n-a mai fost voluntar până acum și se ve­de de la o poștă că are emoții. Îl conducem în forma­ție familială com­pletă, împreună cu soțul meu, în fața cinema­to­grafului, unde ne întâlnim cu profe­soara de vioară. E mititică, dar atât de frumoasă, încât prima dată când am văzut-o cântând pe scena șco­lii de mu­zi­că, mi s-a tăiat res­pi­rația. Ini­ma unui oraș sunt oamenii lui. Oa­meni ca ea, ca­­re tru­desc să-i creas­că ni­velul, să popula­ri­zeze arta și să răspân­dească cu­noașterea și cul­tura. Concertul Or­ches­trei Sim­fonice de Tineret „Andante”, pe care-l pregătește a­cum, e unul ca­ri­tabil. Scopul lui e strân­ge­rea de fon­­duri pentru o fetiță de 11 ani, care i-a im­pre­sionat pe toți cu ta­lentul ei la vi­oară. Sari este cea mai tâ­nără membră a acestei orchestre, formată din elevi și profesori ai școlii de muzică. Deși a câștigat până acum o puzderie de premii și e limpede că o așteaptă o superbă carieră mu­zicală, fetița se confruntă cu o mare problemă: pentru a putea să meargă mai de­parte, are nevoie de o nouă vioară, pe care nu și-o poate însă per­mite. Achiziția instrumentului de­pin­de de succe­sul concertului. Dar copiii dau dovadă de o solidaritate exemplară. Îi văd cum vin din toate direcțiile către cinematograf. Copii, tineri, fru­moși și talentați. Îmi crește inima uitându-mă la ei. Visul lui Sari se va împlini. Dacă așa arată viitorul, să fie primit!

Ev Mediu în parcul Chindiei

Mai există un bastion cultural în Târgoviște: Teatrul Tony Bulandra. Direc­torul tea­trului se nu­mără, și el, printre acei oameni dăruiți care ridică orașul. El a creat Festivalul BABEL, prin care    aduce în provincie, companii teatrale din lumea întreagă. Anul acesta, în iunie, ne-au vizitat, de pil­dă, artiști din Belgia, Germania, Franța, Italia, Sco­ția, Polonia, Republica Moldova, Algeria, Gre­cia, Turcia, Kazahstan, India și Coreea de Sud. Ce-mi place mult la acest festival e că umple de suflu, nu doar teatrul în sine, ci în­treaga Târgoviște. Spec­tacole au avut loc pretu­tindeni, chiar și în Parcul Chindia, printre ruinele Curții Domnești, ori în Piața Mihai Vitea­zul, din centrul orașului. Cultura vine astfel la oameni, îi în­conjoară pe târgoviș­teni din toate direcțiile. „Zi­lele Ce­tă­ții” sunt și ele impreg­nate de cul­tură. În cei mai reușiți ani, eveni­men­tul a fost impresio­nant, întrucât s-a trans­format într-o ve­ri­tabilă mașină a tim­pului. Mer­geam la Curtea Dom­­nească și vedeam domni și dom­nițe din alte vre­muri, plimbându-se aga­le prin peisajul idilic, rupt din cărțile de istorie. Acolo a tras me­zinul meu pentru prima dată cu arcul. Iar băiatul meu cel mare a în­cru­cișat să­biile cu un ca­valer de temut, făcând apoi parte dintr-o pro­cesiune so­lem­nă, cân­tând la tobe, alături de mulți alți băieți, îm­brăcat, ca și ei, în costum medieval. Pe muzica lor dârză, bărbați călare pășeau mândri printre ruinele Curții Domnești, făcându-i pe spec­tatorii rămași cu gurile căscate să-și imagineze cum se în­torcea Țepeș de la vreo luptă sau de pe dome­niul de vânătoare. Mi-am imaginat și eu și am fost foarte emoționată să-mi văd piticul participând la alai. Serios, concentrat, ca nu cumva să-și iasă din ritm. În Curtea Domnească și în Parcul Chindia era plin de tarabe, organizate cu gust, de meșteri popu­lari. Sau tarabe cu miere, cu porumb fiert și alte bu­nătăți locale. Tarabe cu ii și bijuterii. Și o scenă de pe care niște tineri costumați cân­tau muzică me­die­vală, trans­pu­nându-ne și mai intens în atmosfera altor timpuri. Timpuri frumoase, în care Târgoviștea era cetatea de scaun a Țării Românești.

Destinația anului 2022

Din cauza crizei generale, anul acesta n-au mai putut fi investite la fel de multe fonduri în eve­niment, astfel încât „Zilele Cetății” au fost ceva mai modeste. Dar chiar și așa, au existat destule mo­mente frumoase. Mie mi-a plăcut mai ales „Târgul meșterilor populari”, care mi-a adus aminte de satul vechi românesc care continuă să trăiască prin ei. O liniște inefabilă ți se așterne pe suflet și te face să te simți frate bun cu istoria. Da, nu prea am motive să mă plâng. Deși Târgoviștea a cunoscut multe suișuri și coborâșuri de-a lungul istoriei, ea traversează    acum o perioadă dintre cele mai bune. Am cunoscut orașul acesta în urmă cu 19 ani, alături de cel care avea să-mi devină soț. Bucureșteancă sadea, l-am privit în roz, cu ochii omului îndrăgostit. Deși, ca să fiu sinceră, pe atunci era mai degrabă verde-albăstrui. Străzile erau proaste, restaurantele puține, parcurile, dezolante… Dar s-a întâmplat un miracol cu frun­tașii urbei, care s-au pus, dintr-o dată, pe treabă. Nu cunosc detalii, nu știu ce i-a mânat, care au fost de­desubturile politice, dar bravo lor.    Târ­goviștea ne demonstrează tuturor că se poate. Că în România poate exista un orășel de provincie îngrijit și cochet, unde chiar se întâmplă lucruri frumoase, unde oamenii încearcă și reușesc să construiască ceva. Poate că acesta e și secretul succesului pe ca­re-l cunoaște în ultima vreme. În luna mai, Târ­goviște a intrat în finala naţională a concursului „Destinaţia anului 2022”, categoria „City Break” . Iar de curând, a trecut pe la noi însuși Charlie Ottley, britanicul care realizează cunoscutul serial do­cu­mentar „Fla­vours of Romania”, difuzat pe Net­flix. El a poposit la Tur­nul Chindiei, un monument em­blematic al ora­șului, construit în jurul anului 1460 și reabilitat re­cent, și la restaurantul „Casa Veche”, din Centrul Vechi.

Sper ca momentul ăsta bun pentru oraș să fie doar începutul. Și am motive întemeiate să sper. Copiii mei văd cel mai bine cum nivelul Târgoviștei crește. E ceva palpabil. Întâi drumurile și florile, apoi parcurile și Complexul Olimpic care a răsărit recent la marginea orașului, apoi primul nostru mall și tot așa. Copiii observă că orașul e tot mai curat și sunt mai puțin tentați decât adulții altor vremuri să arunce gunoaie pe jos. Copiii din oraș se bucură de tot mai multe oportunități – cursuri de limbi străine, de dans, de gimnastică, de karate, de actorie și dez­vol­tare personală, ca să dau numai câteva exemple. Și, spre lauda lor, părinții se înghesuie să-i înscrie la asemenea activități, oricâte sacrificii ar presupune asta. Dar cel mai important este că un copil de azi, din Târgoviște, care privește în jur, consideră că asta este normalitatea. Pentru că așa au crescut ei, frumos și civilizat. Și asta vor pretinde și de la alții, ca adulți, iar apoi ca părinți și bunici. Drumurile pline de gropi, urâciunea, nedreptatea, incultura le vor părea lucruri inacceptabile. Și vor avea și știința de a-și impune punctul de vedere, pentru că, spre deosebire de generațiile trecute, sunt mult mai activi, mai vocali, mai implicați social și mai bine organizați.

Cu asemenea copii, orașul nu poate decât să crească. Dacă părinții sunt delăsători sau dis­puși să închidă ochii la unele lucruri, ei sunt pregătiți să-i tragă cu fermitate de mânecă. Sau chiar să preia asu­pra lor sarci­nile aban­donate. Am cre­dința că odras­lele noastre vor face din Târ­goviște o oază de ci­vilizație, care va dăi­nui mulți ani de aici îna­inte. Și mai sper ca a­cest orășel tot mai fru­mos, mai înfloritor și mai bogat în evenimen­te, să inspire și alte „ce­tăți” ale țării, să o por­nească pe același făgaș.