Din culisele naturii: Ce știm despre stresul copacilor, provocat de secetă?

– În pădure și în copacii de prin oraș, multe frunze au devenit maronii înainte de vreme și chiar au căzut, din cauza stresului hidric. Este un mecanism de apărare în fața secetei –

Arborii din orașe suferă mai mult decât cei din păduri

Crizele conduc adesea la soluții pragmatice. În Germania, s-a decis ca apa din bazinele piscinelor interioare ale orașului Nürnberg să fie folosită la uda­rea copacilor însetați. Clorul nu a stat în calea proiectului. Acesta se disipase deja, în con­dițiile în ca­re ba­zinele nu fuse­seră folosite de mult.

În asemenea vremuri în care apa este pe sponci, copacii din ora­șe au o soartă mai rea decât cea a fraților lor din pădure. În regiuni­le urbane, acestor uriași le lipsește ade­sea locul necesar pen­tru a-și ex­tin­de în voie rădă­cinile. Solul etanș, compactat, îngreunează încă și mai mult absorbția apei. Și, spre deo­sebire de arborii din pădure, care sunt adesea parțial umbriți de cei din jur, copacii din orașe stau în multe cazuri toată ziua la soare, ceea ce conduce la o încălzire și mai puternică a frunzelor și, astfel, la o evaporare și mai pronun­țată. Biologii și silvi­cul­torii numesc starea care apare atunci când copa­cii nu se mai pot alimenta cu suficientă apă din pă­mânt „stres hidric”. O primă măsură de urgență pe care o iau uriașii verzi în asemenea cazuri este să închidă stomatele frun­zelor, prin care se evaporă apa. Dacă seceta per­sistă, frunzele se veștejesc în cele din urmă și cad. Copacii care suferă de stres hidric pot căpăta tente tomnatice, maronii, încă de la sfâr­șitul verii. Este vorba despre un mecanism de apărare, prin intermediul căruia copacul își con­servă potențialul vegetativ din primăvara următoare.

În general, copacii rezistă bine unui singur an de secetă, dar în se­zonul următor dau frunze mai mici și lăstari mai scurți. Situația devine critică atunci când se succed mai mulți ani secetoși la rând. Asta pune în dificultate și copacii maturi, care devin mai vulnerabili față de dăunători și de agenții patogeni.

Chiar și aceeași specie poate cuprinde exem­plare care pot face față mai bine sau mai rău schim­bărilor climei.    Experimentele arată că pomii se pot adapta la secetă, cu condiția ca aceasta să nu devină prea severă. Astfel, copacii care au mai fost expuși stresului hidric trec mai bine peste noi valuri de secetă. Pe termen lung, ne ajută însă un singur lucru: să plantăm soiuri cât mai diverse de copaci, pentru a compensa pierderea unora dintre ei. În cazul pădurilor, este valabilă aceeași regulă ca în cazul orașelor: „Cea mai bună asigurare este va­rietatea”. În pădurile seculare din România, ea există. De văzut cât vor rezista în fața falșilor sil­vicultori.                                                                 

Ce știm despre animalele „nemuritoare”?

– Noi, oamenii, suntem programați genetic să îmbătrânim și să murim. Există viețuitoare care o duc mult mai bine din acest punct de vedere –

Se pare că în lumea animalelor există o rețetă sigură, pentru a atinge o vârstă extrem de înaintată. Un exemplu e Jonathan, o țestoasă gigant, născută în jurul anului 1832. Ea trăiește pe insula Sfânta Elena, așa cum a făcut-o, odinioară, (împotriva voinței lui) și Napoleon. Jonathan se află în proprietatea insulei și apare și pe moneda de cinci pence a acesteia. Pe față poate fi văzută Regina Elisabeta a ll-a, cu o sută de ani mai tânără decât țestoasa și care tocmai a decedat.

Cum se atinge un asemenea grad de longevi­tate? Unele reptile par să fie ocolite de moarte, timp așa de îndelungat, încât în urmă cu o sută de ani, oamenii le credeau nemuritoare. Deși asta nu este adevărat, trec, totuși, decenii întregi, pe par­cur­sul cărora ele nu îmbătrânesc. În terminologia folosită în biologie, acest fapt este numit „negli­gible aging”, adică „îmbătrânire neglijabilă”. Noi, oamenii, și majoritatea animalelor noastre de com­panie (cu excepția    papagalilor) îmbătrânim vizibil și inexorabil. Orice iubitor de câini știe că îmbă­trânirea animalului este un proces programat. Un ceas interior îi transformă într-un deceniu și jumă­tate pe Fifi și Rex în „bătrânei”. În schimb, multe țestoase gigant abia dacă par să se fi schimbat, de la inventarea automobilului încoace.

Un grup mare de cercetare, format din 98 de in­stituții, tocmai a publicat în „Science” una dintre cele mai pres­tigioase reviste științifice din lume, un studiu comparativ a 77 de specii de amfibieni (broaște și tritoni) și reptile (de ex. țestoase). Aces­tea se numără printre princi­palii candidați la lon­gevitate. Și sunt toate ectoterme. Nu au nevoie de o rată metabolică constant ridicată pentru a se încălzi sau a se răci activ, un proces care necesită, la rândul său, o hrănire constantă. În vreme ce mamiferele sunt expuse foametei, un șarpe poate posti vreme de luni în șir.

„Patrupedele ectoterme (reptilele și amfibienii) înre­gistrează cele mai multe re­corduri de longe­vitate – din­tre ele fac parte 26 dintre cele 30 de specii docu­men­tate, care pot trăi peste 100 de ani”, au explicat cer­cetătorii. Dar și în cazul acestor viețuitoare, gama variațiilor s-a dovedit a fi uriașă. Există reptile mici, care se reproduc foarte devre­me și mor de timpuriu – debutul rapid al vieții sexuale nu repre­zintă, după cum au arătat cerce­tătorii, o rețetă pentru longevitate. De mare folos sunt în schimb ca­rapacele, pielea întărită a croco­di­lilor și dinții cu otravă ai șerpilor. Și o tinerețe îndelungată: Jonathan, de pildă, a fost considerat matur abia la 50 de ani de oamenii de știin­ță. Vârsta nu diminuează vi­goa­rea țestoaselor gigant: Diego, o rudă îndepărtată a lui Jonathan, a fost desemnat în 1976, pe când avea peste 60 de ani, drept salvator al speciei sale amenințate. Câteva decenii mai târziu, fostul locatar al unei grădini zoologice deve­nise tatăl a 900 de urmași. Diego a ajuns o vedetă.