Epopeea părintelui MIHAI MOGOȘESCU din satul Micfalău, jud. Covasna

Singurătatea preotului de cursă lungă

Minunea din Micfalău

E dimineață în Micfalău și aburul se ridică din căldura pământului și din verdele pădurilor, înce­țo­șând aerul rece. Printre casele mândre, cu porți de lemn și curți largi arar trece cineva. Satul doar­me încă. Treji sunt doar oamenii care au apucat calea bisericii. E veche, mărginită de un cimitir bătrân, cu cruci de piatră roase de ani. Împing ușa grea. Înăuntru e o altă lume, un alt timp. Sun­tem doar zece oa­meni la liturghie, cu mine unsprezece, iar sfântul locaș pare gol. Gol și… plin, în ace­lași timp, plin de o pace dumnezeiască. Părintele slujește cu ochii închiși, cufun­dat în împărăția ceru­rilor. În străni, nemișcați ca niște străjeri, câțiva bătrâni. Mâini bătucite de muncă, trupuri oțelite de lucrul pământului, oameni drepți, tari. Și glasu­rile lor adunate în rugăciuni sunt parcă plămădite din lut și lumină, din soare și ploaie, răsărite doar ca să se piardă, apoi, în cerul siniliu al toamnei. Trăiesc una dintre cele mai frumoase liturghii din viața mea, deși nu știu să vă spun de ce. Poate din pricina lor, a bătrânilor care stau înlemniți, fără să se miște, fără să scoată un sunet, de parcă ar asista la cea mai măreață taină de pe pământ; sau poate din pricina părintelui, care pare că a ajuns cu litur­ghia în cer; sau poate pentru că aici, în mijlocul secuimii, o mână de români care se roagă într-o duminică dimineața pare un fel de miracol, o mi­nune a lui Dumnezeu.

Doi străjeri

Cristian Pârvu are ochii albaștri, părul grizo­nat, gesturi și atitudine de gentleman scoțian. E trecut deja de 70 de ani, dar ținuta lui îi ascunde primăverile peste care a trecut. Locuiește în Bă­țani, un sat din apropiere de Micfalău, de unde vine în fiece duminică sau la sărbători, „după părintele, că sunt tare apropiat de el”. „Am și aca­să cărți de rugăciune, citesc și seara, înainte să mă culc, și dimineața, când mă trezesc, mai citesc și peste zi, dar ca în biserică nu e nicăieri.” Și când spune nicăieri, vocea îi vibrează. De loc, domnul Cristian Pârvu e din Ploiești, și a ajuns să trăiască între unguri, fiindcă soția îi e din Bățani, secuiancă și profesoară de limba română. „Odată m-a întrebat cineva de ce mi-am luat soție din secuime, dacă nu învăț un­gurește. Și i-am răspuns că eu nu m-am însurat cu limba, ci cu nevastă-mea, și asta este, dacă vă place, bine, dacă nu, iarăși e bine, că eu nu mă schimb!” Cristian Pârvu nu s-a schimbat, deși s-a mutat aici de mai bine de două­zeci de ani. A venit pentru fetița lui, pe care Ploieștiul, cu sondele lui de petrol, o băga direct în spital. „O aduceam aici, la bunici, galbe­nă ca ceara, cu pun­ga de medicamente după noi, și o luam roșie în obraji ca un măr și cu punga de medicamente neatin­să. Cum stătea o lună în Ploiești, se îngăl­benea iar, trebuia să o ducem la spital.” Așa că și-a luat inima în dinți, la sfatul unui doctor, și s-a mutat între secui. „La înce­put, mi-am zis: eu nu mă duc între unguri, că mă omoară!” Nu l-au omorât, iar aerul muntelui i-a vindecat defi­nitiv fetița, niciodată nu a mai ajuns cu ea la spital. „De când m-am mutat aici, în ungurime, la Bă­țani, nicio duminică sau sărbătoare nu am lipsit de la liturghie. Și fiindcă nu am liturghie în sat, la Bățani, merg în alt sat. Dar nu lipsesc de la Sfânta Liturghie.” Îmi spune că în secuime, printre un­guri, nu s-a simțit ni­ciodată singur. „Lu­mea în Ploiești e mai egoistă, mai in­vidioasă, dar aici nu e așa. Am un vecin care îmi e ca un fra­te, suntem nedes­păr­țiți. Dacă nu ne vedem o juma’ de zi, îmi sună telefonul în continuu. Aveți cu­vân­tul meu de onoa­re, vă spun cu mâna pe cruce, că mă simt mai bine aici, între unguri, decât între românii mei, la Plo­iești.”

Prietenul dom­nu­lui Cristian, Ioan Bârsan, are 69 de ani. E moldovean de loc, hâtru, molcom și sentimental. Îmi cere neapărat să-i trimit foto­gra­fia pe care le-o fac împreună, în biserică, ținân­du-se de umăr, ca doi frați. E născut și crescut la granița cu Harghita, „în satul Răchitiș, comuna Ghi­meș, de la munte, în Bacău.” Nici el nu stă în Micfalău, dar când nu are liturghie la el în sat, o caută. Aici îl aduce un prieten cu mașina, pentru că, îmi spune emoționat: „Nu e totuna să îți spui rugăciunea în casa ta sau în sfânta biserică. În biserică, rugăciunea este de cincizeci de ori mai pu­ternică. Și acasă e primită, că, mulțam lui Dum­nezeu, o rugăciune face mai mult decât orice pe fața pământului.” Școala mersului la biserică a deprins-o de la ai lui, care, deși stăteau într-un sat mic, fără preot, mergeau pe jos duminica, până întâlneau o biserică în care să se slujească. „De acasă am deprins credința. Răruț era slujbă la noi, la biserică, la o lună, poate la două luni odată, că era sat mic și nu aveam preot. Dar tata și mama, Dumnezeu să-i ierte, ne luau și mergeam unsprezece kilometri dus și alți unsprezece întors, până la Făget, unde era slujbă în fiece duminică. Pe jos, de fiecare dată!”    Îl întreb cum se simte după ce s-a mutat între unguri.    „Am avut ambiția și mi-a și ajutat bunul Dumnezeu de am învățat ungurește. Și acum, mulțumesc lui Dumnezeu că știu ungurește atât de bine, încât nu s-a născut încă un ungur să mă vândă pe mine!”

Preotul

„Șșt!”, îi spunea bunica, ridicându-și puțin privirea din pământ și lipindu-și degetul strâns de buze. Asta își amintește și-acum. Cum niciodată ea nu vorbea în biserică. Stătea mereu în genunchi, mereu în același loc, înlemnită în rugă. „A fost o femeie foarte credincioasă, foarte puternică, care căuta mult biserica. Pentru mine a fost un model. Atâta dragoste a­vea… Până în ulti­ma clipă, când s-a stins, simțea că tre­buie să se ducă la biserică, deși nu mai putea să mear­gă. Acasă avea ru­găciunea neîntre­rupt. Parcă îi văd și acum ceaslovul vechi, cu foile to­cite, mâncate pe la colțuri. Țin minte că mă duceam la ea, pentru că stătea în același bloc cu noi, iar ea era la ru­găciune, avea col­ți­șorul ei, era mereu acolo, cu ge­nunchii plecați. Îmi spu­nea: «Eu acu­ma mă rog. Așteaptă». Sau mă punea să stau cu ea în genunchi, să mă rog cu ea. Pentru ea, rugăciunea era tot timpul, dimineața, seara, nu era un timp în care să nu se roage.” Harul acesta fierbinte i-a încălzit și lui inima. Așa s-a născut, încă din copilărie, dorul de a-i sluji lui Dumnezeu. Dacă părinții nu-l găseau jucându-se în curtea blocului, sigur era la biserică. Când a mai crescut, s-a gândit chiar să se călugă­rească, vacanțele de student la teologie și le-a petrecut prin mânăstiri. A fost voia lui Dumnezeu să-și întâlnească soția în Italia, să se preoțească acolo și tot acolo a primit pe umeri o cruce grea, când soția i s-a îmbolnăvit de cancer și a murit. Era tânăr preot, era văduv, și avea o minune de băiat de doi ani, rămas fără mamă. „«Doamne, ajută-mă!» a fost rugăciunea mea simplă și scur­tă, care m-a scos din depresie, după ce mi-a murit soția. Am fost aproape un an de zile într-o depresie foarte puternică. Mereu plângeam și, la un mo­ment dat, n-am să uit niciodată, era în Săptămâna Patimilor din anul 2017, m-a trecut așa, un fior, din cap până în picioare, când mă duceam să spovedesc la biserică. Și mi-am zis: «Mă, tu știi că Dumnezeu nu te-a lăsat niciodată. Cum poți să plângi, dacă Dumnezeu nu te lasă niciodată?!» Vă spun sincer, nu m-a lăsat niciodată! Așa am ieșit din depresie după moartea soției.”

Singur în ungurime

Bixad, Micfalău, Bățanii Mari și Aita Seacă. Patru sate cu cinci biserici și doar o mână de ro­mâni, risipiți și bătrâni. O slujire pe care nu și-ar dori-o mai nimeni. Ce preot ar veni să liturghi­sească aproape singur, în biserică? Preasfințitul Siluan, episcopul românilor din Italia, a vorbit cu Preasfințitul Andrei, episcopul Covasnei și Har­ghi­tei și, împreună, s-au gândit să îi propună pă­rin­telui Mihai Mogoșescu să se întoarcă acasă, în țară, și să slujească în ungurime. „Mi-am pus întrebarea asta: ce înseamnă o parohie bună? O parohie cu sute, poate mii de credincioși, sau o parohie mică, în care eu să îi știu pe fiecare în parte, să le știu viața, obiceiurile și cum calcă sau cum se închină, să fie uniți pe lângă mine? Prea­sfinţitul Siluan, care mi-a fost sfătuitor în mo­mentele foarte grele ale vieții, mereu ne în­văța: decât să ai 500 de credincioși și să nu-i poți călăuzi, mai bine să ai 50 şi să fie buni. Ace­lași lucru se întâmplă acum. Satele pe care le păstoresc sunt sate mari, așezate, care au împreună o populație de peste 6.000 de locuitori, dar au foarte puțini români, nici 200. Dar la origine, ele au fost sate românești; primii ro­mâni care au venit aici, în zonă, erau din zona Făgărașului, la începu­tul secolului 18. În pe­rioada interbelică, pa­ro­hia ortodoxă din Micfalău avea un cor atât de bun, încât a câștigat Marele Premiu oferit de Radio România, la un concurs de muzică co­rală. A venit în sat chiar Nicolae Iorga, să-i feli­cite și să-l decoreze pe părinte.”

– Nu vă năpădește tristețea, părinte, când știți ce mari și frumoase au fost aceste comunități de români și cât de mici au ajuns?

– La început, când am venit din Italia, mulți îmi ziceau: „vai, o să te mănânce ungurii, o să-ți facă, o să-ți dreagă, o să-ți fie foarte greu”. Și mare mi-a fost mirarea când am mers prima dată cu Bobo­teaza, la începutul anului 2018, și-mi deschideau casele nu doar ortodocșii români, ci și catolicii și reformații unguri. Chiar am o bunicuță la Bixad, care mi-a spus: „Părinte, niciodată să nu mai treceți pe lângă casa mea, fără să intrați cu Bo­boteaza!” – și este catolică. Am și cazuri de reformați. Chiar acum două săptămâni, am avut slujbă la Bățani, unde am fost și am făcut o sfințire; ei sunt reformați. Am făcut și parastase pentru o familie de catolici din Bixad, cărora le murise băiatul. Să vă mai dau o mărturie, de la părintele Du­mitru Trifan, cel în timpul căruia s-a ridicat biserica nouă de la Bixad, căreia eu i-am schimbat tabla de pe acoperiș. E un hrisov care zice așa: „Acest sfânt lăcaș este chemat să aducă renașterea sufletească a creștinilor orto­docși români din această comună Bixad, județul Trei Scaune, care au suferit foarte mult sub stăpâ­nirea ungurească. Așa că la 1 decembrie 1918, când soldatul român a dezrobit Ardealul, trecând peste Carpații despărțitori de frați, niciun creștin din această comună nu mai știa să vorbească lim­ba română, fiind toți maghiarizați și trecuți la biserica ungurească romano-catolică. Abia s-au mai găsit 12 familii care, cu toate că nu mai vor­beau românește, au rămas credincioși fideli bise­ricii strămoșești. Azi, cu ajutorul lui Dumnezeu, majoritatea foștilor ortodocși au revenit la cre­dința strămoşească, așa că parohia numără acum 1018 suflete, mai având însă și acum 300 de suflete înstrăinate. Mi-au trebuit cincisprezece ani de păstorire, în această parohie, ca să pot strânje sub scutul sfintei noastre biserici majoritatea tur­mei împrăștiate.” Acest act scris a fost pus la baza crucii pe 15 august 1937. Așadar, atunci, în peri­oada interbelică, aproape toți locuitorii reveniseră la ortodoxie. Din păcate, toată munca părintelui Dumitru a fost afectată de Dictatul de la Viena. Atunci românii au sufe­rit foarte mult. Am bă­trâni care mi-au mărtu­risit că nu aveau voie să vorbească nici măcar în casă limba română. As­cultau ungurii pe la uși – după 1940 – și intrau peste ei, în casă, dacă auzeau că vorbesc limba română, și îi luau la bătaie. Avem o bătrână care, de fiecare dată când mergem la ea, ne mărturisește că fratele ei a murit când era copil, văzând ce bătaie a luat tatăl lor de la niște hor­tiști în vremea respec­tivă. A murit de spaimă, i-a stat inimă de frică. Au fost vremuri foarte grele pentru ei, și e de înțeles atitudinea lor reticentă în ziua de as­tăzi, pentru că au suferit foarte mult. Dar să știți că mulți dintre ei au rămas conștienți că sunt români. Acum câțiva ani, a venit o bătrânică să-și ia aghiasma de Bobotează și, cu puținele ei cuvinte românești, mi-a spus: „Eu am fost bote­zată în această biserică!”. De aceea, ca să vă răs­pund la întrebare, pe mine nu mă apucă tristețea când văd situația din prezent, din contră, ea îmi dă aripi. Îmi dă aripi, pentru că știu că, în străfundul lor, până la urmă, există o conștiință a faptului că au fost români ortodocși. Mulți se și consideră ortodocși, deși poate că nu mai vorbesc limba ro­mână. Din păcate, este și o problemă a sistemului. De la Sfântu Gheorghe și până la Miercurea Ciuc, nu există nici măcar o clasă cu predare în limba română! Nu o școală, nici măcar o singură clasă! Copilul meu face naveta zilnic 90 de kilometri dus-întors, ca să învețe în limba română. Aveam un credincios la Bățani și îmi spunea: „Părinte, noi aicea suntem în diasporă”. Și i-am zis: „E adevărat, să știți. În diasporă am fost în Italia, în diasporă sunt și acum.” Pentru mine e o misiune continuă. Dar, v-am zis, nu este totul pierdut. Oamenii de aici au nevoie de foarte multă dragoste și știu să dăruiască dragoste. Dacă știi să te pleci la problemele lor și să îl asculți pe fiecare și să nu faci diferență nici de limbă, nici confesională, reușești. Când am avut nevoie de ajutor la biserică, au sărit și unguri, chiar dacă nu erau ortodocși! Iar anul acesta, când am fost cu Boboteaza la ei, spunându-le că am înființat o asociație prin care vreau să ajut comunitatea, mi-au mărturisit: „Pă­rinte, noi vrem ca și copiii noștri să învețe limba română”. Dacă ei își doresc lucrul ăsta, noi de ce să nu ne implicăm? Până la urmă, totul stă în mâi­nile noastre, nu trebuie să așteptăm aprobări de la nimeni.

„De la an la an, parcă-s mai multe porţi pe care intrăm de Bobotează”

– V-aţi gândit vreodată că o să ȋnchideţi ochii printre secui?

– M-am gândit. Le-am spus și cântăreților: „Măi, când n-o să mai fiu, aici să mă puneți, nu în altă parte, pentru că eu aici mă simt acasă”. Eu aici mă simt într-o altă lume. E o lume binecu­vântată de Dumnezeu, extraordinară, numai că trebuie să o vezi, trebuie să o simți, trebuie să participi la tot ceea ce se întâmplă aici. Dacă tu nu te implici în parohie cu adevărat, să te simți parte din ea, n-ai cum să vezi frumusețea ei. Eu nu aș mai putea să plec acum în altă parte. Nu pot să îi las pe oamenii ăștia. Îi simt cum se apropie, ușor-ușor, de biserica noastră. De la an la an, parcă-s mai multe porţi pe care intrăm de Bobotează. Chiar și clopotarul zicea: „Părinte, dar până acum aici nu intram”. „Nu contează că nu intram până acum, important e că intrăm de acum încolo.” E de datoria noastră să nu lăsăm să se stingă flacăra credinței în această zonă. E o datorie sfântă, pe care o avem față de cei care s-au luptat și au păstrat vie identitatea ortodoxă și românească. Și noi ce să facem, să o stingem, să o lăsăm uita­tă? Nu putem. E de datoria noastră, indiferent că nu suntem născuți în zona aceasta. Trebuie să luptăm pentru ea. Trebuie să luptăm…

(Pentru cei care doresc să ajute activitatea pă­rintelui Mihai Mogoșescu, puteți dona bani prin „Asociația Sfântul Mucenic Ioan Valahul”.

CIF 46263773 IBAN RO56RNCB0124172871040001)