Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Pălării ca la Curtea Regală

ROMÂNI CARE AU REUȘIT

Dorina Morna

Expresia „o pălărie prea mare pentru capul lui” ne-a devenit, de-o vreme, familiară. O utilizăm în special pentru a-i descrie pe cei ce refuză să-și recunoască incapacitatea de a gestiona o anume situație, de a-și asuma o anume responsabilitate, care le depășește vădit potențialul intelectual, administrativ, financiar sau de orice altă natură. În lumea modei, însă, ex­presia „o pălărie prea mare” e foarte rar fo­losită, pentru că aceia care creează pălării țin cont nu numai de dimensiunile anatomice ale clientului, cât mai ales de personalitatea acestuia. Sau așa ar fi corect să se întâmple.

Despre asta mi-a vorbit Dorina Morna, cea care, într-un mic atelier din Oradea, cre­ează pălării. O pasiune veche, pe care a trans­format-o într-o mică afacere de succes.

„Pălăria strigă după poșetă și pantofi”

Pălării create de Dorina Morna

Dorina Morna s-a născut printre ma­te­riale fine, dantele și panglici de cea mai bună cali­tate, tatăl său fiind designer vestimentar. După absolvirea liceului, s-a angajat la Casa de Mo­dă „Venus” din Oradea, renumită înainte de Revo­luție pentru creațiile vestimentare realizate aici. Dorina a lucrat în atelierul de artă florală, unde cele mai frumoase flori din natură erau reproduse, cu gust și talent, din materiale de cea mai bună ca­litate. În­demânarea și talentul au făcut ca, la toate concur­surile la care participa la acea vreme, florile Dorinei să câștige premii după premii. Dar imediat după Revoluție, în 1990, Casa de Modă „Venus” din Oradea s-a desființat, iar angajații au cam rămas pe drumuri. „După desființarea casei de modă, m-am apucat să lucrez pălării, căci trebuia să trăiesc din ceva. A fost o perioadă grea. Din fericire, o vecină m-a chemat la ea să mă învețe acest meșteșug. Lucrase la fa­brica de pălării a unui evreu. A fost ca o rază de speranță să deprind tainele pălăriilor de la cineva care le cunoștea la perfecție. Vecina avea deja peste 80 de ani, dar încă lucra. De la ea am învățat cum să măsor materialul, cum să-l așez pe calapod, să-l calc, cum să fi­nisez pălăria, să tai borul și să-i dau rotun­jimea perfectă”, își amintește Dorina Mor­na. De la vecina cea bătrână, Dorina a și pri­mit primele calapoade pe care a lucrat, niște ustensile-comoară în meseria de pălărier. Dar viața a purtat-o pe alt drum. Silită de greutăți, Dorina s-a reprofilat: a urmat cursurile Insti­tutului Bancar din Timișoara și apoi a trecut de la artă la cifre, lucrând în domeniul bancar. Dar prima iu­bire a rămas. După 17 ani, Dorina a de­misionat și a decis să-și transforme într-o mică afa­cere pa­siu­nea pentru pălării, mai ales că n-o aban­donase nicio clipă. „Și când lucram la bancă, fă­ceam pă­lării din plăcere, pentru mine, pentru ma­ma și pri­e­tenele mele. Era o bucurie! Nu m-am gân­dit că voi ajunge să fac din pasiunea mea pen­tru pălării o afacere”.

Dorina Morna nu face pălării de serie, fiecare dintre cele pe care le lucrează sunt creații-unicat, personalizate și accesorizate strict după preferințele și personalitatea clientei. „Fiecare comandă în­cepe cu o discuție față-n față cu clienta. Multe din­tre cele care-și doresc o pălărie nu știu ce anu­me le-ar plăcea, cu ce le-ar sta bine, ce li s-ar potrivi. Le studiez fața, le întreb cum le place să se îmbrace, care le e stilul vestimentar, cu­loarea preferată, ce gen de pantofi poartă și care anume e evenimentul unde vor purta acea pălărie. Eu am o vorbă: „Pălăria strigă după poșetă și pantofi, iar povestea naște ideea și modelul”. Discutând, am ocazia să aflu și lu­cruri mai ascunse, bucurii, tristeți, care pe mine mă ajută să creez cel mai potrivit model pentru clienta respectivă”, povestește Dorina.

Pe vremuri, doamnele care se ocupau de confecționarea pălăriilor se numeau „modiste”. Acum, termenul li s-a părut multora demodat, și l-au înlocuit cu cel de „designer de pălării”. „Per­sonal, nu cred că e același lucru și prefer să mă prezint ca modistă, mai ales pentru că pălăriile pe care le creez sunt lucrate în totalitate de mine, de mână. În atelierul meu nu există nicio mașină de cu­sut și niciun altfel de utilaj”, spune Dorina Morna.

Prima etapă dintre cele necesare creării unei pălării e binecu­vân­tarea pe care Dorina o face asupra lu­cru­lui, înainte să-l în­ceapă, și asupra celei care va purta acea pălărie. „Fără Dum­ne­zeu nu se poate. Cu El ne trezim, cu El ne cul­căm!”.

Șuvițe împletite, dantelă și perle

– Îmi povesteați despre primele calapoade pe care ați lucrat și am sesizat în vocea dumnea­voastră o emoție aparte. De ce sunt ele atât de im­portante?

– Calapoadele, acele forme de lemn ce imită forma capului, sunt indispensabile în meseria noastră: pe ele mulezi materialul, îl presezi, îl calci, fără ele nu poți face nimic, nu ai cum să lucrezi. Pot spune că sunt obiecte de patrimoniu, deși au fost mulți care le-au aruncat în foc. Fiecare pălărier are formele lui, oarecum personalizate. La calotă, sunt vreo 20 de modele cu care te poți juca, în com­bina­ții cu diverse boruri. Pe lângă cele primite de la ve­cina cea bătrână, eu am cumpărat multe calapoade de la persoane care știau să le aprecieze: de la o so­prană din Cluj care dorea să facă pălării, dar a re­nun­țat, și de la o veche modistă de lângă Budapesta. Modista aceasta m-a sunat, mi-a trimis fotografiile, m-am dus și le-am cumpărat, vreo 40-50 de forme, poate chiar mai mult. Sunt o investiție fără preț, le mângâi ca pe creștetul unui copilaș. Când m-am dus după ele, doamna a plâns. Gândea ca și mine, căci mi-a zis: „Sunt convinsă că vei avea grijă de ele, că sunt copiii mei!”. Mi-au dat și mie lacrimile. „Să fii liniștită, copiii tăi sunt acum ai mei, o să am grijă de ei!”, i-am spus. Cum să fie altfel, când unele dintre ele sunt făcute exact după calapoadele regretatei Regine Elisabeta a Marii Britanii, o mare iubitoare de pălării? Nu pot decât să mă rog Bunu­lui Dumnezeu să-mi dea zile și inspirație să fac măcar câte o pălărie pe fiecare dintre ele.

– Ce a fost cel mai greu, din toată această perioadă a activității dumneavoastră pe cont propriu?

– Cel mai greu a fost la început, acum 14 ani, că nu mai găseam țesăturile cu care eram obișnuită, din bumbac, mătase din bumbac, cloșul de fetru, care erau de o foarte bună calitate în perioada co­munistă. Eu țes și voalete, căutam ațele acelea speciale, și nu mai erau. M-am dus la Timișoara și la Arad, unde știam că sunt fabricile cu care cola­borase Casa de Modă „Venus”, dar am găsit doar te­ren viran, iar asta m-a șocat. Mi-ar fi prins bine niște mașini de cusut pro­fe­sio­nale, niște piese, niște accesorii, care știam că se fabricau în România și aveau căutare, dar n-am mai găsit nimic pe nicăieri, totul era distrus. Acum mi-am revenit, știu ce să cumpăr, de unde, ca să am calitatea de care am nevoie. Sunt și puțin naționalistă, așa încât prefer să cumpăr din ce se produce în România. Dacă se produce și la noi, de ce aș cumpăra din Franța sau mai știu eu de unde?   

Tot iubirea de țară a făcut ca Dorina Mor­­na să nu plece în străinătate, deși ar fi avut câteva ocazii. „Am avut prilejul să lu­crez la Budapesta, la o mare casă de modă, mai ales că eu și vorbesc limba maghiară, dar probleme de familie m-au împiedicat să o fac. A doua oară, ar fi fost Parisul, dar au fost tot felul de probleme exact în zona în care trebuia să merg eu, așa că am renunțat. Aș fi putut să aplic și pentru postul de pălărier al Casei Regale a Marii Britanii, acum patru-cinci ani, dar, poate din mo­des­tie, n-am făcut-o. Nu-mi place să mă laud cu ce fac, dar cel puțin aș fi avut ocazia să văd cam pe unde mă situez în branșă”, spune doam­na Dorina.

O întreb care e cea mai ciudată comandă pe care a primit-o și a executat-o. Dorina Mor­na mă corectează: „Să-i spunem cea mai com­plexă: a fost un accesoriu pe care l-am făcut pentru Balul Rusesc de la Ateneul Român. O lu­crătură migăloasă, din șuvițe împletite, dan­telă și perle, care nu trebuia să fie doar fru­moasă, ci și ușor de purtat pentru clientă. Pot spune că a fost o capodoperă, pe care doamna a știut s-o pună în valoare, căci contează foar­te mult și dacă persoana în cauză știe sau nu cum să poarte o pălărie sau un astfel de ac­cesoriu, elegant și sofisticat”.

Cu studii superioare în domeniul vesti­mentar, începute din pură pasiune la 58 de ani și finalizate la 61, Dorina Morna – acum, în vârstă de 64 de ani – știe exact care îi e locul în branșa creatorilor de pălării din România. „Eu îi admir pe cei din branșă, nu trăiesc în invidie și rău­tate. Știu că nu iau pâinea nimănui, dar, din păcate, nu mai prea avem această înțelepciune, că e loc de toți sub soare. Am primit înțepături de la unii și alții, dar nu mă interesează. Îmi cunosc valoarea, iar ceea ce fac eu nu face nimeni. Știu că niciun pălărier din țară nu lucrează o ga­mă așa de bogată de pălării, cu atâtea tex­turi cu câte lucrez eu”.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian