COSTION NICOLESCU: „Pelerinajul curățește în tine ceva”

Într-o lume super-globalizată, în care tradiția este interpretată drept atentat la libertatea individuală, să participi la un pelerinaj de­dicat celebrării minunilor vreunui sfânt pare ceva depășit, retrograd. Cu toate astea, în Româ­nia, sute de mii de oameni pornesc la drum, an de an, pe ur­mele unor sfinți făcători de mi­nuni. An de an, toamna ortodoxă înce­pe în Ro­mânia cu două pelerinaje la care par­ticipă mase uriașe de credincioși: Cu­vi­oasa Parascheva, la Iași, și Cu­viosul Dimi­trie, la București. Și­ruri de oameni care se întind, uneori, pe kilo­metri întregi, aștep­tând cu răb­dare și cu nădejde, ca închinarea la sfintele moaște să le împlinească spe­ran­țele. Tot mai puțin răs­pândite în Europa, unde par desuete și ana­cronice, pelerina­jele creștine cresc tot mai mult ca intensitate în Ro­mâ­nia. E vorba de-o veste bună? Ce temeiuri există, ca să ne bucurăm de perseverența cu care șiruri nesfârșite de oameni stau, adesea, în ploaie și frig, ca să ajungă să se închine la rămă­și­țele unui sfânt? Am cerut răspuns la întrebări d-lui COSTION NICO­LESCU, în dubla sa calitate de teolog și prac­ticant al cre­dinței.

„În comunism, pelerinajul însemna disidență”

– Pentru dvs., drumul credinței a început cu mult înainte ca ea să fie acceptată oficial. Cum era să fii pelerin, în anii comu­nis­mului?

– Îmi aduc aminte că, atunci când am participat prima dată la un pelerinaj, a fost pentru mine ceva din altă lume. Aveam râvna omului intrat ȋn biserică de curând şi foarte aprins sufleteşte, gata de tot felul de fapte măreţe pe teritoriul cre­dinţei. Cozile de așteptare la moaș­te erau lungi și atunci şi, de cele mai multe ori, vremea nu era prea ȋngăduitoare. Atunci, ca și acum, era frig, uneori ploaie, alteori chiar ninsoare. Rareori a fost timp fru­mos, din câte ȋmi aduc eu aminte. În orice caz, am stat la aceste cozi, poate nu atât de lungi ca astăzi, dar foarte lungi, pentru care trebuie să duci un pic de luptă cu tine, cu corpul tău, căruia i se face frig, oboseşte. Sigur că eram mai tânăr, dar, totuşi, nu-mi era uşor. Aceste pelerinaje se petreceau sub ochii autorită­ţilor, care nu voiau să se pună rău cu poporul, deci, faptul în sine era, cumva, mai vizibil şi mai subversiv. Era și o modalitate de a-ţi afirma ȋntr-un mod foarte paşnic, dar şi clar, ferm, aparte­nenţa la o credinţă care, prin sine ȋnsăşi, era contrară spiritului comunismului. Şi cred că orice pelerin din acele vremuri, dincolo de credinţa lui personală şi de trăirea creştină, avea şi un sentiment de afirmare a acestei credinţe ȋn faţa unei ideologii atee. Era o conştiinţă a unui protest ȋntr-un stil foar­te particular. Nu era o disi­denţă simplă, era o disidenţă de spirit, care se manifesta ȋn felul acesta.

„O taină inexplicabilă cu tine însuți”

– Vă mai aduceţi aminte atmosfera acelor pelerinaje, era diferită cu mult față de aceea de azi?

– Atmosfera nu s-a schimbat. E un sen­ti­ment special când stai la un astfel de rând, pentru că e vorba de ore ȋntregi, uneori chiar și 10, poate 20 de ore. E o taină cu tine ȋnsuţi, o taină inexpli­cabilă. Am văzut de multe ori că re­porterii se duc şi ȋi ȋntreabă pe oameni de ce stau la rând, ce ȋi mână să stea să aștepte atâta timp. Oame­nii simpli (că reporterilor le convin mai mult aceşti oameni) spun: „Pentru sănătate, ca să ne ajute Cu­vioasa, ca să ne ajute Cuviosul”. Sunt răspunsuri simple, dar ȋntotdeauna sentimentul meu este că aceste cuvinte simple, ale unor oameni simpli, nu exprimă tot ce se petrece ȋn sufletul lor, ȋn trăirea lor, pentru că ei nu stau doar pentru sănătate, nici numai pentru ferirea de necazuri. E o comunicare mult mai profundă şi greu de exprimat ȋn cuvinte, pe care o simte mai ales omul simplu, care nu se exprimă uşor. Dar, chiar şi pentru cel care are un dar de la Dumnezeu sau a făcut mai multă şcoală, tot e greu să spună ce se petrece acolo, pentru că pelerinajul este o ȋntâlnire incredibilă pe care o are sufletul tău cu Dumnezeu. Con­diţia ta de pelerin e ca o limpezire, ceva se curăţeşte ȋn tine. În fond, un pelerinaj, ȋn ultimă instanţă, este un parcurs spre ȋntâlnirea cu Dumnezeu prin sfântul respectiv, dar şi spre o ȋntâlnire cu tine. Pe tot parcursul pelerina­jului, cumva, ieşi din lumesc, nu devii sfânt, dar devii mai pur, mai curat. Iar când ajungi acolo cu o floare ȋn mână şi săruţi moaştele, când ieși din bise­rică, nu mai eşti acelaşi om care s-a așezat la coada respectivă și aprecia cât o să dureze, „Vai, ce o să fie!”. Când ieși de acolo, ieși fericit, ieși senin. Cine se duce şi se uită la chipurile oamenilor, la ȋnceputul cozii, şi apoi se uită la chipurile lor la ieşire, după un parcurs lung, obositor, că mergi ȋncet, poate să ȋţi fie frig sau foame, va vedea o lumină care apare pe chipul lor. De aceea şi există şi sunt atât de căutate de credincioşi pele­ri­najele: ele iluminează, îți dau liniște sufletească. În fond, ce ȋl mână pe un creștin să stea la coadă ore în șir, să treacă prin faţa unor moaşte, și să le să­rute? Pentru cineva care nu are credinţă pare absurd, chiar ciudat. Sunt oameni care vor­besc cu foarte mare dispreţ (directori de conştiinţă, de opinii) despre pelerinaj, le zic pelerinilor „pupă­tori de moaşte”. Dar cine a făcut un pelerinaj ştie ce este acolo, ştie că e un cutre­mur, o ȋntâlnire, ȋn tine se decan­tea­ză ceva, se ȋntâmplă ceva, o ȋntâl­nire cu Dumnezeu, o ȋntâlnire cu sine, o cunoaştere de sine, ȋntr-un fel. Asta explică și această imensi­tate de lume care participă la pelerinaje. La Sfân­ta Parascheva dintotdeauna au fost, chiar şi ȋn timpul comunis­mu­lui, trenuri ȋntregi pline cu oameni care veneau de la Oradea, de la Ga­laţi, veneau de departe. Eu am fost odată cu muzeul (Muzeul Țăranului Ro­mân, n.n.), ne-a trimis Horia Bernea, ȋn anul 1992. Praznicul a căzut ȋntr-o vreme foarte friguroasă, erau sub zero grade, dar erau foarte mulți pelerini, coada nu se micşora niciun moment. Noi nu am rezistat la rând, mai mergeam la hotel, ne mai odih­neam o oră-două la căldură, iar ve­neam, iar plecam. Dar oamenii stă­teau, şi erau oameni ȋn vârstă cei mai mulţi dintre ei, care se susţineau doar cu puterea credinţei lor. Lucrul ăsta este incredibil!

Recent, i-am văzut pe britanicii care au așteptat la Londra, la moartea Reginei Angliei, ore în șir, să își ia rămas bun, iar presa i-a admirat. Dar când stau oamenii să aștepte ore întregi pentru închinarea la un sfânt, aceeași presă e ironică, batjocoritoare. Acest sprijin spiritual, care ȋi mână pe oameni la pele­rinaj, ȋn loc să fie apreciat, este ignorat, se crede că pelerinii sunt nişte oameni obscurantişti. Eu cunosc foarte mulţi intelectuali de anvergură, care se duc în pelerinaje şi stau ȋn fiecare an cu flori ȋn mână şi cu o lumânare, unii cu o carte de rugăciuni, așteptând ore în șir să se închine la moaște.

„Nu este om fără o lumină pe chip”

– Mulți oameni își pun întrebarea: de ce să stau la coadă ore în șir, afară, în frig și ploaie, când pot să merg să mă închin la moaște într-o biserică, și nu durează decât câteva minute. Nu e aceeași închinare, nu spun aceleași rugăciuni?

– Mi-am pus și eu, în como­di­ta­tea mea, această între­bare. Dar am sim­țit că la pelerinaj e cu totul altceva. Dacă mă duc a­cum și mă închin la Sfântul Dimi­trie, că e la ȋnde­mâ­na noastră, a tu­turor celor care locuim ȋn Bucu­reşti, e cu totul alt­ceva decât atunci când mă duc de praznicul sfântului şi fac pelerinajul. Ce este foarte atrăgător la un pelerinaj este că nevoinţa provoacă bucurie. De obicei, nevoinţa provoacă suferinţă, cârteală, în pelerinaj nu e așa. Am fost ȋntr-un an, când copiii mei erau mici, pe deal la Mitropolie, şi ne-a văzut Înalt­preasfințitul Casian Crăciun, care acum e Arhi­episcopul Dunării de Jos, și ne-a băgat ȋn faţă. Nu spun ce sentiment contradictoriu am avut: m-am bucurat că m-am închinat, dar m-am şi întristat, că mi s-a răpit… așteptarea. Ceva mi-a lipsit. M-am ȋn­chinat la sfântul, am luat floarea, am luat binecu­vântarea, m-am miruit… dar ceva lipsea. Eu doar m-am închinat atunci, nu am fost, de fapt, în pele­rinaj; am fost „ȋn cadrul” pelerinajului, dar nu în pelerinaj. Pelerinajul e o ȋmpreună cinstire ȋn număr mare, sunt acolo multe cugete ȋmpreună, mulţi oa­meni care trăiesc ȋn același duh. Dacă nu ar fi acest duh, nu ar mai sta nimeni la rând. Ar zice: mai bine mă duc peste două zile, când mai sunt doar doi-trei credincioşi, că tot acolo mă ȋnchin, la acelaşi sfânt, aceleaşi rugăciuni le fac, aceeaşi cinstire, aceeaşi cerere de ajutor. Dar nu e așa. Tot anul stai acasă, te rogi, te duci la biserică, dar când vine pelerinajul ăsta, toată fiinţa ta se concentrează ȋmpreună cu concentrările altor fiinţe şi dă naștere unui şuvoi de concentrare ȋntru Dumnezeu, a cărui valoare se acumulează pe drum, iar la sfârşit, nu e om să nu iasă cu lu­mină pe chip. Nu vezi om ieşind de acolo fără să aibă lumină pe faţă!

– Așteptarea la rând, alături de mii de oameni, schimbă ȋn­chi­narea şi rugăciunea?

– Da, una e să te concentrezi un minut-două, trei-cinci, cât te duci la racla de la catedrala din Bucureşti sau la cea din Iaşi, şi alta e să reziști pe un parcurs lung şi fiinţa ta toată, trup şi su­flet, să ȋţi fie concentrată ȋntr-o anumită direcţie. Sunt lucruri a­proa­pe miraculoase, dar şi fireşti, ȋntr-un fel. Nimeni din cei care se aşază la coadă şi aşteaptă nu câr­teşte, să zică: „Vai, dar nu se mai termină odată!”. Pentru unii, cu cât e mai lungă aș­teptarea, cu atât este mulţumirea mai mare că a fost capabil să se dăruiască lui Dumnezeu prin sfântul lui. În timp ce cei din afară văd aștepta­rea la rând ca pe un timp pierdut, cei dinăuntru ȋl văd ca pe un timp câştigat, şi un timp câştigat nu ideo­logic, ci pentru ceea ce simt. Ei se simt câştigaţi.

„Sunt destui cei care spun că la coadă stau doar niște proști”

– Domnule Costion, nu vă surprinde per­sistenţa acestor pelerinaje într-o lume care tinde să se răcească faţă de Dumnezeu? Trăim ȋntr-o Europă care nu numai că ȋşi uită pele­rinajele, dar ȋşi ȋnchide bisericile, le trans­formă ȋn săli de concerte… Pe când noi, ro­mânii, nu doar că mer­gem în pelerinaje cu tradiție de sute de ani, dar și dăm naștere unor pelerinaje noi, cum este cel de la mormântul părintelui Arsenie Boca.

– Într-un fel, mă miră, într-adevăr, pe de altă parte, tocmai starea de astăzi a lumii îi provoacă pe credincioși să iasă în față, să facă mărturisiri. Sunt oameni care, probabil, dacă n-ar face acest pelerinaj, ar simți că nu sunt în stare să dea dovadă de iubire față de Dumnezeu și de sfinții lui. În pe­lerinaje nu e numai un interes, să-i spun, cuantifi­cabil: sănătate, ajutor în tot felul de necazuri, lucruri din astea, care sunt mereu cerute de oameni, ci e și o dorință de a te depăși pe tine, de a te depăși printr-o mărturisire pe care o faci și cu trupul, că îl pui să se chinuie puțin, și o faci și cu gândul. În pele­rinajele aces­tea se adună tot ce e mai puternic în biserică, sunt mo­mente de concen­trare, de adu­nare. Ele ne arată că există o parte a credin­cioșilor care îi este devotată lui Dumnezeu și este capa­bilă să se pună cu toată ființa în slujirea Lui. Sigur că toată lumea va spu­ne: da, dar ăştia sunt oamenii simpli, prosti­mea; ei bine, eu vă spun că nu sunt doar oameni simpli, ci și intelec­tuali. Știu că sunt destui cei care spun că la coadă stau doar niște proști, care habar n-au de ce s-au pus acolo, merg și stau acolo ca vitele, că n-au ce să facă acasă. Nu e deloc aşa. Ei știu că atingerea moaștelor ȋn­seamnă ceva. Prin forţa lu­crurilor, noi nu Îl mai vedem pe Hristos, dar încer­căm să Îl atingem. Pentru că nu Îl vedem, dar cre­dem, avem nevoia, ființială i-aş spune, să atingem o raclă cu moaşte. Simţim această nevoie de a ne atinge de icoane, de veşmintele preoţeşti, să simţim lucrurile care sunt afierosite lui Dumnezeu şi prin care puțin, sau poate mai mult, putem să ne curăţim. Prin aceste atingeri care vin de multe ori ȋn urma unor pelerinaje, ceva ȋn noi se propteşte, se ţine, ca şi cum te-ai sprijini de ceva ca să nu ȋţi pierzi echilibrul. Pe urmă, iar mai mergem, mai cădem, mai suntem ȋncercați, dar aceste momente sunt proptelele noastre… Mie, când mă duc și mă închin la moaște, mi se ȋntâmplă ceva, nu ştiu ce, nu aș putea să vă spun că m-am făcut, dintr-o dată, din păcătos-sfânt, dar acea atingere, acel moment este pentru mine o hrană existenţială. Chiar dacă pleci uneori să faci mecanic închinarea, la sfârşit nu mai e ceva mecanic, e ceva de tre­cere dincolo, de salt ȋntr-o altă di­mensiune spirituală.

„E multă viață în pelerinaj”

– Există vreun fel prin care să te pregăteşti pentru un pelerinaj, pentru a-i simți pe deplin folo­sul? Există un fel anume de a te ruga, de a ȋndura?

– Pentru mine – şi extind ce spun acum la toate felurile de pe­lerinaj, nu numai acestea două, de toamnă – pregătirea înseamnă, ȋn primul rând, un orizont de aş­teptare a unei ȋntâlniri, a unei trans­figurări, fie ea cât de mă­run­tă, dar care există şi care ȋţi dă sentimentul că ai făcut un pas înainte, că te apropii de țintă. Pregătirea pentru pelerinaj e o aşteptare, trebuie să fii gata de plecare, de dăruire, de suportare a anumitor dificultăţi. Pe urmă, ea este o atenţie; trebuie să fii atent la tot par­cursul. Simţurile trebuie să fie cumva treze şi lăun­tric, şi exterior, adică să ai o deschidere binevoitoare faţă de lume şi o deschidere bine­voitoare şi faţă de tine, ȋn interior. Pentru că acolo, la rând, la moaște, se află cu tine Hristos. Dacă o iei aşa, ȋnsoţirea ca­pă­tă alte valenţe. Dacă te-ai gândi că mergi cu Hristos ȋn pelerinaj la Hristos, probabil că lucrurile devin mult mai captivante, aş spune aşa, cu un termen ȋndrăz­neţ.    Cred că oricine, ca ȋncercare, ar trebui să facă măcar o dată ȋn viaţă un pelerinaj, măcar ca să vadă cum e. Poate ȋţi place şi-l mai faci, sau dacă nu-l mai faci, măcar rămâi cu experienţa şi nu-i mai judeci greşit pe alţii. Pelerinajul e o experienţă de viaţă, dincolo de ex­pe­rienţa duhovnicească. Şi este viaţă multă în pe­lerinaj!

Foto: Agerpres – 2