Era o glumă amară, pe vremea comunismului, cum că poporul o duce bine, dar prin reprezentanții săi. De fapt, poporul român are o lungă tradiție a trăitului prin reprezentanți: să ne gândim la disperarea cu care țăranii noștri investeau ultimul bănuț în fiii lor, ca să-i vadă oameni cu școli, scăpați de truda grea a muncii câmpului. Succesul celor tineri era succesul întregii familii, chit că doar unul dintre copii ajungea „domn”, iar restul rămâneau, pe mai departe, truditori ai pământului.
Potențat de privațiunile de tot felul, acest model afectiv al trăirii prin reprezentanți s-a perpetuat și în deceniile din urmă. În anii ’90, am trăit marile victorii ale Naționalei de fotbal, ca pe propriile noastre izbânzi: în anii cenușii ai tranziției, „visul american” al lui Gică Hagi, Florin Răducioiu sau llie Dumitrescu devenise sinonim cu visul nostru, după cum ratările lor erau și ratările noastre. Nu puțini dintre noi am pus atât de mult la suflet eșecul dramatic cu Suedia, de la Mondialul din Statele Unite, încât am continuat să suferim mult timp după ce actorii principali ai momentului trecuseră de înfrângere și își vedeau de viața lor…
Pe fondul unei nevoi tot mai mari de legitimare pe filon național – de înțeles, pe undeva, dovadă și curentele suveraniste cu mare priză peste tot în lume – ultimii ani au accentuat tendința trăirii prin reprezentanți. Sportul s-a dovedit încă o dată catalizatorul ideal, iar explozia în tenisul mondial al Simonei Halep a creat un veritabil fenomen. Număr 1 mondial și câștigătoarea unor prestigioase turnee de Mare Slem, Simona a devenit personificarea excelenței românești – în ciuda evidenței că sistemul sportiv național nu avusese niciun merit în ascensiunea tenismenei. Simțind atașamentul popular pentru „Simonica”, mari branduri au pariat și ele pe notorietatea sportivei care, timp de aproape un deceniu, a reprezentat dorința de validare valorică a românilor.
Vestea acuzațiilor de dopaj, îndreptate împotriva Simonei Halep, a căzut ca un trăznet. Cel mai mare nume din sportul nostru se află în fața unui test capital, pe care ne dorim din tot sufletul să îl treacă cu bine. În joc e mai mult decât un premiu sau un trofeu, în joc e onorabilitatea, care, mai ales pentru un aromân (am înțeles mai bine asta în ultima noastră vizită printre machedonii din Albania) e cel mai de preț lucru.
Dar și societatea noastră e în fața unui test de maturitate. Tentația de a lua cazul Halep în mod personal și de a face o mare dramă națională din el, este mare, în tensiunea momentului. Mai sănătos ar fi, ca, măcar pe viitor, rămânând alături de marii noștri campioni, să nu-i mai încărcăm cu propriile noastre fantasme. Să nu mai trăim prin reprezentanți. Câtă vreme marile noastre instituții colcăie de hoți și de plagiatori dovediți, nu e normal ca o țară întreagă să vorbească despre greșeala, încă nedovedită de instanțele în drept, a unei mari sportive: Simona Halep.
