Adevărata poveste a protestelor din Iran

Crima a făcut înconjurul lumii: Mahsa Amini, o tânără iraniancă în vârstă de 22 de ani, a fost ucisă de polițiști, pentru că purta vălul tradițional legat prea lejer. Moarte prin tortură, din pricina unei șuvițe de păr scăpate de sub hijab. Întâmplarea a stârnit revoltă și protestele în Iran se țin lanț. Mai întâi au ieșit în stradă femeile, apoi bărbați, adolescenți și copii. S-au implicat chiar și mari persona­li­tăți din lumea occiden­tală, membri ai guver­nelor, poli­ticieni și artiști. Mișcarea de stra­dă s-a transformat în revoluție popu­lară. Cum e oare posibil ca moartea unei femei să desta­bilizeze ordinea socială?

Proba coșciugelor

Totul a început încă din 1979, când ulti­mul monarh al Iranului, Mohammad Reza Pah­lavi, a fost înlăturat de la putere în urma unei revoluții. Occidentul a fost luat prin surprindere, pentru că mulți își închipuiau că în Iran curgea pe atunci lapte și miere. Dar motive pentru o revoluție existau, în realitate, destule. Unii extremiști islamiști erau profund deranjați de politica de occidentalizare pe care o ducea monarhul lor. În plus, în vreme ce șa­hul se lăfăia într-un lux orbitor, majoritatea supu­șilor trăiau într-o sărăcie cruntă, abia având ce mân­ca. Profiturile uriașe obținute din petrol nu ajungeau și la ei. Așa că nemulțumirile erau mari și veneau din multe direcții.

Printre nemulțumiți se aflau și numeroase femei, deși acestea o duceau pe atunci incomparabil mai bine decât în prezent. Ele se puteau îmbrăca după cum le plăcea și erau libere să muncească ori să meargă la studii înalte. Unele tinere s-au implicat chiar și în politică, de­venind activiste și militând pen­tru înlăturarea de la putere a șa­hului. Un exem­plu este Nahid Sarvestani, care trăiește azi în Suedia și e o producătoare de fil­­me documentare respec­tată la nivel internațional. Era încă stu­dentă când monarhia a fost înlo­cuită de un regim teocratic, con­dus de ayatollahul Ruhollah Kho­meini. Odată ajuns la pute­re, marele lider religios a călcat în picioare orice urmă de liber­tate, instaurând un soi de dicta­tură a clericilor. Văzând că re­vo­luția la care visau a fost detur­nată și că țara a ajuns, din toate punctele de vedere, într-o situa­ție și mai dezastru­oasă decât pe vremea șahului Jina, Nahid Sarvestani și multe alte iranience au in­trat în rezistență. Dar au fost prinse și aruncate în spa­tele gratiilor. 100-120 de femei, într-o celulă de 18 metri pătrați, după cum avea să povestească una dintre fostele deținute. Femeile erau atât de înghe­suite, încât nu puteau să doarmă întinse, ci doar în picioare, până ce leșinau. Unele au fost biciuite și torturate. Altele au fost violate. Una dintre fostele deți­nute, închisă opt ani, i-a povestit lui Nahid Sar­vestani că gardienii au anunțat-o într-o zi că o vor executa. „Mi-a trecut toată viața prin fața ochilor. Toate evenimentele, toți cei dragi. Am auzit împuș­cături. Nu știam dacă murisem sau nu. Cine știe cum te simți după moarte? Dar chiar atunci s-a auzit un râs de băr­bat. Când au râs, mi-am dat sea­ma că era o exe­cuție în bătaie de joc”, a spus ea.    Cea mai teribilă metodă de a frânge voința deți­nutelor era însă cea de a le ține închise într-un fel de cutii asemănătoare coșciugelor. „Câteva sute de «coșciuge» au fost puse într-o cameră mare. Fe­meile erau așezate în ele cu fața la perete. Aveau ochii legați 24 de ore din zi și erau obligate să stea nemișcate de la șase dimineața la zece seara. Fie în liniște deplină, fie rostind rugăciunile care se au­zeau în megafoane. Erau făcute să creadă că mu­riseră deja. Unele au rezistat câteva zile, altele chiar nouă luni”, a povestit Nahid Sarvestani în documentarul „My Stolen Revolution” („Revoluția mea furată”), care poate fi urmărit și pe Netflix. Însă acesta nu a fost decât începutul.

Neveste la 9 ani

Ayatollahul Khomeini, noul lider suprem al Ira­nului, a impus o guvernare care nu sea­mănă cu ni­mic din ceea ce cunoaștem în Occi­dent. Pornind de la ideea că normele religioase trebuie aplicate deo­potrivă în spațiul social și în cel politic, ca unic anti­dot împotriva co­rup­ției, a instituit un regim în care cei mai pu­ter­nici și influenți oameni din Iran au de­venit clericii, iar legea supremă a fost „șaria”, deri­vată din Coran, cartea sfântă a musulmanilor. Dar șaria a fost o nenorocire pentru femei, pentru că ea le cere să-și ducă viața ca niște umbre. Fiind consi­derate o întruchipare a se­ducției sexuale și a viciu­lui, femeile n-au voie să atragă deloc atenția asupra lor. Nu le este permis să vorbească tare în public și nici măcar pașii nu trebuie să le fie auziți de băr­bați. În fața unui judecător, mărturia unei fe­mei are doar o jumătate din valoarea mărturiei repre­zentanților sexului tare. Femeile din Iran de­pind în totalitate de bărbați, între altele, și pentru că sunt împiedicate să meargă la școală și să mun­cească. Femeile depind de un bărbat, chiar și ca să iasă din casă – de pildă, la cum­părături sau la me­dic. Ele nu au voie să meargă pe stradă nesupra­vegheate, ci trebuie să fie înso­țite de soț ori de un bărbat care le e rudă de sânge. Dar chiar și așa, poliția le oprește adesea pentru a le legitima și a verifica dacă băr­batul care le însoțește are cu adevărat cali­tatea s-o facă. În plus, femeile trebuie să fie mereu îmbrăcate în public astfel încât să aibă trupul și părul acoperite în întregime. Regulile privind îmbrăcămintea se aplică încă de când o fetiță împlinește cel de-al nouălea an de via­ță. De altfel, întreaga copilărie a fetelor se ter­mină când ele împlinesc nouă ani. La această vârstă, ele devin responsabile în fața legii, fiind judecate ca femei adulte. Cu alte cuvinte, dacă o fetiță culege câteva dintre cireșele vecinului, se poate trezi con­dam­nată penal la amputarea a patru degete de la mâna dreaptă, pentru că asta prevede șaria. Dar lu­crurile nu se opresc aici. Fiind considerate adulte, fetele de nouă ani pot fi deja mă­ritate. Justificarea ar fi aceea că și profetul Mohamed, adică înte­meitorul religiei islamice, și-a săvârșit mariajul cu cea de-a treia lui soție, Aisha, pe când aceasta împlinise doar nouă ani. Iar dacă Mahomed a făcut-o, mu­sulmanii sunt dornici să-i ur­meze exemplul. Cum legislația iraniană nu consideră violența domestică o infracțiune, fetițele proaspăt căsătorite pot fi „disci­plinate” fără opreliști de noii lor soți, uneori cu zeci de ani mai în vârstă. Dacă își înșală bărbații, soțiile pot fi ucise prin lapidare. Dacă divorțează fără voia so­țului, rămân fără nimic – li se ia până și dota și sunt aruncate în stradă. Nici măcar copiii nu mai au voie să îi păstreze, aceștia rămânând la bărbat.

Paradoxul iranian: prostituție, droguri, poligamie

Există în Iran un soi de curți interioare împrej­muite de locuințe, compuse dintr-o singură cameră și lipsite de baie sau de bucătărie. Cine vrea să se spele sau are nevoie de apă se duce la fântâna din curte. Într-un asemenea complex de locuințe trăiau acum câțiva ani două prostituate, care au devenit subiectul unui alt documentar al lui Nahid Sarves­tani. Cele două femei au explicat, între altele, cum e posibil ca prostituția să fie în floa­re într-o țară cu reguli atât de restrictive, în cazul sexului slab. Răs­punsul e simplu: repre­zentanții Poliției Islamice se fac că nu văd ce se întâmplă, atâta timp cât își pri­mesc partea. Măcar în natură. „Și eu m-am culcat cu șeful Poliției Isla­mice. A citit din Coran mai întâi”, a povestit Fariba, de 24 de ani. Prostituata a precizat că polițiștii închid ochii și la droguri, pen­tru ca tinerii să nu se revolte. Într-adevăr, heroina face de la o vreme ravagii în țară, prinzându-i în mrejele ei pe săraci și bogați deopotrivă. „Când lumea e oprimată, așa ca noi, abuzul de substanțe crește”, a explicat sim­plu Fariba. Consumul de dro­guri, în special de heroi­nă, a devenit pentru mulți singurul refugiu în fața unei vieți lipsite de aproape orice bucurie și a ajuns, mai nou, atât de genera­lizat, încât aproape că nu există familie să nu aibă pe cineva cu probleme. Probleme a avut și soțul Faribei, deși făcea parte dintr-o familie mândră de intelectuali. După ce a fost prins că a furat, probabil pentru a face rost de bani pentru droguri, a fost condamnat la ani mulți de închisoare, iar Fariba și băiatul ei au rămas pe drumuri. Trăiau de pe o zi pe alta, într-o mizerie cumplită. Când ieșea pe străzi să caute clienți, femeia își lua băiețelul de mână, un copil de vreo patru-cinci ani. Apoi intra împreună cu el în mașinile acelor străini, care se dovedeau, adesea, violenți. Fariba era într-o zi cu băiețulul în mașina unui client, când s-a întâmplat să fie az­vârlită afară, din mers, după ce se plânsese că prețul era prea mic: 5 tomani, nici măcar un euro întreg. După acest episod, s-a jurat să nu mai practice pros­tituția. Dar ce altceva pu­tea să facă, din mo­ment ce munca cinstită i-ar fi fost refuzată? Ei bine, exista o portiță. În Iran e permis ca un bărbat să își ia, dacă poftește, o si­gheh, adică o soție în plus, pen­tru care se plă­tește o taxă. Legea per­mite asta fără probleme. Un asemenea ma­riaj tem­porar poate dura oricât: o oră sau ani. Și se ne­gociază dinainte, când viitorii „miri” stabi­lesc exact atât durata ma­riajului, cât și prețul pe care bărbatul îl va oferi femeii pentru perioada con­venită. Cei doi se duc apoi la un mullah, adică un cleric, care ofi­cia­li­zează această căsă­torie. Mariajul nu presu­pune pentru bărbat și alte în­datoriri financiare, iar soția lui provizorie nu primește nici moște­nire și nici alte drepturi care li se cuvin soțiilor clasice. În ceea ce pri­vește prețul, șase luni de mariaj pot fi negociate, de pildă, la 200 de to­mani. De aceas­tă prac­tică s-a slujit și Fa­riba. A ieșit din comple­xul mi­zerabil de locuințe în care trăia și s-a mutat cu băiatul ei într-o locuin­ță un pic mai decentă. Pentru ea a fost un mare salt înainte. În Iran se află în această situație mii și mii de femei. Motiv pen­tru care, la adăpostul ciu­datului sistem sigheh, s-a dezvoltat și un în­floritor turism sexual, în special în marile orașe. Aici vin permanent ex­trem de mul­te femei din zonele rurale, care fug de la bărbații cu care au fost măritate cu forța. Se vând pe nimic, pentru că o altă cale de a se în­treține nu au. Iar cele ca­re devin soții provizorii mai că se pot considera norocoase. Chiar și nu­mai o oră, de-ar fi, e o oră a cărei plată a fost „câștigată cinstit”.

Fericirea îi ocolește și pe bărbați

„Happy wife, happy life”, zice o vorbă. Adică, o soție fericită înseamnă o viață fericită. Și cam așa e. Însă în Iran, femeile se simt arareori împlinite sau măcar cât de cât mulțumite de viața lor. Tristețea lor se răsfrânge asupra copiilor, care sunt în jumă­tate din cazuri băieți. Ei devin bărbați abrutizați, cu mame triste și soții și mai triste, pe jumătate căzute în depresie și care în general nici măcar nu-i iubesc, căsniciile fiind aranjate de alții și umbrite adesea de zeci de abuzuri. La rândul lor, copiii simt de multe ori mai degrabă frică decât iubire de tată, în con­dițiile în care violența domestică e un fenomen atât de des întâlnit. Această nefericire generalizată își arată semnele la tot pasul. Gospodăriile oamenilor sunt neîngrijite, puțini dintre ei se obosesc să mai depună chiar și cele mai mărunte eforturi de dragul frumosului; să păstreze măcar curățenia sau să creas­că o floare în ghiveci, pentru a înveseli atmo­sfera. Străzile sunt și ele terne, prăfuite, murdare. Până și cântecele parcă sunt toate de jale, cu ver­suri tânguitoare, în care oamenii se vaită la ne­sfâr­șit de necazuri. Ori­câte privilegii ar avea comparativ cu femeile, bărbații nu pot fi nici ei prea voioși, cu atâta du­rere în jur. Mai ales că nici nu prea are cine să le ofere iubire. Iar fără iu­bire, suntem cu toții pier­duți, indiferent în ce colț al lumii trăim.

Dar dincolo de aspec­tele sentimentale, există și alte probleme de o gra­vi­tate excepțională, care-i afectează pe bărbații ira­nieni. Nici ei nu au parte de libertate. Și ei sunt ade­sea foarte săraci. În plus, și lor li se aplică șaria. Și pedepse draco­nice. Pentru blasfemie ris­că, de exemplu, închisoa­rea sau chiar pedeapsa cu moartea. Pentru cei care întrețin relații sexuale fără a fi căsătoriți, 100 de lovi­turi de bici. Pentru con­su­mul de alcool sau de dro­guri, 80 de lovituri de bici, la prima abatere, și pedeapsa cu moartea, la cea de a patra. Făptașilor li se aplică pedepse mai mici dacă dau semne de căință, dacă au fost iertați de victime, plătesc daune, promit să se îndrepte… Dar chiar și așa, amenințarea le atârnă mereu iranie­nilor deasupra capului ca o veritabilă sabie a lui Da­mocles. Cu atât mai mult cu cât pedeapsa cu moar­tea este foarte des întâlnită. Potrivit datelor prezen­tate de Wikipedia, în 1979 au fost executate peste 800 de persoane, între 1981 și 1985 au fost execu­tate 7.900 de persoane, iar în 1988 a fost efectuată o execuție în masă a prizonierilor politici, în cursul căreia se estimează că și-au pierdut viața între 4.500 și 5.000 de prizonieri. Conform legii, iranienii pot fi uciși de un pluton de execuție sau prin lapidare, decapitare, aruncare de la înălțime și spânzurare. Această ultimă metodă a devenit în practică singura aprobată de autorități în ultimii ani, însă asta nu ex­clude complet alte variante, dintre cele mai sinistre.

Poliția moravurilor și moartea Mahsei Amini

În Iran, femeile care se abat chiar și numai un pic de la regulile instituite de autoritățile religioase pot fi „săltate” de așa-numita „poliție a moravu­ri­lor”, care are teoretic menirea să le țină o vreme în arest, pentru a le reeduca în spirit islamic. Nume­roa­se imagini apărute pe internet arată însă că „reeducarea” aceasta începe încă dinainte de a ajun­ge la secție, femeile prinse fiind adeseori pălmuite, lovite cu bastoane, târâte pe asfalt și aruncate cu brutalitate în dube de polițiștii zeloși. Iar acesta este doar începutul. Odată ajunse în arest, femeile se pot aștepta la orice, inclusiv la violuri. Iar multe mor în condiții ciudate. Așa cum s-a întâmplat, în 16 sep­tembrie, cu Mahsa Amini, o fată frumoasă, în vârstă de 22 de ani, care venise împreună cu familia să viziteze Teheranul. A fost oprită de poliția moravu­rilor, pe motiv că ar fi purtat hijab-ul „prea lejer” – adică i se vedeau probabil câteva fire de păr. Ru­gămințile la clemență din partea familiei n-au făcut decât să-i îndârjească pe ofi­țeri, care au devenit violenți și i-au pulverizat spray paralizant în față fratelui fetei, iar pe ea au băgat-o cu forța într-o dubă, pentru a o duce la secție. Martorii spun că, în timpul călătoriei, tânăra „a fost torturată și insulta­tă”. Ajunsă la secție, Mahsa Amini a leșinat. Până să fie transportată la spital, murise deja. După cum s-a stabilit ulterior, ea suferise o fractură de craniu, o hemoragie internă și un edem cerebral. Deși n-a fost nici pe departe primul asemenea caz, decesul Mahsei Amini a transformat-o într-un simbol. Sau, cum s-a exprimat o rudă de-a ei, în „vocea furiei poporului iranian”.