Când, la începutul anilor 2000, am studiat la facultatea de Jurnalistică materia numită „Estetica presei”, nu mă gândeam că, în numai două decenii, subiectul va deveni unul de care va depinde, la propriu, soarta ziarelor și a revistelor românești. Mai cu seamă de la criza economică din 2009-2010 încoace, standardul de calitate al presei românești – cu câteva notabile excepții – s-a prăbușit continuu și, din păcate, implacabil, iar nivelul estetic, prin definiție un apanaj al excelenței, încă și mai mult. Se vorbește cu teamă despre ziua când calculatoarele vor scrie știri în locul oamenilor, dar adevărul este că multe dintre știrile care apar pe ecranele telefoanelor ar putea fi, cu mult mai bine și mai onest scrise de un program de calculator. Totuși, nu această dimensiune a esteticii pune în pericol viitorul presei noastre scrise ci, culmea, „estetica” tarabelor pe care se vând cele câteva publicații care au rezistat ofensivei, parcă intenționate, a instituțiilor statului de lichidare a mass-media tipărite.
După ce a distrus puternica rețea de distribuție de presă Rodipet și a asistat pasiv la tunurile financiare date de firmele crescute pe cadavrul fostului mamut comunist, statul român, prin instituțiile sale din teritoriu (primării), lucrează intens la lovitura decisivă: sub pretextul primenirii „estetice” a orașelor și cartierelor, tot mai mulți primari desființează și așa puținele chioșcuri de presă care au rezistat până în 2022. Vor să pună în loc niște „vitrine” de fițe, al căror cost pe bucată este aproape cât o garsonieră. Totul arată frumos în simulările pe calculator ale firmelor de urbanism, doar că rezultatul va fi unul catastrofal: ce difuzor de presă își permite cumpărarea unui chioșc de multe mii de euro, din profitul infim obținut din vânzarea câtorva sute de ziare pe zi? Se vede asta la Cluj, marele oraș universitar, unde în centru mai sunt două locuri mari și late în care poți cumpăra presă. În rest, în chioșcurile fițoase se vinde cafea scumpă la pahar! O afacere altfel lăudabilă, dar care n-ar trebui să prospere, prin lichidarea presei scrise, unul dintre pilonii democrației în lume.
Recent, și Bucureștiul a fost cuprins de această frenezie estetică. În cartiere în care apa caldă vine din două în două săptămâni, vor exista, însă, chioșcuri scumpe: s-au terminat de rezolvat toate problemele și nu mai e nimic de făcut decât să se înlocuiască vechile tonete. Nu că acestea ar arăta grozav (deși e plin Occidentul, din Barcelona la Roma, și de la Berlin la Paris, de tonete vechi de zeci de ani!) – dar desființarea lor românească de azi pe mâine e făcută complet arbitrar, fără consultări cu instituțiile de presă, cu lanțurile de distribuție și cu cititorii de ziare. Chiar nu se pot găsi niște soluții mai „vintage” și mai ieftine, de felul frumoaselor chioșcuri de lemn interbelice, prezente în toată țara? Oare se vrea cu orice preț moartea presei scrise? Și cine dintre guvernanții de azi – locali sau naționali – printre care se găsesc, din păcate, destui foști jurnaliști și manageri de presă, își asumă lichidarea unei profesii cu o tradiție ilustră în România? Într-un moment în care e nevoie, mai mult ca oricând, de informație credibilă, asumată sub semnătură, nu e lună în care să nu se închidă, cu forța, câteva chioșcuri. În timp ce țara și lumea întreagă colcăie de urât – frig, inflație și războaie – guvernanții noștri au probleme estetice. Și, deloc surprinzător, au început cu dușmanul perfect: presa.
