Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

BOLILE SISTEMULUI IMUNITAR

– În război cu propriul corp –

– Sistemul imunitar este o puternică armă de apărare a organis­mului. El luptă împotriva bacteriilor, virusurilor și fungilor, dar uneori și împotriva propriului nostru corp, căruia ar trebui să-i protejeze sănătatea. În prezent, bolile autoimune se află în ofensivă, umăr la umăr cu cancerul –

Cum te simți, când prietenul cel mai bun îți devine dintr-odată inamic? Trăiești un coșmar și, din păcate, aceasta se în­tâmplă tot mai des în ultima vreme. În mod nor­mal, sistemul imunitar are rolul de a ne feri de in­fecții și boli, dar uneori el greșește ținta și, în loc să elimine agenții patogeni, atacă țesuturile sănă­toase. Astfel se declanșează bo­lile autoimune ca­re, în momen­tul de față, înre­gistrează o evo­luție as­cendentă pe plan mon­dial, afectând sute de milioane dintre locuitorii pla­netei. Ne gân­dim, printre altele, la sclero­za multiplă, dia­betul de tip 1, boli­le in­flama­torii cronice ale in­testinului sau poliartrita reu­ma­toidă. Și into­leranța la glu­ten, vitiligo sau pso­riazisul fac parte din aceeași categorie, în care au fost incluse până acum aproape 80 de afec­țiuni, cu ma­nifestări dintre cele mai diverse. Iar lista rămâne în continuare deschisă.

Boala îi ocolește pe oamenii care duc o viață simplă

Foto: Shutterstock – 3

În mod normal, celulele imunitare sunt capa­bile să discearnă între bine și rău. În momentul când pătrund în corp substanțe identificate de ele drept străine, mai exact, drept intruși strecurați clandestin, cu intenții suspecte, se declanșează o reacție imună, ce vizează neutralizarea și elimi­narea lor. Uneori însă, funcționarea acestor meca­nisme subtile se perturbă, astfel încât „poliția” organismului nu mai acționează contra musafi­rilor nepoftiți, așa cum ar trebui, ci își îndreaptă atacu­rile împotriva unor țesuturi din structura pro­priului corp, percepute în mod eronat ca dușmani. „În acel moment, este compromis echilibrul din­tre celulele imunitare cu rol de combatere a infla­mației și cele responsabile pentru răspunsul in­flamator. Dacă se prelungește reacția imunitară în această formă, se ajunge în cele din urmă la o afectare inflamatorie cronică a unor țesuturi, în interiorul unor organe, deseori la articulații, însă este posibilă și o dez­voltare sistemică, la nivelul întregului organism”, explică specialiștii. Totodată, ei fac o observație foarte impor­tantă, ce deschide o perspectivă esen­țială pen­­tru înțelegerea fenomenului: „Bolile auto­imune au o prezență masivă doar în țările occidentale, în schimb, se întâlnesc rar la popu­lațiile care duc o viață simplă, apro­pia­tă de na­tură”. Înțelegem de aici că există o legătură directă între aceste patolo­gii și stilul de viață al omului modern, ritmul trepidant al traiului său cotidian, poluarea sufo­cantă și, nu în ultimul rând, alimentația artificia­lizată din zilele noastre.

Bolile autoimune și alimentația

O componentă a sistemului nos­tru imunitar se găsește în intes­tin. Ea poate fi influențată prin ceea ce mâncăm.

Cercetările științifice ac­tuale au evidențiat faptul că intestinul are nu numai funcții digestive, ci sus­ține în același timp și capacitatea noastră de autoapărare împotriva bolilor, prin activitatea comunității de bacterii rezidente în interiorul lui, al căror număr este aproxi­mat de specialiști la aproape 100 de mi­liarde. Microbiota (flo­ra intesti­nală) cuprinde cir­ca 1000 de specii diferite de microorganisme, iar com­poziția ei depinde în primul rând de hrana noastră. „Remarcăm o legătură evidentă între obice­iu­rile alimentare și bolile auto­­imune. Răspunderea pentru de­clanșarea lor o poartă mai ales proteinele și alergenii conținuți în bo­bul de grâu”, spun nutrițio­niștii. Ei reco­man­dă ca în meniul zilnic să fie reduse cantitățile de făină albă, za­hăr, produse intens proce­sate și prăjeli.

Studiile de dată recentă confirmă că, îndeosebi, eli­minarea grâului din alimen­tație poate ameliora simpto­mele bolilor autoimune a­flate în faza acută. Pentru pro­prietățile lor anti­inflama­torii, sunt indi­cate, în spe­cial, legumele și fructele, nucile, peș­tele gras, ca somonul sau ma­croul, uleiul de măs­line și cel de in. Și perioadele scurte de post (ținute fără hrană solidă sau doar cu apă și ceaiuri neîn­dulcite) s-au dovedit bene­fice pen­tru pacienții cu boli autoimune. Iată care dintre patologiile incluse în această categorie se întâl­nesc cel mai frecvent.

Artrita reumatoidă

Numită și „poliartrită cronică”, este o boală reu­matică de tip inflamator, cu evoluție înde­lungată, trei sferturi din pacienți fiind femei tre­cute de 50 de ani, deși simptomele pot apărea la orice vârstă. Debutează cu inflamarea articu­lațiilor mici, ale degetelor de la mâini și picioare, pentru a trece apoi la cele mari: genunchi, șolduri, glezne, coate, umeri. Sistemul imunitar atacă inițial mem­brana sinovială, care căptușește cavi­tatea articu­lară, iar ulterior distruge cartilajul, tendoanele și ligamentele. În timp, articulațiile se și deformează. Printre factorii de risc se numără: predispoziția genetică, obezitatea, fumatul, expu­nerea la azbest și silicați (atenție: pericol pentru muncitorii din construcții).

Simptome – Dureri cronice și inflamații, ca și anchilozarea încheieturilor, constatată îndeo­sebi dimineața, în primele momente după trezire. La antebraț și la articulațiile degetelor se for­mează noduli reumatoizi (mici modificări ale țe­su­tului conjunctiv). Afecțiunea este însoțită și de obo­seală, transpirații nocturne și o scădere spon­tană a greutății corporale.

Diagnosticare – Ca prim pas, este necesară o consultație la medicul reumatolog, care ulterior va avea nevoie de câteva investigații. Ecografia și examenul RMN arată starea articulațiilor, iar ana­lizele de sânge pentru anticorpi pun în evi­dență reacția autoimună.

Tratament – Pentru a împiedica agravarea inflamațiilor, se realizează blocarea citokinelor (substanțe proinflamatorii) prin administrarea de medicamente biologice. Acestea își produc însă efectele ceva mai lent și de aceea se utilizează la început preparate cu cortizon. În ultimii ani, se preferă tratamentele cu inhi­bitori JAK, o clasă de medica­mente biologice de ultimă ge­nerație, care au o acțiune mai rapidă și nu trebuie injectate, precum cele anterioare, ci se iau sub formă de ta­blete. Pa­ci­enților cu o evoluție mai puțin agresivă a bolii li se prescriu antiin­flamatoare uzuale, mai blânde, care nu provoacă prea multe efecte se­cundare.

Diabetul zaharat de tip 1

Este o boală metabolică larg răspândită, la care, spre deosebire de diabetul de tip 2, nu joacă nici un rol surplusul de greutate corporală și seden­tarismul. Diabetul de tip 1 se declanșează înaintea vârstei de 30 de ani, uneori chiar în copi­lărie. Se presupune că o infecție virală sau poate ingerarea unui anumit aliment determină sistemul imunitar să distrugă (fără vreo posibilitate de re­facere) peste 90% din celulele pancreatice care secretă insulina, aducând organismul într-un deficit ab­solut, astfel încât lipsa insulinei permite ca nivelul glicemiei să crească amenințător.

Simptome – Manifestările caracteristice sunt: setea excesivă, urinările frecvente și uscă­ciu­nea pielii. În plus, diabeticii se simt mereu obo­siți și au o rezistență redusă la infecții. În situația unei creșteri necontrolate a glice­miei, exis­tă riscul pierderii conștienței, iar în ca­zuri ex­treme, pacien­ții pot ajunge în comă dia­betică.

Diagnosticare – Concentrația mărită a zahă­rului din sânge poate fi depistată prin analizele de rutină, deoarece valoarea ei este evidențiată în he­mogramă. Un semnal de avertizare îl constituie creș­terea cantității de glucoză eliminate în urină.

Tratament – Bolnavii vor fi obligați ca, până la sfârșitul vieții, să-și asigure aportul necesar de hormon pancreatic, fie prin injecții, fie cu ajutorul unei pompe cu insulină. În prezent, cercetătorii studiază posibilitatea de a transplanta la diabetici celule secretoare de insulină, pentru ca pancreasul lor să reia, el însuși, producția hormonului care ține glicemia sub control.

Bolile inflamatorii cronice ale intestinului: Colita ulcerativă și boala Crohn

Ne referim la un grup de afecțiuni ale siste­mului digestiv, manifestate cu precădere în intes­tin, unde întrețin inflamații ce persistă de-a lungul anilor, provocând suferințe uneori greu de supor­tat și prejudiciind astfel calitatea vieții pacienților. Două dintre cele mai cunoscute sunt colita ulce­rativă și boala Crohn. Ele apar ca urmare a unei reacții disproporționate a sistemului imunitar, printre altele, la anumite microorganisme existen­te în intestin. De obicei, aceste patologii debutea­ză în tinerețe, în categoria de vârstă 15-35 ani.

Simptome – Inflamația cronică provoacă stări de slăbiciune, anemie, scădere în greutate, balo­nări, diaree, crampe abdominale dureroase, iar în cazurile mai grave, sângerări, ulcerații și cicatrici. Nu de puține ori, inflamația localizată în tractul gastrointestinal se extinde și la alte or­gane: în pri­mul rând la piele, unde se poate aso­cia, de exem­plu, cu urticaria, acneea, vitiligo sau psoriazisul, dar și la ochi, aici favorizând o infla­mație severă și periculoasă a sclerei (albul o­chiului).

Diagnosticare – Prezența unei stări patolo­gice este indicată de markerii inflamatorii, deter­minați prin analize de sânge și scaun. Ulterior, se efectuează o endoscopie și o colonoscopie, pentru examinarea mucoasei și prelevarea de mici probe de țesut, ce urmează a fi apoi cercetate la micro­scop. În boala Crohn se procedează, de regulă, la o vizualizare integrală a intestinului subțire, prin metodele imagisticii medicale – enterografia CT și enterografia prin rezonanță mag­netică. Ac­tual­­mente, medicii dispun și de instrumentul ultra­modern care este capsula endoscopică. Ea mă­soară 26 mm, este dotată cu o cameră și o sursă de lumină, se înghite cu puțină apă și parcurge în­tregul tub digestiv, în timp ce înregistrează 2-4 imagini pe se­cundă și le transmite unui aparat cu care se află în legătură prin senzorii atașați de corpul pa­cientului – iar în final, se elimină prin scaun.

Tratament – Deocamdată, medicii nu pot oferi un tratament definitiv pentru aceste boli, dar au la dispoziție o serie de pre­parate foarte efici­ente, care stopează pro­cesele inflamatorii. Și ali­mentația sănă­toasă joacă un rol extrem de impor­tant. Dacă există blocaje intestinale sau abcese, poate fi luată în considerare și o intervenție chirur­gicală.

Scleroza multiplă

Alături de Parkinson și Alzheimer, ea se nu­mără printre cele mai frecvente boli neu­rologice. În scleroza multiplă, in­flamațiile iau naștere atât la nivelul cre­ierului, cât și al măduvei spinării, inițiind un proces de demielinizare: se distruge progresiv teaca de mielină, care prote­jează termi­națiile neuronilor, iar aceasta împiedică transmi­terea normală a impul­surilor între celulele ner­voase. Urmează o multitudine de con­secințe, înce­pând cu tulburările de vedere și scăderea capaci­tății de coordonare a mișcărilor.

Simptome – Cele mai evidente sunt nesigu­ranța în mers și dificultatea de menținere a echi­librului. Însă afectarea centrilor nervoși creea­ză bolnavilor și alte probleme. Ei se con­fruntă cu o senzație continuă de oboseală, uneori articulează greu cuvintele și au vederea dublă (ochiul for­mează o imagine dublă pentru un sin­gur obiect). Vezica urinară nu se mai golește com­plet, iar re­ten­ția de urină favorizează infecțiile. Mult mai rar survin convulsiile, pareza facială și fenomenele de paralizie.

Diagnosticare – Se face un examen neurolo­gic, pe baza unui set de teste funcționale. Pentru ve­rificarea reacțiilor imunologice, se prelevează o probă de lichid cefalorahidian, prin puncție lom­­bară.

Tratament – Boala are un parcurs disconti­nuu, foarte diferit de la un pacient la altul, și de aceea, terapia trebuie să țină seama de particu­laritățile fiecărui caz. În principal, se prescriu me­dicamente imunosupresoare și imunomodu­latoare pentru încetinirea procesului de distrugere a mie­linei. Se pare că și curele de injecții cu venin de albine pot da rezultate bune. În scopul susți­nerii psihice a bolnavilor, sunt recomandate teh­nicile de relaxare, ca de pildă antrenamentul au­togen.

Lupusul eritematos sistemic

De astă dată, sistemul imunitar nu dezvoltă anti­corpi împotriva unui organ anume, ci vizează nucleul celular ca atare, ceea ce înseamnă că va declanșa un proces inflamatoriu difuz, cu o multi­tudine de ținte în cu­prinsul întregului orga­nism. Sunt afectate mai frecvent femeile cu vârste între 20 și 40 de ani, însă specialiștii nu dispun de do­vezi care să in­dice ferm o cauză hor­mo­nală a bo­lii.

Simptome – Ti­pi­ce (dar nu întotdeauna pre­zente) sunt petele roșii, în forma aripilor de flu­ture, de pe po­meți și de la baza na­sului. Și pe scalp, gât sau torace pot apărea erupții roșietice, în ur­ma expunerii la soa­re. Temperaturile mai scă­­zute provoacă uneori vasoconstricție la nive­lul degetelor, încât ele se albesc brusc, pentru ca apoi să se coloreze în roșu violaceu și să doară. Deseori intervin tul­burări în funcționarea rini­chi­lor, care determină o creștere a tensiunii arte­riale. Însă anticorpii mai pot ataca și articu­lațiile, mus­culatura, inima, plămânii și sistemul nervos cen­tral.

Diagnosticare – Dat fiind că manifestările bolii se extind pe diverse planuri, este binevenită o abordare multidisciplinară, care ar presupune colaborarea între un medic internist, un reuma­tolog și un dermatolog. Va fi nevoie de o serie în­treagă de investigații: analize de sânge, explorări imagistice, chiar și o biopsie cutanată sau renală.

Tratament – Lupusul eritematos sistemic este o afecțiune dificil de tratat. Opțiunile tera­peutice depind de progresia inflamației și de gravitatea afectării organelor. În fazele active ale bolii, este indispensabilă administrarea de prepa­rate cu cor­ticosteroizi. Se mai utilizează și imu­nosupresoare, precum și anticorpi monoclonali.

Tiroidita Hashimoto

Este o boală autoimună a tiroidei. Atacată de celulele sistemului imunitar, glanda se deterio­rează treptat, își mărește volumul și devine tot mai puțin activă. Se ajunge la un deficit de hor­moni tiroidieni (hipotiroidie). Adesea, tiroidita Hashi­moto se asociază cu alte afecțiuni auto­imune, de exemplu, cu diabetul de tip 1 sau cu celiachia (in­toleranța la gluten).

Simptome – Cele mai importante sunt: lipsa de energie, lentoarea, slăbirea memoriei, sensi­bilitatea la frig, constipația, creșterea în greutate, durerile musculare și articulare, că­de­rea părului, paloarea și uscăciunea pielii, unghiile casante.

Diagnosticare – Prin câteva analize de sânge se determină valo­rile hormonilor tiroidieni și se con­fir­mă prezența anticorpilor. Este necesară de asemenea o ecografie, care să arate dimensiunile și struc­tura glandei.

Tratament – Pentru compen­sa­rea disfuncției tiroidiene, se reco­mandă o terapie de substituție cu hormoni sintetici, pe care va trebui ca pacienții să și-i administreze per­manent, pe viață. Totodată, este in­dicat ca ei să-și procure din hrană, eventual și din suplimente, un aport suficient de seleniu și fier.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian