Pe culmea unui deal, la locul numit Predeal, la o distanță de aproximativ 3 km de satul Tulburea (com. Corbeni-Argeș), se afla stâna tatălui meu, Grigor Tonoiu. Era înconjurată de o pădure bătrână, cu arbori seculari, neatinși de mâna omului. De la stână, pe jos, până în zarea îndepărtată, se întindea câmpul verde. În toiul verii, când începea cositul și strânsul fânului, noi, copiii, eram prezenți în fâneață. Încercam să-i ajutăm, după puterile noastre, pe cei ce munceau sub arșița dogoritoare a soarelui de vară. De la distanță, se deschidea în fața noastră o priveliște care îți desfăta privirea. În marea de iarbă înflorită, de o parte se înșirau cositorii, iar în partea opusă, se aflau cei ce strângeau fânul. Erau fete și flăcăi din sat, care înveseleau lumea cu cântecul lor, ce răzbătea în toate împrejurimile. Când soarele își trimitea ultimele raze, câmpul era plin de căpițe de fân, peste care cobora, apoi, liniștea nopții. Oamenii, obosiți, dar cu simțul rostului împlinit, se îndreptau spre casele lor.
Într-una din zile, la marginea pădurii, noi, copiii, am găsit un pui de căprioară care nu putea să meargă, având un picior rănit. Cu mare grijă l-am luat și l-am dus la stână, unde i-am legat piciorul și l-am hrănit cu lapte. Totodată, am improvizat un mic adăpost în care să fie protejat. După mai multe zile, piciorul puiului de căprioară, pe care l-am botezat Codruț, s-a vindecat. Timpul trecea, Codruț creștea, dar în ochii lui blajini se citea o mare tristețe. Era dorința de libertate, de a-și găsi, poate, mama. Deși gândul despărțirii de el ne întrista, faptul că puiul de căprioară tânjea după spațiul nemărginit al pădurii, ne-a îndemnat să luăm hotărârea cea bună. După mult zbucium sufletesc și discuții cu părinții noștri, la sfatul acestora, ne-am hotărât să-i redăm libertatea lui Codruț. Cu lacrimi în ochi, l-am dus la marginea pădurii, de unde l-am urmărit, apoi, cu privirea, până s-a pierdut în desișul codrului. Ne-am îndepărtat încet, având imaginea chipului gingaș al lui Codruț, cu botul mic, catifelat și umed, cu ochii mari și blajini.
După o perioadă de vreme, aflându-ne într-o zi la stână, în umbra unui copac falnic, am avut o surpriză neașteptată. Deodată, pe muchia dealului, a apărut un căprior, s-a apropiat fără teamă de noi, ne-a privit cu atenție și apoi a dispărut în inima pădurii. Eram siguri că fusese Codruț, prietenul nostru, venit să ne mulțumească fiindcă i-am redat libertatea, sau poate mânat de dor. Ciobanii de la stână ne-au spus că nu era prima dată când căpriorul se arăta în apropierea țarcurilor cu oi, de parcă ar fi căutat pe cineva. Au și animalele amintiri, la fel ca noi? Sau dor? Răspunsul meu este afirmativ, nu mai așteaptă confirmarea specialiștilor.
ELENA S. – Curtea de Argeș
