Cel mai urmărit program de știri
– Înainte de toate, felicitări! Zona de actualitate a Televiziunii Române e în formă maximă, iar tu te afli chiar în linia întâi: la pupitrul Telejurnalului de la ora 20.00. Cum se explică această performanță?
– Într-adevăr, sunt bucuroasă să pot confirma: „Telejurnalul” de seară de la TVR 1 este cel mai urmărit program de ştiri al Televiziunii Române, un program cu tradiție, dar deloc învechit, mereu la zi, conectat la prezent, mereu proaspăt, ca stil de „ambalare” a știrilor, respectând echilibrul și regulile de aur ale jurnalismului. Iar explicația, după părerea mea, se află în munca unei echipe foarte sudate, alcătuite din profesioniști, cu experiență, pasionați de ce fac, conștienți de menirea lor de a informa corect. Suntem oameni de toate vârstele: mulți maturi, cu mare experiență, alții mai tineri, care au avut de la cine învăța. Mă număr și eu printre ei. În 2013, când am ajuns în Televiziunea Română, aici mi-a fost școala. Nu disprețuiesc anii de meserie de dinainte de momentul acela, dar aici am cunoscut împlinirea, pentru că aici am avut de la cine să învăț! Revenind la întrebarea despre performanța Telejurnalului, eu cred că ea se explică în mare măsură prin poziționarea corectă față de evenimente. Peisajul media e foarte orientat spre senzațional, e prea mult orientat spre senzațional, până la deformarea realității, or, aici, în redacția de știri din Televiziunea Română, nu abdicăm niciodată de la legea de căpătâi a presei: informațiile să fie verificate obligatoriu din mai multe surse. Ceea ce contează înainte de toate este respectarea adevărului. Cu atât mai mult în perioada asta atât de agitată și de bogată în evenimente, numai bune de a fi transformate în știri apocaliptice. De aceea am fost foarte bucuroși și onorați când, după lansarea „TVR Info” (unde se difuzează doar știri și emisiuni de actualitate), s-a spus că acest nou canal „e ca o insulă cu știri de încredere”. O apreciere și o recompensă specială pentru munca și dedicarea echipei.
– Interacțiunea cu publicul e extrem de importantă, atât în televiziune, cât și în presa scrisă. Cum țineți legătura cu telespectatorii: faceți sondaje, primiți scrisori…?
– În primul rând, atât eu, cât și colegul meu de la „Telejurnalul” de seară, Radu Andrei Tudor, suntem foarte prezenți pe rețelele sociale (pe Facebook, pe Instagram, pe TikTok – la drept vorbind, el, mai mult decât mine), un demers care cred că a atras destul de mulți tineri din mediul on-line către TV. Primesc multe mesaje, inclusiv de la persoane care îmi urmăresc cariera dinainte să ajung la Televiziunea Română: e un public de încredere, cu care întrețin un dialog activ, oameni cărora le răspund personal, cât pot de des și de detaliat. Am fost întrebată în mai multe rânduri dacă, într-adevăr, eu sunt cea care răspunde la mesaje sau am o echipă care se ocupă de conturile mele de pe rețelele sociale. Nu am. Îmi place să controlez eu fiecare cuvânt și fiecare imagine, am ales să fiu în contact direct cu publicul. Dacă există oameni care se adresează în mod personal unui om de știri, înseamnă că nevoia de comunicare e mare și încrederea, pe măsură. Apoi, spre bucuria mea, mai există și oameni care trimit scrisori la redacție (în epoca internetului!), își aștern gândurile pe hârtie, ceea ce mie mi se pare foarte frumos, indiferent dacă fac asta din necesitate, pentru că nu au acces la mijloacele moderne de comunicare, sau pentru că, pur și simplu, preferă această manieră clasică de a se adresa. Mulți telespectatori ne și sună la redacție, fie ca să ne felicite, alteori ca să ne critice (din păcate, nu poți să mulțumești chiar pe toată lumea!), ca să ne sugereze subiecte, ca să ne adreseze întrebări… Nu în ultimul rând, Televiziunea națională face des și sondaje, astfel încât să ia cât mai bine „pulsul” telespectatorilor.
Informații corecte, ton normal
– Marea problemă a televiziunilor particulare de știri este negativismul. Tot ce e mai rău pe lume se întâmplă în România, noi suntem coada lumii, ciuca bătăilor. Fără să frizeze pozitivismul, știrile TVR sunt mereu „normale”, bine temperate, nu stârnesc panică. E o normă a Televiziunii Române sau ține de viziunea prezentatorilor?
– E de datoria Televiziunii Române, în calitate de televiziune publică, națională, de stat, să prezinte lucrurile în această manieră echilibrată, să furnizeze informații corecte pe un ton normal, fără a crea panică. Gândește-te cum ar fi fost dacă în perioada pandemiei, o perioadă de nebunie totală, extrem de grea pentru toată lumea, Televiziunea Română ar fi abdicat de la această regulă a echilibrului?! Apoi a început războiul din Ucraina, alt motiv de panică, altă apocalipsă speculată la maximum. Mai ales în perioade atât de grele, oamenii au nevoie de echilibru pe toate planurile, și în primul rând la nivel de informații. Iar eu cred că Televiziunea Română a reușit să mențină talerele balanței în echilibru, a furnizat informații corecte, verificate, de încredere, oferind o perspectivă echilibrată a situației, pe un ton calm, dătător și el de încredere. Ceea ce eu sunt convinsă că a contat, la nivel social.
– Prezența ta pe micul ecran se încadrează, și ea, perfect în stilul Televiziunii Române: ești liniștitoare, calmă, mereu cu un zâmbet mic pe obraz. Oricât de neliniștitoare sunt știrile, dincolo de ele există și o speranță. Așa îți e firea sau e o strategie anume adaptată acestei perioade în care oamenii au nevoie, mai mult ca oricând, de speranță?
– Mă bucur tare mult că-mi spui asta, cu obiectivitatea ta jurnalistică! Fiindcă mi s-a mai spus deseori că sunt „foarte calmă”, că prezint știrile „foarte liniștitor”, și la început am crezut că era vorba de o observație critică, că lăsasem o impresie prea „moale” pe micul ecran, că trebuia să am mai multă energie. (râde) Abia după o vreme m-am lămurit că, de fapt, lucrurile stăteau exact invers: că e vorba de o laudă, că oamenii aveau nevoie de „liniștea” mea. Sunt amănunte care contează enorm. Mai ales astăzi, eu cred că adaosul ăsta de „omenesc” ar trebui integrat în meseria de jurnalist. Și, ca să răspund punctual la întrebare, în cazul meu, asta îmi e firea. Nu m-a învățat nimeni să fiu așa și nici nu mi-a impus nimeni nimic, în afara unei linii vestimentare de care trebuie să ținem cont și eu, și Radu. Altfel avem libertate totală, tocmai în ideea de a fi naturali, autentici, în ceea ce facem. Calmul și liniștea pe care le transmit vin din calmul și liniștea mea interioară, care nu sunt întotdeauna de nezdruncinat, dar sunt preponderente.
– Echilibrul interior e una din marile probleme ale lumii contemporane. Psihologia comportamentală a explodat, oamenii au tot mai mare nevoie de un „guru”, de cineva care să-i ajute să-și afle liniștea. Tu cum faci? Știi vreun exercițiu de optimism?
– Eu am convingerea că în viață, în aproape orice situație, poți să găsești măcar un dram de bine, de senin, de bucurie. Secretul este să cauți această scânteie de lumină, oricât de mică. Să nu te lași copleșit de negru, de griji, de supărare… Și, în egală măsură, eu m-am educat să mă concentrez pe ceea ce am, nu pe ceea ce nu am, așa cum cu toții tindem să facem în ziua de azi. Sunt recunoscătoare că sunt sănătoasă, că am o familie minunată, că le am pe Sasha și pe Serghei, cele două pisici care-mi umplu viața de bucurie, că am o profesie pe care o ador, astfel că nici după 18 ani nu am impresia că „mă duc la serviciu”, ci merg la muncă cu bucurie, fără apăsarea rutinei… În cazul meu, echilibrul interior e și ceva nativ, dar e și ceva ce cultiv printr-un exercițiu pe viață. Dacă vorbim despre profesie, unde inevitabil mă confrunt și eu cu știri proaste, negative, care mă afectează, în cazul ăsta, mă ajută foarte mult experiența. Ceea ce mă salvează în bună măsură este ce am învățat în meserie: să trec toate informațiile printr-un filtru riguros, un filtru personal, astfel încât să reușesc să mă detașez de ele într-o oarecare măsură, adică să scot din ele cât mai mult posibil elementul de panică, emoțional. Și la capitolul ăsta, până la urmă, vorbim tot despre necesitatea de a ajunge la un echilibru.
„Nu las teama să mă atingă”
– Există lucruri de care să-ți fie teamă în acest moment?
– Nu-mi permit asta: teama macină adânc. N-o las să mă atingă. Prefer să iau lucrurile ca atare, atunci când se întâmplă, și să găsesc soluții reale la situații reale. Ceea ce nu înseamnă că nu am și eu un anume grad de prudență, că nu încerc să mă țin la curent cu tot ce se întâmplă în lume: cu cât ai mai multe informații, cu atât mai bine poți să selectezi adevărul de minciună și cu atât soluțiile pe care le găsești, în caz de necesitate, sunt mai realiste și mai eficiente. Uite, de exemplu, cu ceva vreme înainte să izbucnească războiul din Ucraina, au început să apară deja niște informații, care depășeau simplele zvonuri. Așa că am început să-mi fac un fel de pre-documentare: ca să înțeleg cât de cât situația de-acolo, ca să mă familiarizez cu „personajele”… Asta nu doar că mi-a folosit în munca mea, în sensul că mi-a oferit o bază de plecare pentru perioada aceea de început a războiului, când aveam ediții speciale de dimineața până seara, ba chiar și în miez de noapte, dar, în același timp, m-a și pus, cumva, psihologic, în gardă, astfel că la declanșarea ostilităților, pentru mine, șocul n-a mai fost la fel de puternic, nu m-am panicat așa cum li s-a întâmplat multora, nu m-am apucat să alerg prin magazine și să-mi fac acasă stocuri de hrană…
„Cea mai mare bucurie? Familia și cei doi pisoi”
– Și bucuriile care-ți sunt, Dorina?
– În primul rând, familia îmi e cea mai mare bucurie: soțul meu, Cosmin, pisoiașii noștri, Sasha și Serghei, părinții, sora și frații mei. Apoi, la bucurii îmi includ și apropiații, prietenii adevărați. Ei toți sunt „bula” mea de bine, de confort emoțional, de siguranță… Și blogul meu (dorinaflorea. com), pe care am ezitat mult timp să-l inițiez, din teama ca nu cumva să-mi expun prea tare viața personală, s-a dovedit, totuși, a fi o mare bucurie. De multă vreme simțeam nevoia de un spațiu al meu, unde să pot să scriu despre lucrurile care mă preocupă și, într-adevăr, posibilitatea asta de a mă exprima liber, pe orice subiect aleg eu, și cea de a dialoga cu oamenii direct, dar într-un alt context decât cel al știrilor TV, funcționează aproape terapeutic. (râde) În altă ordine de idei, mari bucurii sunt și călătoriile pe care le fac cu Cosmin, cu Sasha și Serghei: suntem niște exploratori împătimiți!
– Am înțeles corect? Cele două pisici ale tale pornesc cu tine în călătorii?
– Da! Știu, pare neobișnuit să spui că pleci în călătorii cu pisicile după tine, dar să știi că, în realitate, nu e chiar atât de dificil. Din 2016, când l-am luat pe Serghei din Galați, numai așa procedăm, fie că e vorba de ieșiri scurte, de o zi, sau de un sfârșit de săptămână, petrecut prin România, pe care – apropo! – am redescoperit-o în perioada pandemiei, sau de vacanțe mai lungi. Și Serghei, și Sasha au înțeles imediat cum stă treaba cu mersul cu mașina și stau cât se poate de relaxați și de cuminți pe bancheta din spate, ca niște pasageri-model. Ba, Serghei e cât se poate de mulțumit și să meargă la plimbare… în lesă! El e un câine-pisică. Totuși, când ajungem la destinație, cât plecăm noi să descoperim orașele și muzeele ori cât urcăm pe vreun munte, îi lăsăm pe amândoi în camera unde ne-am cazat. Avem însă grijă să căutăm cazări cu grădină, unde să putem să-i scoatem și pe ei „la firul ierbii”.
Absolut sigur: televiziunea are viitor
– Ai spus că ați redescoperit România în pandemie. Ce impresie ți-a făcut? Aceleași știri negative despre care am vorbit o prezintă ca pe o Cenușăreasă…
– Întotdeauna am susținut că România e o țară superbă, absolut superbă, cu niște locuri extraordinare! Datorită lui Cosmin, care a insistat mult în sensul ăsta, luptând cu spiritul meu ceva mai comod, am descoperit și eu gustul drumețiilor la noi în țară și-i sunt recunoscătoare căci – Doamne! – ce peisaje încântătoare mi-au mângâiat ochii și mi-au hrănit sufletul! Păcat că drumurile sunt cum sunt, păcat că există încă experiențe neplăcute cu cazarea. Ce-i drept, în perioada din urmă, Cosmin și cu mine ne-am axat pe destinații mai puțin frecventate, mai retrase, mai sălbatice, mai aproape de natură, și atunci, evident, nu ne-am cazat în hoteluri, ci am căutat pensiuni mai micuțe, mai cochete, pe care nu doar că le-am găsit, dar care ne-au și oferit surprize dintre cele mai plăcute!
– Să ne întoarcem în București: în ce fel te motivează munca pe care o faci, Dorina? Mai are micul ecran puterea de a fascina oamenii? Tot mai des i se cântă prohodul: capitulatea televizorului față de internet…
– Eu, în meseria mea, funcționez într-un „circuit închis”: consum foarte multă energie, dar și primesc înapoi atât de multă energie, încât, așa cum îți spuneam, chiar nu simt că „trudesc”! Încă îmi fac meseria cu un drag imens, cu o pasiune fantastică, așa că mă duc „la serviciu” din plăcere, mereu cu bucurie și cu nerăbdare. Pe de altă parte, am și motivația faptului că munca mea, o părticică din munca marii echipe din care fac parte, îi ajută pe oameni, le e de folos. Asta mă motivează și, în același timp, mă și responsabilizează. Plus că mai există și o altă responsabilitate: munca echipei (de la reporteri, cameramani, redactori și până la cei din regie și din studio) trebuie să ajungă la telespectatori just, iar asta cade în sarcina mea, ca ultima rotiță din marele angrenaj care „produce” știrile. Iar în ceea ce privește viitorul televiziunii, eu cred cu putere în el. În opinia mea, televiziunea „clasică” și internetul pot să coexiste foarte bine. Mai mult, cred că televiziunea, ca specie, și mai ales Televiziunea Română, trebuie să continue să existe, ca reper de profesionalism, de asigurare a informațiilor corecte, în condițiile în care, să fim sinceri, pe internet există și multă informație difuzată aiurea, de oameni care nu știu meserie. Ce să mai vorbesc de fake news, de manipulări…
– Dorina, trăim un moment greu, de război și de criză, care ne-a întunecat orizontul vieții. Tu cum te gândești la viitor? Cum arată?
– Senin și blând! Nu știu dacă e bine sau rău, dar eu nu sunt genul de persoană care-și face planuri pe termen lung. Fiindcă viața e atât de imprevizibilă! Pentru mine, important e să mă bucur de ce am acum, important e să trăiesc prezentul. La viitor mă gândesc cu speranță și optimism și știi cum se spune: ce gândești, aia primești. Deci asta îmi doresc: un viitor cu sănătate, un viitor senin și blând pentru noi toți. Cel de Sus să aibă grijă de noi!
Foto: IOANA CHIRIȚĂ (2)
